MILA
PĂRINTELUI JUSTIN PENTRU SĂRACI
Vizita la Părintele Justin
Încerc să vă spun și eu o întâmplare cu Părintele
Justin din vremurile în care veneam pe la sfinția sa.
Când intram în chilia sfinției sale, Părintele mă
binecuvânta și apoi mă întreba de un om de la Borca despre care zicea că mult
bine i-a făcut lui când a stat ascuns în Muntele Budacu și pe care îl chema
Mitică Iliescu.
Odată, când să plec Părintele a băgat mâna într-o
sacoșă în care avea banii, a îndesat mâna și a luat o sumă mai mare de bani,
mi-a întins mâna cu banii și a zis: „Să nu mă întrebi ce să faci cu banii că eu
știu unde ajung banii ăștia!”. I-am luat tremurând și m-am gândit că o să văd
și eu unde ajung banii ăștia.
„Au venit cei de la I.R.E. să-mi taie lumina”
A doua zi eram în casă cu ușa deschisă, când am auzit
poarta și pe cineva care venea gâfâind. Persoana respectivă a apărut în ușă și
a zis: „Vai! Bogdaproste că te-am găsit acasă. Au venit cei de la I.R.E. să-mi
taie lumina că nu am bani cu ce plăti. Și le-am zis plângând să nu îmi taie
curentul că mă duc la o femeie și ea nu o să mă lase”. Iar eu i-am zis: „Unde
sunt cei de la I.R.E.? Hai repede să plătim!”.
Am luat banii de la Părintele Justin, i-am găsit pe
cei de la I.R.E., am achitat suma și le-am zis: „Când cineva nu are bani cu ce
să plătească, să nu îi tăiați lumina! Să vină la mine!”. Și așa am înțeles
cuvintele Părintelui: „Să nu mă întrebi ce să faci cu banii că eu știu unde
ajung banii ăștia!”.
Părintele Justin avea lângă fotoliul lui două sacoșe:
una cu icoane și una cu cărți din care îmi dădea întotdeauna. Eu mă mai duceam
pe la nevoiași, bătrâni și bolnavi. Mă uitam pe pereții caselor lor și le
ziceam: „Măi, dar n-aveți nicio icoană?”. Și îmi răspundeau bieții oameni: „Am
avut una, am dus-o la stână, și nu am mai adus-o”. „Dar vreo carte de rugăciuni
aveți?”. „Am avut una, dar s-a rupt”. Și fugeam acasă, luam icoana și cartea de
rugăciuni de la Părintele și așa ele ajungeau în mâna celor nevoiași și
doritori de mântuire.
(M. Parascheva, Căminul de bătrâne al mănăstirii
Paltin Petru-Vodă)
(Extras din Revista Atitudini Nr. 62
OMUL
SUFERIND
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi, iarasi, un om plin de rani si de puroaie rau
mirositoare. Întoarce ochii tai spre sufletul pacatos, care raspândeste o
duhoare cu mult mai mare decât a trupului celui împutit. Precum sunt ranile si
puroaiele pentru trup, asa sunt pentru suflet pacatele si nelegiuirile. Asculta
ce graieste Prorocul: „Faradelegile mele au covârsit capul meu, ca o sarcina
grea s-au îngreuiat peste mine; împutitu-s-au si au putrezit ranile mele din
pricina nebuniei mele” (Psalmul 37, 4-5). Putoarea trupului e nesuferita pentru
noi; duhoarea sufletului e nesuferita pentru Dumnezeu. Noi ne scârbim si fugim
de putoarea cea trupeasca; din pricina duhorii sufletesti se scârbeste si se
departeaza Duhul lui Dumnezeu. Aceasta iarasi te povatuieste sa te feresti de
pacat. Iar daca simti ca sufletul s-a molipsit de lepra pacatuirii, chiar de
„stai departe”, sa-ti ridici glasul catre Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Izgonitorul
tuturor bolilor sufletesti si trupesti, asa cum au facut cândva leprosii, dar
nu numai cu gura, ci si cu inima, si sa te rogi: „Iisuse, Învatatorule,
miluieste-ma!” (Luca 17, 12-13). Asa, Cel Ce i-a curatit pe acei leprosi va
curati si lepra sufletului tau, caci El este milostiv si asculta glasurile
noastre, ale sarmanilor. De aceea a si venit în lume, ca sa ne izbaveasca pe
noi de pacatele noastre. Nici o lepra a pacatului nu poate fi atât de mare
încât preaînteleptul si atotputernicul nostru Tamaduitor sa nu voiasca sau sa
nu poata a o curati cu milostivire.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 78
ORBUL
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi un om orb, care nu vede calea, nu stie unde merge
si, nevazând nimic înaintea sa, nu zareste nici prapastia în care este gata sa
cada. De la aceasta întâmplare întoarce-ti cugetul spre orbirea sufleteasca,
caci pacatosul care a fost cuprins de ea nu desluseste binele si raul, nu stie
încotro merge si nu-si vede pierzania întru care sta gata sa cada. Primejdioasa
e orbirea cea trupeasca, însa cea sufleteasca este mai pustiitoare! Mai bine e
sa fii lipsit de vederea cea trupeasca decât de cea a sufletului. Întâmplarea
si cugetarea aceasta ne povatuieste sa ne rugam lui Hristos, Cel Care da vedere
orbilor: „Cauta, auzi-ma, Doamne, Dumnezeul meu; lumineaza ochii mei, ca nu
cândva sa adorm întru moarte” (Psalmul 12, 4).
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 78
UMEZEALA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi ca de vreme ce pamântul n-are umezeala, nimic din
el nu rasare, desi semintele sunt puse în tarâna. Asa este si inima omului:
chiar de va auzi cuvântul Domnului, ea nu va putea sa creasca rodul vrednic de
acest cuvânt daca nu va avea în sine umezeala harului lui Dumnezeu. De aceea
avem porunca sa ne rugam cu osârdie pentru a o primi: „Cereti, cautati,
bateti”, graieste Domnul (Matei 7, 7). Prin aceasta suntem încredintati ca ni
se cuvine a ne ruga lui Dumnezeu cu sârguinta si a cere har de la El, ca sa ne
dea „urechi sa auzim” Cuvântul Lui si „inima sa întelegem” voia Sa (Isaia 6,
10). Fara acestea nimic nu vom putea, caci avem o inima stricata pâna în
temelie, astfel încât, chiar de am auzit Cuvântul Domnului, nu ne este cu
putinta a-l pricepe si a-l adânci în inima, iar de l-am înteles, nu-l putem
face; de aceea, în fiece clipa avem trebuinta de harul lui Dumnezeu, care ne
este ajutator în fapta buna cea lucratoare.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 108
PASAREA
VEGHETOARE
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi o pasare care, stând, se uita de jur împrejur,
temându-se ca nu cumva sa fie prinsa ori sagetata de catre cineva. Pilda
aceasta te învata ca si tu sa fii cu luare-aminte la cele ce te împresoara în
lume, ferindu-te de mrejele diavolului si de sagetile sale. Iar sagetile
vrajmasului acestuia sunt: mândria, pizma, iubirea de argint, lacomia, iutimea
rautatii, necuratia si altele. El trage în noi cu aceste sageti si îi raneste
pe cei care nu sunt cu luare-aminte.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 70
APROFUNDAREA
VIEȚII DUHOVNICEȘTI
-Maica
FOTINI-
Omul şi conştiinţa nimicniciei sale
„Cine s-a învrednicit să se vadă pe sineşi, este
mai bun decât unul ce s-a învrednicit să vadă îngeri”.(Sf. Isaac Sirul)
Viaţa duhovnicească nu poate fi trăită şi nici
măcar înţeleasă până ce nu ajungem la vederea realităţii că suntem nimic. Nu
zic de conştiinţa păcătoşeniei ci de vederea nimicniciei tale. Din cele ce
citim la Sfinţii Părinţi, înţelegem că foarte puţini pătrund în viaţa
duhovnicească şi de cele mai multe ori trăim cu o falsă impresie că suntem
oameni duhovniceşti. Nu există înşelare mai mică sau mai mare; există doar
înşelare, care nu poate fi alungată decât prin trăirea acestei realităţi, că
suntem nimic, că nu putem face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Cum arată
această vedere care deschide porţile vieţii duhovniceşti?
Ea nu se arată la începutul nevoinţelor noastre. Ea
apare pe măsură ce ne recunoaştem căderile şi neputinţele noastre, iar această
cunoaştere este cu neputinţă să o dobândească omul cu mintea sa; trebuie să
treacă prin multe şi grele încercări. „Fără a avea aceste ispite peste puterile
firii lui, nu este posibil să cunoască slăbiciunea firii. Şi după ce-şi
cunoaşte neputinţa, pe toate le va cunoaşte şi toate vor fi date în mâinile
lui. Atunci este aproape şi adevărata smerenie. Împreună cu aceasta vine şi răbdarea,
te cuprinde şi cunoaşterea tainelor, te umbreşte şi vederea clară a
lucrurilor”(Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală II).
Cunoașterea de sine și ispitele
Această vedere nu este o simplă cunoştinţă ci o trăire
permanentă a propriei păcătoşenii, care nu-ţi mai permite nici cel mai mic gând
de înălţare de sine, nici cea mai mică neluare aminte. „De ar cunoaşte cineva
cu adevărat şi ar simţi propria neputinţă, spune Sf. Isaac Sirul, atunci şi-ar
aduce imediat sufletul din lenea, care întunecă cunoaşterea şi ca o comoară ar
strânge pentru el paza”.
Atâta timp cât nu avem această aşezare sufletească, să
ne gândim că suntem departe de cunoaşterea acestei vederi. Această cunoaştere
nu poate fi gustată decât prin har, ea este un dar care nu se poate dobândi
prin puteri omeneşti. De aceea „mare este darul ispitelor”, cum zice Sf. Isaac,
şi mintea „trebuie să primească căderile cu bucurie şi ca pe nişte lucruri
cuvenite nouă”, căci numai aşa aflăm adevărata înţelepţire. Cel care fuge de
necazuri şi se plânge de ispite nu este un om duhovnicesc.
A-ţi pierde sufletul pentru Hristos înseamnă să nu-l
măguleşti protejându-l de dureri, ci să lupţi pentru curăţirea lui, primind
toate focurile ce vin asupra lui. În acest sens iubim necazurile, că ştim că
prin ele ne apropiem de Domnul. Cel ce are această simţire este aproape de
adevărata cunoaştere de sine, crede că este nimic. „În orice lucru trebuie să
punem necazul ca ţintă în gândul nostru pururea”, iată ce învaţă sfinţii.
Avem cu adevărat credință?
Cel ce a dobândit vederea nimicniciei sale, aceasta îi
arată că nu are nici o virtute, nici măcar credinţa. Credinţa nu este o simplă
cunoştinţă, că există Dumnezeu, credinţa este o virtute prin care păşeşte omul
duhovnicesc. Credinţă înseamnă să nu te încrezi în faptele tale, ci să faci
totul cu conştiinţa acestei păcătoşenii, lucrând fapta bună din har, iar nu din
faptele tale. „Dacă Dumnezeu nu are nevoie de bunătăţile noastre, ne învaţă
Gheron Iosif, şi taina mântuirii nu este un schimb, ci har, atunci ce se ia în
considerare de la lucrarea omenească afară de credinţa sa?”
Vai de omul care este lăsat de Dumnezeu în voile sale!
Acesta a refuzat curăţia sufletului său, s-a temut acolo unde nu era frică.
Dumnezeu nu forţează pe nimeni, ci, mai conştiincios decât omul, îi respectă
libertatea şi doar din când în când îi mai trimite niscai necazuri, doar-doar
s-o înţelepţi.
De ce ni se trimit necazuri
Însă celui ce caută virtutea i se trimit strâmtorări
şi este lăsat în întuneric, fără harul Său, nu din zgârcenie, ci din prea multă
dragoste, ca acesta să ajungă să-şi vadă neputinţele sale. La început,
nevoitorului i se dă har şi râvnă, necercată însă, ca să cunoaştem de ce daruri
ne vom învrednici, să ştim pentru ce luptăm. Aici trebuie multă atenţie, pentru
că faptele bune pe care le săvârşim din această stare nu sunt nicicum ale
noastre, nu sunt temeinice, ci sunt date ca mângâiere, întărire, înainte de a
începe lupta duhovnicească.
Dar lupta noastră va depinde şi de cum am folosit
acest dar la început. Ştim de la Sfinţii Părinţi că nu există durere mai mare
pentru ascet decât atunci când pierde harul şi este lăsat fără lumină. Acum
începe adevăratul război, „când harul se ascunde de la om şi-l cuprinde
trândăvia şi întunecarea şi de nicăieri nu vede vreo lumină mângâietoare.
Atunci nevoitorul este într-adevăr încercat şi, dacă n-ar fi Domnul întru noi,
nimănui n-ar fi cu putinţă să stea împotriva atacurilor vrăjmaşilor.
Iar biruitorii, cu adevărat întru acestea se
înalţă”(Gheron Iosif). Pentru începători, conştiinţa faptului că nu au
adevărata vedere a păcatelor este aducătoare de har şi armă sigură împotriva
diavolilor. Dumnezeu va da acest dar celor ce-l cer de la Dânsul.
Puterea slăbiciunilor
O, fericită vedere a păcatelor, care ne deschizi nouă
calea spre adevărata pocăinţă! Mare comoară este nimicnicia din care ne-a creat
Dumnezeu, pentru că cel ce o vede pe dânsa se umple de harul lui Dumnezeu,
făcându-se dumnezeu după har.
Ce păcat că puţini mai sunt cei ce iau aminte la viaţa
lăuntrică şi se silesc să se pocăiască. Această dorinţă după pocăinţă ar fi de
ajuns ca sufletul să poată pătrundă în viaţa duhovnicească. Nu există ceva mai
specific sufletului decât să se plângă pe sine, iar cine nu iubeşte acest plâns
nu vrea să se vadă. Iubitorul de Hristos nu suferă să treacă o singură zi fără
acest plâns şi nemângâiat se simte pe sine.
Harul pocăinței
Fiecare suflet are puterea să se pocăiască. Ceea ce îl
împiedică să o facă este, de data aceasta, nu patimile pentru care se poate
pocăi, ci necredinţa, lipsa de voinţă, nu îşi doreşte aceasta. Pocăinţa este o
taină atât de mare încât ea nu se opreşte numai la recunoaşterea păcatelor şi
la o anumită intensitate a umilinţei. Această intensitate este mult mai mare
decât bănuim şi născătoare de toate virtuţile ce se zidesc pe piatră tare.
Celui care ajunge să iubească pocăinţa i se subţiază
conştiinţa, devine mai rafinată – doreşte să se pocăiască pentru fiecare clipă
ce a petrecut-o în neluare aminte, pentru cea mai mică neatenţie. Şi acesta are
o mare durere – că nu cunoaşte toate clipele în care a păcătuit ca să se plângă
pe sine, că nu-i ajunge timpul să le plângă pe toate. Iar această stare nu vine
dintr-o frică de gheenă, ci dintr-o dragoste prea mare de Hristos, dorind mai
mult ca să se plângă decât chiar să fie iertat de Hristos. Aceasta o lasă în
voia Sa cea sfântă.
Dă-mi Doamne, mie necredinciosului, credinţa sutaşului
şi pocăinţa păcătoasei, care cu lacrimi Ţi-a spălat picioarele Tale, că să pot
porni şi eu, cu tot sufletul, în căutarea Ta.
(Articol de monahia Fotini, mănăstirea
Paltin, publicat Revista „Glasul monahilor”, anul 2006
PĂCATELE
NESPOVEDITE ALE PĂRINȚILOR
-PR.
JUSTIN PÂRVU-
Judecata lui Dumnezeu
Dar de scăpat de judecata asta comună, nu scăpăm noi,
pentru că la Judecată, acolo, vom merge toate neamurile, vom merge toate
familiile. Vom merge acolo cu toții, până la ultimul. Acolo vor fi familia
noastră, familia vecinului și așa mai departe, încât acolo se vor descoperi
faptele copiilor în fața părinților, acolo se vor descoperi faptele părinților
în fața copiilor lor și acolo va fi blestemul copiilor asupra părinților că nu
i-au învățat ce trebuia și când trebuia. Acolo va fi blestemul părinților asupra
copiilor că nu i-au ascultat, când ei le-au vorbit și iată așa judecata va fi
foarte aspră.
Noi mai avem, însă, salvarea mărturisirii, acum cât
suntem în viață, ca să scăpăm de toate tainele acestea mari acoperite aici, ca
să nu se descopere dincolo, să le spovedim aici. Că mare durere este pentru un
creștin care trăiește 30-40-50 de ani, 60 de ani și nu se spovedește și iată că
intră cu mașina într-un accident și moare acolo.
De ce nu avem spor în casă?
Și toate păcatele celor nespovediți rămân asupra
copiilor lor. Rămân și le trag copiii, de aceea și în viață, povestesc unii
dintre creștini: „Nu mai pot scăpa, n-am spor, n-am niciun progres, n-am nicio
prindere, sunt lipsit de orice posibilitate, muncesc, învăț, dar bat pasul pe
loc”. Și dacă îl iei pe om și stai de vorbă cu el, de unde vine, ce neamuri
are, ce morți... „Păi, ce să am? Bunicul meu, îmi povestea despre un frate al
lui, s-a spânzurat”. „Hai să îți povestesc după aceea că altul s-a înecat, s-a
aruncat în apă. Altul că nu mergea la biserică, înjura, era rău, bătăuș,
stricat”. Și atunci copiii aceștia trag toate ponoasele, trag toate urgiile,
toate urmările rămân asupra lor.
De aceea, orice gândiți dumneavoastră, orice vorbiți,
orice faceți apare pe înregistrarea aceasta. Dacă cipul te înregistrează așa,
darămite Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu care este asupra noastră și care
planează asupra vieții noastre? Și nu e o mișcare fără voia lui Dumnezeu.
Niciun fir de păr nu cade fără voia lui Dumnezeu și atunci, cu atât mai mult
viața noastră trebuie să fie foarte corectă, foarte cinstită?
Să nu amânăm spovedania
De aceea a lăsat Biserica patru posturi pe an. Dar nu
numai în cele patru posturi creștinul se poate spovedi. El se poate spovedi și
în ziua de Paști și în ziua de Crăciun și în ziua de Bobotează. De ce, când ai
o durere de măsele și nu poți dormi o juma’ de noapte, o noapte, imediat zici:
„Hai la dentist, hai să-i punem ceva, s-o scoatem, ori o tratăm, că nu se mai
poate!”. Ei bine, la fel trebuie să fie și cu păcatul săvârșit. Nu trebuie
lăsat acoperit, că se depune uitarea peste el. Mâine vin altele și altele și în
felul acesta se adaugă zi de zi la păcate și nu mai poți face nimic.
De aceea păcatele trebuie spovedite cât mai des și cât
mai atent. Creștinii noștri aveau altădată la șold aici, o condică, un carnet,
carnetul de zi, așa cum avem noi acum carnetul cu programul de lucru. Și acolo,
în fiecare moment își notau, după fiecare zi, făceau seara bilanțul păcatelor.
La săptămână, când mergea creștinul la spovedit, acolo era oglinda lui și citea
păcatele.
Spovedania cu efect
Dar nu numai să citești ca pe o poezie și: „Gata m-am
spovedit”. Părintele vine și dezleagă și s-a terminat spovedania. Nu, dragii
mei! Fiecare păcat trebuie să fie cum scoți o rădăcină, o plantă cu o rădăcină
adâncă înfiptă în pământ. Și tragi de ea să o scoți la suprafață, așa trebuie
să fie și durerea sufletească a creștinului care-și spune păcatul. Că de abia
acest păcat, care îi scos cu toată forța și regretul sufletesc, de abia acela
este într-adevăr un păcat spovedit.
Așa... „hai, mă duc la spovedit. Hai, nu mergi și
tu?”. „Ba da, mergem, hai!”. „E cineva la părintele?”. „Da, dar mai sunt vreo
4-5 și intrăm și noi. În 4-5 minute a terminat cu grupul. Hai, intrăm și noi!”.
Și apoi mai vine altul. Băi, băieți, asta nu e spovedanie, asta este batjocura
tainei... Și vă spun, că orice puteți lua cu ușurință, dar spovedania, nu,
niciodată.
De aici vin tulburările în familie și în lume
Spovedania este în atenția și în centrul preocupărilor
noastre, că de aici este și tulburarea în familie, de aceea este și tulburarea
în societate, în lumea întreagă, din cauza păcatelor care se suprapun unele
peste altele. De ce atâta barbarie și tiranie în lumea aceasta a noastră? Unde
s-a mai pomenit atâta nenorocire și Babilon decât tocmai în zilele acestea ale
noastre? De aceea și Dumnezeu nu ne mai poate suporta că am inventat toate
diavolismele unul împotriva celuilalt. Să se descopere, să se afle, să se știe
ce se vorbește sau ce se spune.
Povestea lui Ion Creangă când îi întinde bătrâna
papucii diavolului, nu-i fără rost. Îi spune: „Dă-mi papucul, diavole”! Și el
îi răspunde: „Nu, nu mă apropii de tine că m-ai întrecut”. Deci, omul a
întrecut pe diavol, în iscusința răutăților.
Trebuie să fiți cu mare atenție, căci vom da seama
înaintea lui Dumnezeu de orice cuvânt, de orice gând, de orice vorbă. Cuvântul
trebuie să fie măsurat, să fie cântărit, să fie drept, fără sminteală. Omul să
fie atent și să se uite în jurul lui, că te mai vede un copil în casa ta că
fumezi, de pildă, și va fuma și el. Îi spui copilului la 18 ani: „Măi, să nu
bei!”. Păi, dacă tata vine acru acasă după 7-8-10 ore, ce-o să facă copilul
acesta? Ăsta-i crescut deja, celula lui este stricată, alterată și așa se merge
din tată în fiu, se tot duc cu treburile astea și păcatele astea și mai spun că
nu au nimic. Trebuie să fim atenți să nu fim mijloc de sminteală. Asta este
sminteala: puterea păcatului asupra copiilor noștri.
(Extras din cartea „Ne vorbește Părintele
Justin, vol. III)
GLASUL
FLORILOR
-
Sfantul Nicodim Aghioritul -
Un mare filosof crestin mergea odata pe o carare din
mijlocul unei câmpii înflorite si îmbalsamate cu frumusetea si mireasma miilor
de flori. Si acest om învatat si credincios, având un bat în mâna sa, mergând
pe carare prin mijlocul florilor, a început a se opri si a bate florile cu
toiagul ce-l avea în mâna si, lovindu-le, le zicea: „Ce strigati asa de tare?”
Apoi mai mergând putin, iar se oprea si lovea cu batul în flori si iar zicea:
„Ce strigati asa de tare?” Un alt om, care din întâmplare venea în urma lui pe
acea carare, vazând si auzind ce face calatorul cel dinaintea lui, zicea în
mintea sa: „Iata un om nebun, cum bate si vorbeste cu florile!” Apoi mergând
putin mai repede si ajungându-l, i-a zis: „Ce ai, omule, de ce bati florile
acestea nevinovate si ce vorbesti cu ele?” Acela, tacând putin, a zis: „Le bat
si le mustru ca prea tare striga!” Dar celalalt, zice: „Cum striga?” Cel dintâi
îi raspunse: „Prea tare striga ca este Dumnezeu, Care le-a facut asa frumoase
si preaminunate cu felurimea lor!” Atunci acel ce îl ajunse din urma si îl
socotea fara de minte a zis: „Iarta-ma, frate, ca eu, auzind ce vorbesti cu
florile si cum le bati, te-am socotit ca esti nebun. Dar acum îmi dau seama
caci cu totul lucrurile nu sunt asa. Caci si eu cred în Dumnezeu si foarte ma
minunez de câmpia aceasta atât de frumos înflorita. Dar nu mi-a venit în minte
sa fac ce ai facut dumneata, adica din mirare sa bat florile si sa le mustru ca
prea tare striga si arata ca este Dumnezeu”.
Sfantul Nicodim Aghioritul, Opt cuvinte
despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor,
Roman, 1996, cap. cap. 3: Minunile lui Dumnezeu din iarba si flori, p. 28-37.
GRIJA
ZILEI
-
Parintele Arsenie Boca -
Grija zilei de mâine este o grija presanta. Când
conducea pe israeliteni în pustie, Dumnezeu nu le îngaduia asigurarea zilei de
mâine: mana se strica.
Pâinea cea de toate zilele o cerem pentru astazi. Asa
suntem sfatuiti, chiar nevrând, sa traim prin credinta.
Sfintii pustnici au trait numai în conditia credintei.
Ei au crezut cuvântului lui Iisus, având mai întâi grija de mântuire si pe al
doilea plan grija vietii. De aceea crinii au ajuns pâna la stralucirile lumii
divine.
Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie
Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca,
2002, p. 75
DATORIA
UNUI MEDIC
-
DR. NICOLAE PAULESCU -
Scrisoare către medici și către studenții la
Medicină[1]
Vin să vă cer să îmi dați o mână de ajutor la
ridicarea unui mare dig moral, de care omenirea are o nespusă trebuință, pentru
a putea rezista puhoiului năprasnic al patimilor. Și mă adresez vouă deoarece,
ca medici, cunoașteți fiziologia omului, știți ce este un instinct și pricepeți
ce este un viciu.
În plus, voi aveți zilnic de-a face cu consecințele
dezastruoase ale beției și ale desfrâului pe care sunteți chemați să le
îngrijiți. Or, s-a înființat o asociație, cea a bunilor creștini, care are ca
scop să combată patimile și care și-a ales ca mijloace de luptă niște arme
infailibile, și anume prescripțiile lui Hristos.
Preoți și medici
Pentru a dirija această societate morală, am recurs
mai întâi la preoții creștini pentru că sacerdoțiul a primit de la însuși
Dumnezeu misiunea de a se împotrivi viciilor lumii. Pe urmă, m-am gândit și la
voi care formați un fel de al doilea sacerdoțiu, fără misiune divină.
Într-adevăr, voi alcătuiți o corporație morală a omenirii căci, în afară de
rare excepții, nu sunteți nici bețivi, nici curvari, nici lacomi la câștig,
nici orgolioși.
Bineînțeles, nu vorbesc de niște tâlhari care îl
dezbracă pe bietul bolnav fără să-i dea vreun ajutor, nici de niște ucigași de
oameni care comit crima oribilă a avortului, vânzându-și sufletul pe bani.
Aceștia însă nu sunt medici; ei s-au strecurat pe furiș printre medici, ca
să-și poată executa nestingheriți de nimeni infama lor meserie de hoți și de
lași asasini. Voi meritați deci să faceți parte dintre educatorii morali ai
lumii.
Dragostea și mila medicului față de bolnavi
În numele Asociației Bunilor Creștini, vin să vă cer
să o sprijiniți din răsputeri, ca să își poată îndeplini rolul binefăcător. De
câte ori vă este cu putință, primiți să fiți aleși președinte, vicepreședinte
sau cel puțin un membru influent în Sfatul Frăției.
Tot ce aveți de făcut în această societate consistă:
l. în exemplul personal, al unei vieți nepătate de vicii. 2. în convorbiri
particulare cu frații buni creștini sau cu persoane străine de asociație asupra
patimilor și asupra remediilor lor. 3. în conferințe publice, asupra acelorași
subiecte. Aceste conferințe se pot ține oriunde și la orice ocazie (în afară de
întrunirile fraților).
Ce profit trageți din faptul că intrați în Asociația
Bunilor Creștini? În aparență nici unul. Ba încă, ținând seama de starea
actuală a spiritelor, vă alegeți cu o oarecare pagubă pecuniară, căci îi
pierdeți de clienți pe bețivii și pe desfrânații pe care îi vindecă asociația.
Dar cunosc sufletul vostru, pe care l-am văzut
topindu-se de milă în fața unei suferințe. Știu că sunteți în stare să vă
jertfiți bucuros viața pentru a o scăpa pe cea a unui biet bolnav. Cu alte
cuvinte ați gustat conștient sau inconștient din deliciile dragostei
creștinești. Dacă este așa, dacă nu mă înșel în aprecierile mele, răsplata
voastră va fi imensă. Căci lucrați pentru îndeplinirea unei opere sublime,
pentru care însuși Dumnezeu, Medicul Etern, s-a făcut om, venind să lecuiască
patimile.
(Publicat și în Revista Atitudini Nr. 61,
un număr dedicat marelui savant român)
GANDURILE
COPILULUI
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Înainte de a învata sa-si exprime gândurile, copilul detine o multitudine de
cunostinte. Orice imagine îsi lasa amprentele pe tablita mintii sale: în timp
ce mintea lucreaza, copilul nu e constient de ceea ce se întâmpla cu el. Cine
l-a învatat sa memoreze cele care se deruleaza si se perinda prin fata ochilor
sai? Cine i-a imprimat mintii copilului în starea de adormire aceasta pornire?
Odata cu vârsta, copilul vadeste într-un chip minunat acumulari care ar câstiga
admiratia omului, daca simplul motiv al obisnuintei nu l-ar determina sa le
treaca cu vederea si sa le subestimeze.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 17-18
FERICITA
ALERGARE
-
Fericitul Trifon Turkestanov -
Când pentru întâia oara în copilarie întru cunostinta
cugetului Te-am chemat, plinit-ai rugaciunea mea si sufletul mi-a fost
înseninat de-o pace plina de cucernicie. Atunci am înteles ca Tu esti bun si
fericiti sunt cei ce-alearga catre Tine. Am început iara si iara sa Te chem;
si-acum spre Tine îmi îndrept strigarea:
Slava Tie, Celui Ce îmi împlinesti spre bine
nazuintele;
Slava Tie, Celui Ce veghezi asupra-mi zi si noapte.
Slava Tie, Celui Ce vindeci durerile si mâhnirile
pricinuite de pierderi, prin tamaduitoarea trecere a timpului;
Slava Tie, cu Tine nici o pierdere nu e lipsita de
nadejdea-ntru redobândire, Tu tuturor le daruiesti viata-n vesnicie.
Slava Tie, Tu ai înzestrat cu nemurire tot ce-i
înaltator si plin de bunatate, Tu ne-ai fagaduit mult asteptata întâlnire cu
cei ce au murit.
Slava Tie, Dumnezeule, întru vecie!
Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea
lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru
toate”, p. 132
FORȚA CELOR CE NU ȚIN MINTE RĂUL PR. PETRONIU
|
Neținerea de
minte a răului Unul din cele
mai mari daruri de care s-a învrednicit a fost cel al neținerii de minte a
răului: „Odată, un frate dintre cei mai vechi din mănăstire, cuprins de
mânie, a ridicat mâna și l-a pălmuit pe Bătrân. Acesta nu numai că nu a zis
nimic, dar l-a și iertat din toată inima, nepomenind niciodată cele
întâmplate și nevorbindu-l niciodată de rău pe cel care-l lovise. Un alt frate
l-a ocărât în fața celorlalți frați. Frații au vrut să-l alunge pe acela din
Schit. Dar Bătrânul a zis: «Nu alungați pe fratele nostru! Ce se va întâmpla
cu sufletul lui? Eu sunt de vină și ce răspuns voi da pentru el la Dumnezeu
Judecătorul, în ziua Judecății?». Dragostea mai
presus de funcție Altă dată,
câțiva frați din Schit, mânați de ispită, au mers și l-au pârât pe Bătrân
la Mănăstirea Lavra, de care ținea Schitul,
cu intenția de a-l da jos din vrednicia de stareț. Când Bătrânul a aflat de
aceasta, i-a rugat să țină o săptămână de post și rugăciune, ca să se facă
voia lui Dumnezeu. Și într-adevăr, s-a îndepărtat orice lucrare potrivnică și
s-au instaurat pacea și dragostea între toți frații, grație rugăciunii și
răbdării Bătrânului. Frații care îl pârâseră, au cerut iertare, i-au pus
metanie și i-au sărutat mâna. Iubea pe toți oamenii mereu cu aceeași iubire.
Niciodată nu a supărat și nu a jignit vreun om”. Mustrarea cu
smerenie Chiar dacă era
aspru cu sine însuși, nu judeca pe nimeni. Când era întrebat de ce nu-i
mustră pe frați, răspundea răspicat: „Păi, nu văd cum trăiesc eu? Ce să le
spun altceva?”. Dacă unul dintre frați greșea cu ceva, nu-l certa și nici
nu-l chema să dea explicații. Dar în cuvântul pe care-l ținea obștii de 40 de
monahi, în fiecare duminică seara, prezenta exemple de călugări sfinți din
care se vedea ce au făcut ei în situații asemănătoare. Sfătuia în așa
fel încât să nu supere pe nimeni, așezându-se pe sine între cei vinovați.
Veghea cu multă trezvie și dragoste la mântuirea sufletelor fraților pe care
îi avea în grijă, cercetându-i la chilie atunci când erau tulburați de
ispite, ascultându-le durerile cu multă răbdare și înțelegere. Unul dintre
ucenici, părintele Daniil, își amintește că ori de câte ori se îmbolnăvea
vreun frate, Părintele Petroniu mergea la chilia lui și „se îngrijea să aibă
cu el ceva dulce, bomboane, ciocolată sau vreun fruct”.
(Extras
din Revista Atitudini Nr. 76 |
Capre
sau oi?
-
Sf. Ilarion Felea –
Tabloul Judecății lui Dumnezeu
Credinţa în judecata sufletului după moarte e cuprinsă
în toate religiile. În creştinism o avem mărturisită în legătură cu Înălţarea
Domnului, care „iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii…” .
Sfânta Scriptură cuprinde o bogată şi zguduitoare învăţătură despre judecata
din urmă. Aşa, încă înţeleptul Solomon, după ce scrie despre Dumnezeu şi om,
înţelepciune şi nebunie, bucurie şi durere, bogăţie şi sărăcie, viaţă şi
moarte, face încheierea aceasta: «Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui.
Aceasta este toată datoria omului. Fiindcă Dumnezeu va judeca toate faptele şi
tot ce a fost ascuns fie bun, fie rău» (Ecl. 12:13-14).
Mântuitorul Hristos vorbeşte despre judecata din urmă în pildele despre neghine
(Mt. 15:24-30, 36-43), despre năvodul aruncat în mare(Mt. 15:47-50), despre
nunta fiului de împărat (Mt. 22:1-14), despre cele zece fecioare şi despre
talanţi (Mt. 25:1-30).
Tabloul acestei judecăţi ni-l dezvăluie în pilda
despre păstorul care desparte oile de capre.
Tâlcuirea personajelor din Evanghelie
În Palestina, oile sunt albe, au culoarea luminii, a
cerului şi a nevinovăţiei. Caprele sunt negre, au culoarea întunericului, a
păcatului şi a iadului. În parabola despre judecata din urmă, „păstorul” şi
„împăratul” este Iisus Hristos Judecătorul, „oile” sunt drepţii, oamenii cei
buni, „caprele” sunt păcătoşii, oamenii cei răi, nărăviţi. La judecată, drepţii
vor trece de-a dreapta Păstorului, păcătoşii vor trece de-a stânga Lui. Dreapta
închipuieşte împărăţia Lui, lumina cerurilor, viaţa cea fericită şi fără de
sfârşit. Stânga închipuieşte întunericul iadului, împărăţia demonilor şi osânda
fără de sfârşit.
Atunci se vor deschide cărţile (Apoc. 20:12) şi se vor
judeca toate neamurile de peste tot pământul (Ps. 95:13; 97:9; 102:6; Ioil
4:12; Mt. 24:14-30; 25:32; Apoc.11:18; 18:3; 21:24; 22:2), toţi oamenii (Rom.
14:10-12), cei mari şi cei mici, împăraţii şi robii, bogaţii şi săracii,
prorocii şi nedrepţii (2 Petr. 4:59). Lumea întreagă va fi judecată (FA. 17:31;
Ps. 9:8). «Noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al
lui Hristos, ca fiecare, după faptele sale săvârşite în trup să primească ori
bine, ori rău» (2 Cor. 5:10; Rom. 14:10).
Atunci drepţii vor fi despărţiţi de cei păcătoşi, cei
buni de cei răi. Atunci «unul se va lua şi altul se va lăsa» (Mt. 24:40-41; Lc.
17:34-36); soţul credincios se va despărţi de soţia necredincioasă şi soţia
credincioasă de soţul necredincios. Părinţii se vor despărţi de copiii cei
pierduţi şi toţi cei buni de cei răi, cum se despart neghinele din grâu,
caprele din oi şi drepţii dintre păcătoşi: unul se va lua şi altul se va lăsa…
Descoperirea faptelor
Legile după care se va face judecata din urmă sunt
cuprinse în conştiinţa omului şi în Sf. Scriptură. Păgânii vor fi judecaţi după
legea conştiinţei scrisă de Dumnezeu în inimile lor (Rom. 2:14-16). Iudeii vor
fi judecaţi după legea lui Moise (Rom. 2:12), creştinii se vor judeca după
legea Evangheliei (Rom. 2:16) şi cu toţii după legea libertăţii (Iac. 2:12).
«Cel ce se leapădă de Mine şi nu primeşte cuvintele Mele, grăieşte Domnul, îşi
are judecătorul Său: Cuvântul care l-am grăit, acela îl va judeca în ziua cea
de apoi» (In. 12:48). La înfricoşata judecată a lui Hristos, cuvintele
Evangheliei vor fi martorii noştri, iar apărătorii vor fi faptele cele bune.
Se vor descoperi şi se vor judeca atunci, după
dreptate şi adevăr (FA. 17:31; Rom. 2:2) toate gândurile (1 Cor. 4:5), toate
tainele inimii (Evr. 4:12-13), toate cuvintele (Mt. 12:36-37) şi toate faptele
oamenilor (Mt. 16:27). Niciun pahar de apă nu va rămânea nerăsplătit (Mt.
10:42). Mai ales se vor cerceta faptele iubirii şi ale îndurării trupeşti, pe
care le poate împlini orice om, orice copil chiar: săturarea flămânzilor,
adăparea însetaţilor, primirea străinilor, ajutorarea săracilor, cercetarea bolnavilor
şi a întemniţaţilor (Mt. 25:34-36). Faţă de cei ce nu au făcut milostenie,
judecata va fi fără milă (Iac. 2:13).
În procesul judecăţii din urmă, nimic nu va îngrozi şi
ruşina mai mult decât arătarea gândurilor şi a faptelor ascunse. Atunci
păcătoşii vor plânge de ruşine şi de durere vor striga munţilor şi stâncilor:
cădeţi peste noi şi ne acoperiţi (Apoc. 6:15-16). Atunci vor plânge toţi cei ce
au iubit mai mult minciuna decât adevărul, nedreptatea în locul dreptăţii,
păcatul în locul virtuţii, blestemul în locul binecuvântării. Atunci
focul judecăţii lui Dumnezeu va arăta fiecăruia ce a zidit: aur, argint, pietre
scumpe, lemne, fân sau trestie (1 Cor. 3:11-14).
„Răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos,
dă-ne Doamne…”
Pentru cei drepţi, sentinţa va fi mângâietoare:
«Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu…» Pentru cei păcătoşi va fi îngrozitoare:
«Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor…»
În orice caz, cu oamenii este ca şi cu lemnele: numai după ce le-ai doborât din
pădure poţi afla dacă sunt bune de ceva sau numai de foc. Aşa sunt şi oamenii:
numai după moarte şi judecată (Evr. 9:27) se poate afla care sunt stâlpi de
biserică sau de cârciumă, buni pentru împărăţia cerului sau pentru osânda
iadului.
Drept aceea: «Privegheaţi» (Lc. 21:36). «Privegheaţi
şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi ziua aceea» (Mc. 13:33)… «Cel nedrept să
nedreptăţească înainte. Cel spurcat să se spurce încă. Cel drept să facă
dreptate mai departe. Cel sfânt să se sfinţească şi mai mult. Iată vin curând
şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după cum este fapta lui» (Apoc.
22:11-12).
Răspuns bun la înfricoşata judecată a lui Hristos,
dă-ne Doamne…
(Extras din cartea „Pildele
Mântuitorului”, de Pr. Ilarion Felea)
RANDUNICA
-
Sfantul Vasile cel Mare -
Nimeni sa nu se plânga de saracie! Nimeni sa nu-si
piarda nadejdea în viata, când vede ca în casa nu i-a mai ramas nici o avere!
Sa se uite la dibacia rândunicii! Rândunica, atunci când îsi face cuib, aduce
paiele cu ciocul; si pentru ca nu poate cara lutul cu picioarele, îsi moaie în
apa vârfurile aripilor, apoi le tavaleste în praful cel mai fin si asa
înlocuieste lipsa lutului; si, încetul cu încetul, leaga între ele cu lut
paiele, ca si cum le-ar lipi cu clei; îsi face cuibul si creste în el puii.
Acestea sa-ti dea povata, ca sa nu te apuci de rele
din pricina saraciei, nici sa-ti pierzi toata nadejdea când vin peste tine
cumplite necazuri, nici sa stai cu mâinile încrucisate si sa nu lucrezi!
Dimpotriva, alearga la Dumnezeu! Daca Dumnezeu daruieste unei rândunici unele
ca acelea, cu cât mai mult va da celor care Îl striga din toata inima lor!
Sfantul Vasile cel Mare, Omilii la
Hexaemeron, traducere de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 1986, p.
163
PĂRINTELE
PROCLU ȘI SECTANTUL
„A venit odată, demult, cineva, un sectar”
A venit odată, demult, cineva, un sectar. Trăia
Ceaușescu pe vremea aceea. A fost prin mănăstirile astea și părinții l-au scos
ca să nu mai umble prin mănăstiri că făcea gălăgie și l-au adus aici, în sat.
Și aici, în sat, a întrebat: „Mai este vreun călugăr, cineva preot pe aici?”.
I-au spus că nu, dar că este un călugăr beteag, poate bolnav și l-au adus la
poartă la mine. Și ce să vezi?
El a zis să-i dau drumul în casă. Eu am zis: „Cum
să-ți dau drumul? Mă tem să nu mă strângi de gât”. El a zis: „Dacă nu-mi dai
drumul, mă culc la poartă”. „Cum să te culci la poartă? Vai, Doamne ferește!
Noaptea umblă fel și fel de lume, vede ceva negru lângă poartă, îți dă vreo
două ciomege și eu trebuie să te plătesc. N-am nici salariu, nici pensie”. Și
l-am dus în casă.
Diavolul îi sucise mintea
Acolo, în casă, el a început a-mi spune de sectele
lui. Mi-am băgat degetele în urechi și când a văzut că stau cu degetele în
urechi, nu mi-a mai spus. Pe urmă, tot m-a întrebat de Maica Domnului, de
semnul Sfintei Cruci și m-a ținut până la ora patru, a doua zi. El avea două
Facultăți la București. Nu era un om prost, dar diavolul îi sucise mintea. Îi
arătam alb, el zicea că e negru.
Până la urmă, la ora patru, i-am spus să zică după
mine rugăciune la Maica Domnului, pe scurt și a făcut semnul Sfintei Cruci după
mine și a zis și rugăciune tot după mine. Am stins lumina, a adormit adânc și
i-a venit, a spus el, o descoperire că toate tainele lui Dumnezeu sunt în
bisericile ortodoxe. L-am îndemnat să se ducă la un preot mai sporit să se
mărturisească și din ceasul acela nu m-a mai contrazis cu nimic.
Vreo șase ani a venit la mine și mai cerea câte un
sfat, dar numai atât îmi spunea, ce să facă să scape de gânduri, ce să facă să
poată plânge păcatele, cum să se ducă în biserică, cum să se comporte în
biserică și cum să învețe și el lumea.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 60)
TRUPUL
OMULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Aceste mâini carora le place sa ia tot ce este în
apropierea lor, vor fi încrucisate pe piept si nu vor mai lua nimic. Aceste
picioare care merg cu placere pe calea pacatului, dar care nu stau drept pentru
rugaciune, vor fi întinse pentru eternitate si nu vor mai merge nicaieri.
Acesti ochi care privesc cu pizma fericirea aproapelui, se vor închide, focul
lor se va stinge si nimic nu-i va mai încânta. Aceste urechi care se pleaca
atât de repede pentru a asculta cu placere minciunile si calomniile, nu vor mai
auzi nimic; tunetul însusi nu-l vor mai auzi. Ele nu vor mai auzi decât
trâmbita trezirii mortii când acest trup stricacios va învia, unul „pentru
învierea vietii, altul pentru învierea osândei” (Ioan 5, 29).
Ceea ce ramâne în noi viu dupa moarte, aceea trebuie
sa fie obiectul tuturor preocuparilor noastre. Curateste-ti inima pe tot
parcursul vietii, ca ea sa fie împreuna cu sufletul tau capabila sa-L vada pe
Dumnezeu Dincolo; preocupa-te de trupul tau si de trebuintele lui numai atât
cât este necesar sa-ti întretii sanatatea, puterea si decenta. Toate acestea
vor muri, toate acestea vor merge în pamânt. Straduieste-te deci sa
desavârsesti în tine ceea ce iubeste si uraste, ceea ce este pasnic sau
învolburat, ceea ce se veseleste si se mâhneste, adica inima ta, omul tau
interior, care gândeste si judeca prin intermediul mintii tale.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 97-98
RASARITUL
SOARELUI
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi dimineata cum rasare luminos soarele si îi bucura
pe toti. Gândeste-te cu cât mai mare va fi bucuria ce o vor simti acele suflete
în care va straluci Hristos, Fiul lui Dumnezeu, vesnicul Soare al Dreptatii.
Fie dar ca aceasta întâmplare sa te învete a te ruga Lui cu osârdie, pentru ca
sa se aprinda si în inima ta lumina cea bineplacuta a harului Sau.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 6
NU
EXISTĂ OAMENI SLABI
-
SAVATIE BAȘTSVOI -
„Eu nu cred că există oameni slabi”
Părinte, cum să înțelegem faptul că mulți dintre noi
ne justificăm neputințele prin traumele pe care le-am avut. Și din pricina
aceasta ne simțim mai slabi decât ceilalți care ni se par mai puternici și
simțim nevoia tot timpul să fim înțeleși?
Eu nu cred că există oameni slabi, există învățătură
slabă. Toți ne naștem cu o putere și cu o răbdare foarte mare. Tocmai cel mai
slab, vezi că este cel mai tare. Aici este vorba de voință. Vezi câte un om
chircit și prăpădit, dar are în el așa o forță de a purta lucrurile, că te
uimești. Te uiți la altul, mare și plin de mușchi și îl vezi cum se vaită la un
necaz: „... că l-a bătut, că nu l-a bătut...”.
Ce „bătut”, frate? Ce viață aveau copiii pe-aici...
Dar și noi, ce viața am avut... Făceam kilometri întregi pe jos, prin noroi, ca
să ajungem la școală. Nu te lua nimeni cu mașina sau altceva, nu interesa pe
nimeni. Eram ai nimănui! Nu aveam niciodată un ban în buzunar. Plecam de-acasă
cu un bilet, dat de la minister și păstram celălalt capăt ca să vin înapoi
acasă, la Crăciun. N-aveam niciun ban. Singura mea avere era acel capăt de
bilet. Astea traume!
„Depinde unde ne ținem noi mintea”
Poți să ai traume de care vrei, sărăcie, bătăi,
certuri, nebunii, dar este și harul lui Hristos. Depinde unde ne ținem noi
mintea.
Sunt și cazuri când auzi pe la călugări, în mănăstiri,
că: „M-am săturat să fac atâția ani, numai la grajd și la greu...”. Sigur că
poți să cazi și în altceva. Sunt unii care fac duc o viață-întreagă greul unei
mănăstiri, fără să cârtească și se sfințesc. Eu am văzut mulți din aceștia.
Nu-i destul să faci o ascultare, o slujire, doar așa, cu râvnă și conștiință.
Nu faci ascultare ca boul, pentru că n-ai de ales. Dacă slujirea ta nu-i
raportată la Hristos și dacă nu o umpli de jertfă, atunci se poate să-ți pierzi
mințile. Am cunoscut și așa. A făcut ascultarea cu o altă stare. El făcea
lucrurile dintr-o voința, dar nu agonisea har, nu avea dragostea asta bună.
De unde vine vindecarea de traume
...Să fim atenți la ceilalți, mai mult decât la noi
înșine, asta putem. Asta-i vindecarea, să știți, pentru că așa a zis Hristos!
Ne gândim că Hristos a spălat picioarele apostolilor, El a dat mâncare, a pus
pe masă. Și tu? Ai făcut o mâncare, ai pus pe masă cuiva să mănânce? Trebuie să
ai în mintea ta că așa a făcut Hristos și vrei să Îl urmezi. Când faci
lucrurile având starea asta, Îl simți pe Hristos și te bucuri. Și ceilalți care
mănâncă simt bucuria ta și se bucură împreună cu tine. Oamenii simt dragostea
noastră atunci când îi slujim. Credeți că degeaba au numit grecii masa –
„αγάπη” (dragoste/agapă)? Într-adevăr masa este o manifestare a dragostei.
Slujirea aproapelui o facem în fiecare zi, de multe ori. Punem pe masă,
aranjăm, mâncăm, strângem, spălăm. Toate lucrurile acestea noi nu le observăm,
dar cineva le face. Iată de unde vine pacea și liniștea.
Oamenii când aud pe cineva care vine tot timpul și
începe să se plângă că nu are, nu poate, că-l doare, că are nevoie și tot așa,
oamenii încep să se sature de el. Devine povară. Dacă vezi că nu te ajută nici
una, nici alta și te simți îngreuiat, atunci te duci și te spovedești în duhul
Părinților. Nu te duci să povestești ce-ai mai făcut, dar te duci ca la moarte,
ca la judecată, cu toată nădejdea și dragostea - și te curățești!
(Continuarea interviului în Revista
Atitudini Nr. 89)
MOSTENIREA
PARINTEASCA
-
Sfantul Tihon din Zadonsk -
Vezi sau auzi ca un tata se leapada de fiul cel
neascultator si neîndreptat, lipsindu-l de mostenirea sa. Din aceasta
întâmplare învata ca si Hristos se va lepada de crestinii cei netrebnici si
nepocaiti, lipsindu-i de vesnica Sa mostenire. Si chiar de se numeau aceia cu
numele Lui, El le va spune: „Nu stiu de unde sunteti; departati-va de la Mine
toti lucratorii nedreptatii” (Luca 13, 25-27). Dintru aceasta înveti ca se
cuvine nu doar sa porti numele de crestin, ci sa te si straduiesti a vietui
întocmai dupa cum îti este numele si credinta marturisita.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 72
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu