"Monstruoasa
coalitie" - 159 de ani
Un mesaj personal de la Dl.General Mircea Chelaru si
un altul continand un articol comentat de Dl Ambasador Constantin Lupeanu,
consfintind un mare adevar: istoria se
reperta, oferindune de fiecare data cand se repeta oportunitatea de a indrepta
greselile trecutului.
In cel putin doua astfel de momente cruciale
(1944-1946 si 1989) noi am ratat oportunitatile. Acum s-a facut un pas
important spre indreptarea unei altei nedreptati a istoriei - probabil cea mai
mare dintre toate, de la regimul fanariot incoace...
Ocroteste, Doamne, Romania!
Semnificația
zilei.
După
159 de ani!
Pe 11 februarie 1866, ora 5 dimineața un grup de
ofițeri cu pistoalele în mâini, pătrunde în palatul domnesc al lui Al. I⁶ Cuza,
îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul
României. Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi
juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului.
Așadar, 11 februarie 1866 este o zi a infamiei și a trădării. Dau spre știință
și rușine veșnică numele celor ce l-au trădat pe Cuza Vodă: col. N. Haralambie,
col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu fratele primului ministru în funcție, mr.
D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A.
Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol
I.
141 de ofițeri ai armatei române de la sublocotenenți
la colonei au scris lui Carol I, tot în 1866, un memoriu cerând ca trădătorii
să fie pedepsiți. Cu o aroganță câinească specifică unui prusac primitiv și
incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant
regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până
la moarte.
Nu faptul că Al. I Cuza a fost detronat e de
condamnat, căci însuși Cuza Vodă declarase în decembrie 1865 că e gata să
părăsească tronul, ci modul cum s-a înfăptuit și de către cine. După abdicare,
Cuza e ținut prizonier 48 de ore în locuința unui dușman personal, C. Ciocârlan
iar pe 13 februarie 1866 e urcat într-o caleașcă și escortat la Brașov, în
Austria.
Înainte de a părăsi țara declară: ”Să de Dumnezeu să
meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!”
Se stabilește la Viena și Florența unde își cumpără
două mici proprietăți. În 1867 scrie o scrisoare lui Carol I, prin care îl
roagă să-i dea voie să vină în țară ca să trăiască la Ruginoasa. Carol I l-a
refuzat.
La doar 53 de ani, pe 15 mai 1873, Cuza Vodă moare în
Germania, la Heildelberg.
Regele Italiei, Victor Emanuel își exprimă durere și
tristețea pentru moartea marelui Domn pe când Carol I n-a trimis niciun mesaj.
Trupul este adus în țară și înmormântat la Ruginoasa, sute de mii de țărani
plângându-i moartea cu lacrimi amare și durere adevărată.
Al. I Cuza a iubit din toată ființa sa România pe care
a slujit-o cu credință, devotament și loialitate toată viața, fiind pentru
poporul român o adevărată icoană morală, cât și pildă de urmat întru slujirea
Patriei.
PS.
O revanșă a Divinității? De data asta pleacă neamțul!
S-o-ntoarce Cuza? (subl. mea - MI)
MONSTROASACOALIȚIE
C.A.
Rosetti și I.C. Brătianu au fost principalii regizori.
Masoni declarați, personalități respectate, aureolați
de participarea la revoluție, la realizarea unirii, cu o vastă experiență
conspirativă, ei erau singurii capabili de a gestiona cu succes un astfel de
„eveniment”.
Li s-au alăturat și alte personalități ale vieții
publice, precum Lascăr Catargi, Ion Ghica, D.A. Sturdza, Nicolae Golescu, Petre
Mavrogheni.
Dacă tot s-a vorbit de masonerie, trebuie precizat și
faptul că un rol important în evenimente l-au avut și câțiva ofițeri opozanți
ai lui Cuza (Costescu Anton, Constantin Pillat, spre exemplu), care făceau
parte din loja Înțelepții din Heliopolis, creată în 1863 și intrată în adormire
între 1867-1873[2]. Lor aveau să li se alăture și alți militari, dar și civili
care au contribuit din plin la succesul acțiunii.
Cuza
şi „monstruoasa coaliţie“
Pe 11 februarie 1866, în jurul orei 4, domnitorul
Alexandru Ioan Cuza semna, pe spatele unuia dintre conspiratori, documentul de
abdicare cu următorul conţinut: „Noi, Alexandru Ioan I, conform dorinţei
naţiunii întregi şi angajamentului ce am luat la suirea pe Tron, depun astăzi,
11 februarie 1866, cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a
Ministrului ales de popor“.
Aşadar, „monstruoasa coaliţie“ şi-a atins scopul. Cel
care, se spune într-un document al vremii, „a luat averea română din mâinile
străinilor, a împroprietărit clăcaşii, cel ce a armat ţara ...“ este nevoit să
ia drumul exilului. Pe 13 februarie, Cuza părăseşte Bucureştiul plecând spre
Braşov, iar la 10 mai, acelaşi an, prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,
agreat de numeroase curţi monarhice europene, este proclamat de către Noua
Adunare domnitor al României sub numele de Carol I.
De acum şi până la moarte, Al. I. Cuza va fi măcinat
de dorul ţării pe care a părăsit-o şi va face mereu demersuri pentru a i se
permite să revină. Într-o scrisoare adresată lui Carol I, pe 16 aprilie 1867 de
la Paris, Cuza notează cu eleganţă şi demnitate: „Revenind ca simplu cetăţean
în ţara mea, nu doresc altceva decât ca împreună cu familia mea să pot duce o
existenţă conformă nevoilor şi poziţiei mele. M-aş simţi foarte fericit,
Principe, dacă într-o zi aş avea plăcerea să vă transmit în mod personal asigurarea
sentimentelor mele.“
Această cerere, ca şi multe altele s-au lovit de
refuzul categoric al domnitorului. Iată o parte din răspunsul lui Carol I,
datat 2 iunie 1867:
„Departe de a
pune la îndoială bunele voastre intenţii, sunt convins că dorinţa voastră de a
reveni în România se datorează numai intereselor personale şi că prin prezenţa
voastră aici ţara câştigă în plus un bun cetăţean. Cu acest gând am făcut
cunoscută cererea voastră Consiliului meu de Miniştri. Consiliul a considerat,
Prinţul meu, că după ce a trebuit să părăsiţi teritoriul românesc în urma
evenimentelor politice atât de grave, este mai înţelept din partea dumneavoastră
să nu vă grăbiţi a reveni în Ţară!“
Mistuit de dorul de ţară, Al. I. Cuza se adresează şi
împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, solicitându-i sprijinul într-o
scrisoare datată la 27 mai 1867, în care spune:
„Chestiunile fiind neglijate de la plecarea mea,
necesitatea de a da curs unui proces suscitat de pasiuni politice mă determină
să mă înapoiez în Principatele Unite. Redevenind un simplu cetăţean, nu am altă
dorinţă decât să continui în Moldova viaţa liniştită şi retrasă pe care o duc
de la abdicarea mea... îndrăznesc să sper că Maiestatea Voastră va găsi în
această intervenţie o nouă dovadă a stimei pe care o adaug la aprecierea
preţioasă prin care Ea a binevoit întotdeauna să mă onoreze...“
Din păcate, această intervenţie nu a avut rezultatul
scontat, aşa cum nici alte acţiuni iniţiate de partizanii fostului domn nu s-au
finalizat favorabil. În ianuarie 1870, la alegerile parlamentare parţiale, Al.
I. Cuza, aflat în exil, este ales deputat de Mehedinţi; ştiind însă că regele
Carol I, ca şi cei care l-au detronat nu-l vor în ţară, Al. I. Cuza refuză.
Între străini, fostul domn, bolnav şi tot mai singur,
e cu gândul la Moldova, aşa cum Alexandru Cuza, fiul său se confesa lui
Alexandru Beldiman într-o scrisoare în care descria starea în care se afla
tatăl său.
A revenit în ţară după moartea survenită în 1873 la
Heidelberg, în Germania. Ziarele vremii au consemnat jalea adâncă cu care l-au
întâmpinat cei care deveniseră prin voinţa lui, din clăcaşi, proprietari. A
fost înmormântat la castelul de la Ruginoasa, iar acum osemintele lui se
odihnesc la Mănăstirea Trei Ierarhi din Iaşi.
Stelian CIOCOIU
REVISTA LUMEA SATULUI, NR. 13, 1-15 IULIE
2008
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu