Carte
interzisă în 1994 și trimisă la topit. Cum a fost salvată totuși!
17
septembrie 2019|Doctrină naţionalistă
Situația
evreilor din România 1939-1941,
(carte
interzisă în 1994 și trimisă la topit)
Pag.
05; (textul cărții începe cu pagina 5)
Notă explicativă (1)
Paginile numerotate de la 15 la 401 cuprind textele
din care a fost alcătuită lucrarea Situația evreilor din România, vol. I
(1939-1941) partea întâi.
Precum se vede din foaia de titlu facsimilată, autorii
acestei lucrări sunt Dr. Ion Alexandrescu, Dr. Constantin Botoran, Dr.Ion
Calafeteanu, Colonel (r) Dr. Nicolae Ciobanu, Florica Dobre, Locotenent-colonel
Alexandru Duțu, Irina Duțu, Colonel (r) Aurelian Miriță, Locotenent-colonel
Alexandru Oșca, Locotenent-colonel Petre Otu, Gheorghe Pintilie, cu colaborarea
dumnealor Dr. Maria Covaci, Ion Neacșu, istorici binecunoscuți cu toții.
Lucrarea datată 1994, avea într-adevăr să apară în
acel an. A fost tipărită într-un tiraj corespunzător importanței subiectului
tratat și urma să fie lansată și difuzată după tipicul consacrat. În preziua
lansării însă, cartea a fost oprită de la difuzare și trimisă la topit, fiind
așadar literalmente distrusă, și asta din dispoziția (ordinul) domnului
Augustin Buzura, președintele Fundației Culturale Române, sub a cărui egidă s-a
întocmit volumul. S-au salvat totuși câteva exemplare și copia unuia a ajuns,
după ani de zile, în biblioteca Uniunii Vatra Românească, filiala București,
adusă de unul dintre cei mai respectabili fondatori ai organizației noastre.
Comitetul director al UVR – București a decis publicarea acestei cărți,
considerând că avem de-a face cu o lucrare științifică de o probitate
ireproșabilă, totală, concepută în respectul dplin al adevărului și al ființei
umane. Deplângem, în această ordine de idei, precaritatea principiilor și a
motivațiilor în temeiul cărora s-a produs gestul inadmisibil într-o societate
civilizată de a împiedica publicarea unor documente istorice al căror loc este
în conștiința publicului și în sfera de interes și cercetare a specialiștilor.
Evident, dl. Augustin Buzura va fi să dea explicații
publice despre tot ce a fost. Sperăm că deslușirile sale nu vor scădea cu nimic
din statura morală a omului și a scriitorului cu acest nume, dând astfel o
meritată satisfacție cititorilor, deloc puțini, care îl prețuiesc pe Augustin
Buzura în mod deosebit. Subsemnatul, în urmă cu câteva săptămâni, întrebându-l
pe Augustin Buzura despre acest „incident”, am înțeles că în felul acesta,
trimițând cartea la topit, președintele Fundației Culturale Române a cedat
presiunilor exercitate de câțiva lideri ai comunității evreiești din România,
cărora li s-a părut inadmisibil faptul că printre materialele cu valoare de
document istoric au fost inseriate și câteva articole de ziar…
Mai multe despre acest veritabil libricid vom afla
acum, probabil, când republicarea cărții face din cele petrecute în 1994 un caz
public imposibil de trecut sub tăcere.
O bună parte din documentele pe care autorii cărții
le-au salvat din neantul depozitelor de arhive au o anumită forță probatorie în
disputa care se duce de ani de zile pe tema producerii unui holocaust
anti-evreiesc în România anilor 1939-1944. Presupunem că acest aspect a
determinat gestul pripit, dar atât de expresiv, fără voie dezvăluitor și
mărturisitor al celor care au cerut distrugerea cărții. Lăsăm cititorilor,
îndeosebi specialiști, să decidă singuri sensul probațiunii pe care o fac
aceste documente, cu atât mai mult cu cât ele nu sunt unanime în a susține una
din teze. Deseori constatăm o contradicție vădită între aceste documente, ceea
ce ar dovedi că disputa amintită nu se încheie acum, prin publicarea
documentelor de față. Credem însă că gestul de a opri de la publicare aceste
documente are o forță probatorie copleșitor mai mare. Este un gest mai elocvent
decât toate dovezile istorice posibile. În mod normal, această fărădelege pune
capăt disputei despre holocaustul din România. Căci gestul de a pune pumnul în
gură adversarului dovedește reaua credință a făptașului, grija nefericită de a
ascunde adevărul, preocuparea sistematică și conștientă de a împiedica aflarea
adevărului. O asemenea atitudine este caracteristică numai celor care știu că
se înscriu în fals și în minciună prin ideile și tezele promovate.
Or cei care au împiedicat difuzarea cărții „noastre”
sunt acei reprezentanți ai comunității evreiești din România care și-au făcut
un scop al existenței lor ratate din a convinge lumea și în primul rând pe
români că românii, autoritățile guvernului Antonescu, au ucis câteva sute de
mii de evrei…
Pe ringul de box, într-un asemenea moment al disputei,
un arbitru corect oprește meciul și îl declară învins prin descalificare și
excludere din viața și lumea sportivă pe combatantul care s-a folosit de
procedee necinstite și neregulamentare. Un astfel de gest nesportiv,
neregulamentar, laș și de-a dreptul abject îl constituie și „povestea aproape
incredibilă a topirii întregii ediții a cărții istoricilor militari”
(aprecierea îi aparține d-lui Teșu Solomovici). Între oameni de onoare –
spectatori, arbitri sau combatanți în disputa pentru aflarea adevărului despre
holocaustul din Transnistria, problema s-a rezolvat și s-a tranșat astfel
definitiv în momentul când infamia comisă prin topirea cărții este descoperită
și dată în vileag. Nu mai încap alte cuvinte nici pentru explicații, nici
pentru scuze ! Nu le acceptăm ! Nu mai avem ce discuta căci nu mai avem cu cine
!
*
Uniunea Vatra Românească, organizație în care
procentul de istorici este mult peste media întâlnită în organizații similare,
în colaborare cu Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, a dezbătut în
mai multe întruniri științifice întrebarea, problema a fost în România un
genocid antievreiesc, un holocaust ? La capătul acestor dezbateri ne-am
considerat îndreptățiți să conchidem că nici nu poate fi vorba de așa ceva, că,
mai degrabă, evreimea are datorii de recunoștință față de poporul român, are motive
de a-și face public mea culpa față de omenia românească, al cărei beneficiar a
fost de atâtea ori și căreia nu o singură datăi-a răspuns printr-un
comportament ingrat și infam.
În asemenea cazuri o confirmare în plus nu are ce să
strice, iar disponibilitatea noastră pentru anticul principiu audiatur et
altera pars este și va rămâne intactă. Nu ascundem totuși că am înregistrat, cu
satisfacție, capacitatea documentelor publicate în paginile următoare de a
demonstra că într-adevăr nu se poate vorbi de un genocid împotriva evreilor
săvârșit de autoritățile românești sau, cu atât mai puțin, de poporul român
însuși. Dar ne-a cutremurat, în schimb, încă o dată, răsunetul întrebării pe care
și-o punea Nicolae Iorga față de cele ce se petreceau atunci, în vara lui 1940,
în Basarabia și Bucovina, cu bieții români: De ce atâta ură ? O întrebare la
care încă nu avem răspuns, iar eu unul, personal, nici nu mă grăbesc să-l aflu.
Ion Coja
4 iunie 2003
Notă explicativă (2)
Publicăm în preambulul cărții ultragiate și textul
scrisorii deschise cu care ne-am adresat d-lui Sandu Mazor, ambasadorul
statului Israel la București. Am fi dorit ca măcar din sfera mentalității și a
calculelor diplomatice, mult mai senină decât altele, să ne parvină un semn de
înțelegere pentru nevoia de adevăr, înscrisă nu numai la români printre acele
„nevoi” existențiale ale individului și ale neamului, pe care ne-am legat să le
apărăm ca gest civilizator elementar. Se produce astfel un act de solidarizare
în refuzul dialogului, solidarizare între cei ce și-au legat existența de
afirmarea unui holocaust antievreiesc în România. Numai că de aici înainte,
după acest refuz al cercetării adevărului, devine imorală și indecentă
pretenția de a mai fi luată în serios teza holocaustului din România.
Susținătorii acestei teze și-au cam mâncat lefteria, dacă mi se îngăduie
această aproape uitată expresie românească. Adică s-au exclus singuri din
cercul acelor fericiți căutători ai dreptății, ai adevărului.
Iată așadar textul scrisorii deschise:
Stimate domnule ambasador Sandu Mazor,
În urmă cu o jumătate de an, m-am prezentat, cuminte
și disciplinat, la poarta ambasadei Israelului din București cu o scrisoare
către excelența voastră, și un pachet cu câteva zeci de exemplare din cartea
mea intitulată Holocaust în România ?, rugându-vă, cu tot respectful cuvenit,
să mă ajutați ca lucrarea mea să ajungă la cunoștința specialiștilor din
Israel, a unor specialiști autentici, dat fiind că cei pe care îi avem noi la
București și pe care îi cunosc bine, mie nu-mi inspiră nici o încredere; au trăit
toată viața lor în minciună, ca activiști bolșevici, reciclați în istorici după
1990sau mai devreme.
Vă mărturiseam în felul acesta îndoiala mea – e
dreptul meu, nu ?! – cu privire la propria mea capacitate de a afla adevărul,
precum și disponibilitatea ca, atenționat de oameni mai bine știutori și
cunoscători decât mine, să corectez eu primul erorile strecurate – vă asigur,
fără voia mea – în Holocaustul meu.
Nu mă îndoiesc că ați primit scrisoarea mea ! Ce ați
făcut mai departe cu cărțile mele, pe care, prin ministeriatul excelenței
voastre, le-am oferit unor colegi necunoscuți din Israel, nu știu. Nu am
primit, din păcate, nici un semn sau semnal, care să mă orienteze mai bine în
ceea ce voi face de aici înainte. Aș pune mare preț pe părerea unor savanți ca
Liviu Rotman, de la Universitatea Ramat Aviv, eu nefiind nici pe departe un
specialist în domeniu, ci doar un om care are dreptul la propria sa părere și încearcă
șă și-o verifice câte parale face.
Zilele trecute, domnule ambassador, ați participat la
un seminar al profesorilor de istorie care predau în liceele românești ore
despre holocaust, ocazie cu care ați făcut unele declarații în presă. Îmi iau
libertatea de a considera declarațiile excelenței voastre ca e un răspuns, acel
răspuns pe care îl aștept de câteva luni din partea dumneavoastră. Îngăduiți-mi
un scurt și necesar comentariu pe marginea acestui „răspuns”:
Domnule ambasador,
În școala românească se predau ore despre Dumnezeu,
despre Mântuitorul nostru Iisus Hristos, despre geneza universului și a vieții,
a omului, despre o mulțime de subiecte de cel mai mare interes. La noi,
obiceiul, destul de vechi, este ca profesorii să le ofere elevilor nu numai
textele care afirmă existența și măreția Creatorului, ci și teoriile celor
care, săracii de ei neagă existența divină, dicționarul însuși incluzând
cuvinte ca ateu, ateism etc. alături de toate celelalte cuvinte, fără nici o
conotație incriminatoare. Se cheamă aceasta libertatea de conștiință, înscrisă
și în Carta Drepturilor Omului.
La fel, avem lecții de istorie în care sunt commentate
textele unor autori, mulți dintre ei evrei, care neagă istoricitatea lui Iisus
Hristos. Chiar dacă nu sunt adevărate, adevărat este că aceste texte există și
nu e normal să le ignorăm, să ne facem că ele nu există !..Sau lecții de
biologie care le prezintă elevilor atât teroria creaționistă despre apariția
vieții și omului, cât și teza evoluționistă, atât de umilitoare și deprimantă
pentru un creștin. Nu mai zic, câte teorii despre nașterea Universului, fiecare
teorie însoțită fiind atât de argumentelesusținîtoare, cât și de contestațiile
formulate de-a lungul timpului. Ba chiar la matematică copiii mai dotați învață
că nu totdeauna 1 + 1 =2 !
Din declarațiile excelenței voastre, precum și din
alte informații, deduc însă că lecțiile despre holocaustul evreilor din anii
1940-1945 care se vor ține în școlile românești urmează să se abată de la
această tradiție a învățământului românesc și european, astfel încât la
cunoștința elevilor să ajungă numai un singur punct de vedere: al celor care
susțin realitatea holocaustului. Cu alte cuvinte, din tot ce învață copiii în
școli, un singur adevăr va fi ridicat deasupra oricărei discuții, îndoieli sau contestații:
nu existența lui Dumnezeu sau a lui Iisus Hristos, ci a holocaustului…Orice pe
lumea asta poate stârni semen de întrebare, numai teza holocaustului nu !
Ca unul care, slavă Domnului nu am contestat această
teză, ba am afirmat și dezbătut în publicistica mea realitatea înfiorătoare a
holocaustului încă în urmă cu 20-30 de ani, poziție pe care mă situez și
astăzi, am totuși de făcut obiecții serioase asupra concepției după care
înțeleg că se vor ține orele despre holocaust. Pornesc de la un principiu;
școala, cel puțin în România, nu cată să fie sediul adevărului, ci este locul
în care învățăm împreună, elevi și profesori, cum să căutăm adevărul, de care reguli
și criterii să ținem seamă pentru a deosebi adevărul de eroare sau minciună !
Școala în România, prin tradiția greco-romană, îi învață pe tineri cum să
găsească și să țină drumul adevărului. Mi-e teamă că metodologia de desfășurare
a orelor despre holocaust va pune aceste lecții în contradicție cu toate
celelalte materii, unde dintotdeauna, indiferent de subiectul abordat, se
obișnuiește un examen critic și senin al tuturor argumentelor, pro și contra.
În privința holocaustului însă – capitol din istoria contemporană a umanității,
indicația din programa școlară este aceea de a nu se admite nici o discuție
liberă cu privire la aspectele controversate sau poate chiar controversabile.
Cui folosește ca în această problem să fie ascunsă complexitatea faptelor și,
mai ales, complexitatea vinovățiilor ?
Îmi îngădui să apreciez că lecțiile despre holocaust
sunt lecții în primul rând despre decăderea umană, spectacol de care nu a fost
scutită nici o epocă și nici o istorie, a vreunui popor ! Eu personal, nu am
căutat niciodată vreo carte sau vreun text din literatura „revizionistă”,
„negaționistă”, care contestă producerea holocaustului. Am considerat că este
sub demnitatea mea, dar atunci când asemenea materiale, fără voia mea, mi-au
ajuns în mână, nu am putut să nu le citesc ! Așa se va întâmpla și cu tinerii
care azi învață lecțiile despre holocaust, iar mâine, trăind într-o lume
liberă, se vor trezi dinaintea unui text „revisionist”. Vor fi în stare să-l
citească cu un ochi lucid și rece ? Cred că nu vă spun o noutate afirmând că
tineretul este foarte interest de tot ceea ce contrazice teoriile învățate în
școală ! Și mai ales de teoriile care în școală le-au fost interzise !
Dumneavoastră, ca evreu, știți mai bine decât mine cât de mare e forța de
atracție a fructului oprit !
Înțeleg că de la lecțiile de istorie a holocaustului
copiii noștri vor învăța și despre cei „400.000 de evrei din România, uciși
mișelește de fasciștii germani, români și maghiari” (am citat din inscripția de
la Templu Coral din București), fără a li se spune nimic despre marii evrei,
evrei serioși, care contest aceste cifre și, în general, infirmă cumplita
vinovăție atribuită românilor !
Eu contest această vinovăție, dar nu sunt împotriva
prezentării în școli a tezei privind „holocaustul din România” ! Copiii trebuie
să afle că această teză există , s-au scris multe cărți pe acest subiect
ș.a.m.d. Dar mi se pare o infamie și – mai mult decât o infamie, o prostie să
le ascunzi elevilor că există și autori care neagă acest holocaust, din
România. (Ceea ce – nota bene ! – nu înseamnă că neagă, în totalitate
holocaustul ! Precum subsemnatul !)
Nu le dau dreptate celor ce neagă holocaustul, iar
dacăprilejul se ivește, caut totuși să înțeleg acest fenomen, real, al
„revizionismului”, și asta nu mă împiedică să citesc cu cel mai mare interes
dezvăluirile, mai vechi și mai noi, făcute de autori evrei, privind
complicitatea unor persoane și cercuri evreiești la producerea holocaustului.
Li se va preda oare elevilor și o lecție despre vinovăția care revine unor
lideri evrei, unor instituții evreiești unor doctrine politic evreiești, în
inițierea și întreținerea holocaustului ?
Ați cerut, domnule ambassador, un număr mai mare de
ore pentru predarea „obligatorie” a holocaustului în școlile românești, ore în
care, desigur, se va vorbi mult și despre suferințele îndurate de evrei în
România anilor `40. Nimeni, cu judecată sănătoasă, nu poate contesta aceste
suferințe, fiind discutabile numai aspectele, neesențiale, de natură statistic,
penibila „contabilitate” a crimei, a mizeriei umane. Mi-ar plăcea să știu însă
că în Israel elevii evrei învață și ei despre suferințele pe care românii le-au
îndurat și ei din cauza unor evrei. Dar nu-mi fac iluzii că lumea ar putea fi
atât de normal ! Pretind însă a măcar în România, în școlile românești, când se
predau lecții despre holocaust, despre „holocaustul din România”, să fie
înfățișate și suferințele, nu puține, cu nimic mai puține, ba dimpotrivă, pe
care, cum spuneam, unii evrei le-au pricinuit, cu intenție și metodic, unor
români.
Domnule ambasador,
S-ar putea să nu cunoașteți acest subiect. Eu l-am
atins în cartea mea, cu argument destul de neconvingătoare. Întâmplarea face
însă ca elemente noi să apară în istoriografia românească pentru a confirma
acest trist adevăr: în anii când, spun unii, s-a produs un holocaust al
evreilor din România, mulți români au fost vicitimele unor evrei cu nimic mai
oameni decât naziștii care, în lagărele de exterminare, au făcut atâtea victime
nevinovate printre evrei. Despre acest aspect cred că suntem obligați să le vorbim
elevilor, la orele de istorie a neamului românesc. Eu, personal, dacă mai aveam
oarecari îndoieli în această privință, din păcate ele s-au risipit de curând,
când mi-a ajuns în mână lucrarea Situația evreilor din România, vol. I
(1939-1941), partea întâi, lucrare elaborată de un colectiv de treisprezece
specialiști, istorici militari, și tipărită sub egidă triplă: Institutul de
Istorie și teorie militară, Arhivele Statului București, Arhiva Ministerului
Apărării Naționale, Coordonatori: Locotenent-colonel Alesandru Duțu și Dr.
Constantin Botoran, Editura Centrul de Studii Transilvane, Fundația Culturală
Română, Cluj-Napoca, 1994. Este o carte care cuprinde numai documente, în număr
de 128, de a căror autenticitate nu e îngăduită nici cea mai mică îndoială.
Cititorul atent al prezentării pe care am făcut-o mai sus lucrării Situația
evreilor din România poate că va fi observat că m-am ferit să folosesc cuvântul
publicată, atât de obișnuit în legătură cu o carte. De data aceasta nu se
potrivește: cartea a fost ea tipărită în 1994, în urmă cu vreo zece ani deci,
dar n-a mai fost și publicată, ci a fost retrasă din depozitul editurii și dată
la topit, înainte de a ajunge în librării. Adică a fost cenzurată, deși
conținea numai și numai documente de arhivă ! Documente care dovedeau că
înainte de a se fi produs, în anii `40, în România, vreun pogrom sau holocaust
anti-evreiesc, în Basarabia și în Bucovina s-au dezlănțuit acte de terrorism,
de o rară sălbăticie, săvârșite de evrei comuniști împotriva populației românești,
în urma cărora sute și mii de români au fost batjocoriți, uciși sau deportați
în Siberia ! De unde cei mai mulți nu s-au mai întors !
Îngăduiți-mi, domnule ambassador, să consider că
interesul pe care îl acordați lecțiilor despre holocaust din școlile românești,
lecții despre istoria evreilor din România în perioada 1939-1940, vă induce
obligația de a fi interesat sub toate aspectele de această istorie. O carte
precum cea despre care v-am pomenit nu poate decât să vă intereseze în modul
cel mai sincer spre a o vedea în circulație publică. Organizația noastră,
Uniunea Vatra Românească, intenționează să retipărească această lucrare și să o
punăîn circulație public, la dispoziția profesorilor de istorie care predau în
școlile românești lecții despre holocaust. Cum intenția noastră ridică o serie
de piedici financiare insurmontabile, intenționăm să apelăm la sprijinul celor
interesați. Vă considerăm, domnule ambasador, persoana cea mai în măsură să
dorească și să susțină publicarea documentelor amintite. Drept care vă facem
cunoscut contul bancar în care puteți depune obolul interesului excelenței
voastre pentru aflarea adevărului privind istoria evreilor din România, a
holocaustului din România: 2511.1 – 2838.1/ROL, la B.C.R., Sectorul 1, pentru
Uniunea Vatra Românească.
Totodată, până la retipărirea lucrării, îi solicităm
dlui Augustin Buzura, directorul Fundației Culturale Române, să facă cunoscute
publicului românesc împrejurările în care s-a produs acest act anti-cultural și
anti-românesc. Cine și de ce a dat dispoziție pentru distrugerea cărții de
documente Istoria evreilor din România ?
Așteptăm.
Ion Coja
București, 2 aprilie 2003
Cuvânt înainte
Concepută în trei volume, lucrarea de față, prima cu o
asemenea tematică în istoriografia românească, își propune să redea, în lumina
adevărului istoric, situația evreilor din România în perioada 1939-1947.
Evoluția demografică și istoricul apariției problemei
evreiești în România; statutul politico-juridic al evreilor, legislația
antievreiască; atitudinea unor evrei (în special comuniști) în timpul
retragerii armatei și autorităților civile române din Basarabia și partea de
nord a Bucovinei (iunie 1940) și, legat de aceasta, dezvoltarea
antisemitismului în societatea românească; reacția militarilor români față de
aceste manifestări anti-românești și implicarea lor în masacrul de la Iași
(iunie 1941) și cele din perioada următoare; poziția mareșalului Ion Antonescu
față de evrei, căile și mijloacele preconizate de guvernul roman pentru
rezolvarea problemei evreiești; refuzul autorităților române de a ceda
presiunilor germane privind aplicarea în România a „soluției finale”;
deportarea evreilor din Basarabia, nordul Bucovinei și Herța în Transnistria,
regimul dur din lagăre și readucerea acestora în țară; emigrarea ca modalitate
de rezolvare a „problemei evreiești” în România; regimul muncii obligatorii;
luări de poziție în sprijinul evreilor din partea unor instituții și
personalități politice și cultural românești; exterminarea de către
autoritățile ungare a evreilor din teritoriul Transilvaniei anexat de Ungaria
în 1940; anularea legislației antievreiești după 23 August 1944 și reintegrarea
evreilor în viața politică, eonomică și cultural a țării, acestor probleme și
multor altora cele trei volume le oferă răspunsuri prin documente și note
explicative utile atât istoricilor, cât și marelui public cititor.
În alcătuirea volumelor, autorii au fost călăuziți de
convingerea că elucidarea științifică a acestei problematici, neglijată până
acum de cercetarea istorică românească, nu se poate face decât pornind de la
sursele primare, de la izvoare, singurele în stare să reflecte adevărul istoric
așa cum a fost.
Aceste izvoare, în diversele lor forme de exprimare –
decrete-legi, ordonanțe, rapoarte informative, note, adrese, cereri, memorii,
procese verbale, consemnări de atitudini în articolele de presă, corespondență
oficială și particular etc. – provin din Arhiva Ministerului Apărării
Naționale, Arhivele Statului, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe și din
fondurile documentare ale Bibliotecii Academiei Române.
Primul volum prezintă evoluția problemei eveiești în
România în perioada 1939-1941. Documentele relevă tratamentul net diferențiat
aplicat populației evreiești din România (în granițele de la 1 ianuarie 1941)
și teritoriile românești eliberate de sub ocupația sovietică. Reiese cât se
poate de clar din conținutul acestui volum că măsurile repressive luate
împotriva evreilor din teritoriul eliberat au reprezentat, în primul rând, un
răspuns global, neindividualizat, la atitudinea ostilă față de statul roman și
față de armata română a unor elemente din rândul populației evreiești, în
special în timpul evacuării Basarabiei, nordului Bucovinei și a ținutului
Herța. De aici în primul rând măsurile diferite, incomparabil mai dure de
„curățire”, de „alungare” a evreilor din această partea a României considerați
în mod greșit, în bloc, neloiali statului roman, cei mai mulți dintre ei (peste
100.000) fiind deprtați în Transnistria, unde mulți și-au găsit moartea.
Alte documente evidențiază faptul că numeroși evrei
din teritoriile românești anexate de U.R.S.S. în anul 1940, după iunie 1941
s-au retras de bună voie în interiorul Uniunii Sovietice, odată cu
administrația și armata sovietică.
Decizia autorităților române privind deportarea
evreilor din teritoriile eliberate a plecat și de la idea – așa cum mărturisesc
documentele din acest voum – evitării pericolului constituirii, în spatele
frontului, a grupurilor teroriste formate din antiromâni și comuniști fanatici
(în rândul cărora se aflau și numeroși evrei) care, de regulă, executau acte de
sabotaj, provocând moartea multor militari români. Execuțiile de evrei
menționete în documente i-au vizat în primul rând pe membrii grupurilor teroriste,
dar, din păcate, s-au înregistrat în numeroase acte victime nevinovate. De
asemenea, documentele prezintă situația tragic a populației evreiești pe durata
evacuării în Transnistria, privațiunile și condițiile grele din lagărele de
aici. Documentele pun în evidență faptul că execuții de evrei au fost săvârșite
și din ordinal sau direct de către trupe germane.
În ceea ce privește situația evreilor din vechiul
Regat, studiul documentelor din acest volum permite concluzia că aceasta era
comparative mai bună, chiar dacă evreii de aici erau obligați să presteze muncă
de folos obștesc (ulterior ei au putut să plătească o taxă special în locul
acesteia) sau să suporte alte greutăți și privațiuni. Dar mulți evrei din
această parte a țării au avut posibilitatea să-și continue afacerile, să
desfășoare activități cu caracter cultural, științific, de educație și de învățământ,
să beneficieze de concedii, să poată emigra etc.
În volum sunt publicate documente care relevă
condițiile în care s-au produs masacrele de la Iași și Odessa și proporțiile
acestora. Un merit al prezentului volum îl reprezintă punerea în lumină a
contextului intern și internațional în care s-a aflat România în acei ani,
cauzele și împrejurările concrete care au determinat sau au favorizat măsurile
antievreiești. Ele ne ajută, în același timp, să înțelegem cum de a fost
posibil ca, spre deosebire de multe țări din Europa aflate în sfera de
influență germană în care a fost aplicată „Endlösung” (soluție finală), în
România, în pofida puternicelor presiuni exercitate de guvernul de la Berlin,
planurile germane de exterminare a evreilor au eșuat, iar la sfârșitul
războiului în România trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa
răsăriteană (cca. 400.000 persoane) cu excepția celei din fosta Uniune
Sovietică.
Iată de ce considerăm că acest prim volum oferă celor
interesați posibilitatea de a-și face o părere cât mai aproape de realitate
asupra situației evreilor din România anilor 1939-1941.
Autorii
*
Nota redacției 2019 – Textele de mai sus figurează în
cartea Situația evreilor din România, vol.I, 1939-1941, varianta reeditată după
ce primul tiraj al cărții a fost retras de la difuzare și distrus, literalmente
distrus, dat „la topit”, după expresia consacrată. Întâmplarea a făcut ca un
exemplar care fusese dat de autori colegului lor Gheorghe Buzatu să se salveze
însă, iar după câțiva ani acel exemplar a ajuns la subsemnatul. Fără să cer
acordul nimănui am dat la tipar cartea respectivă, fără să modific absolut
nimic din text. Am adăugat în preambulul noii ediții notele explicative de mai
sus. Textul intitulat Cuvânt înainte se afla și în prima variantă, desigur.
Noul tiraj a numărat 1000 de xemplare, din care 100 de exemplare s-au dat
autorilor, iar restul s-au difuzat gratuit celor interesați.
Din păcate, cei implicați în gestul barbar al
distrugerii cărții de documente nu au avut nicio reacție la publicarea cărții.
Mă refer în primul rând la Comunitatea evreiască și la Augustin Buzura. S-au
făcut că plouă… Ca și dl ambasador…
Personal, cred că am făcut atunci un gest dintre cele
mai inspirate. Nu e cazul să fac pe modestul… Lumea trebuie informată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu