Alexandru Stanciulescu-Barda - MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ..., DOAR O VORBĂ.....!

 

Întrebări capcană din Sf. Scriptură.

- Sf. Nicolae Velimirovici -

 

1. Care este prima icoană a lui Dumnezeu pe pământ?

Prima icoană vie a lui Dumnezeu pe pământ este omul, Adam.

2. Care sunt cele două păcate de căpătâi ale lui Satan?

Primul păcat al său este mândria față de Ziditorul, iar al doilea este pizma față de Adam și Eva din Rai.

3. Care este primul om care a murit pe pământ?

Dreptul Abel ucis de fratele său Cain.

4. Când a intrat prima dată frica în oameni?

Atunci când au greșit. Dacă n-ar fi fost păcatul niciodată, n-ar fi niciodată nici frica în sufletul omului.

5. Care dintre urmașii lui Adam a fost al doilea răufăcător?

Primul a fost Cain, iar al doilea Lameh.

6. Care dintre oameni a trăit cel mai mult pe pământ?

Mathusalem care a viețuit 969 de ani.

7. Ce animale nu a luat Noe în corabia sa?

Peștii și toate celelalte animale care trăiesc în apă.

8. De unde oasele mamuților, ale elefanților, ale maimuțelor și ale celorlalte animale din ținuturile tropicale în țările nordice? Precum și scheletele animalelor polare în ținuturile calde?

Apa le-a adus din vremea Potopului.

9. Când au încercat oamenii pentru întâia oară în istorie să instaureze comunismul împotriva voinței lui Dumnezeu?

Atunci când s-au apucat să construiască Turnul Babilonului, dar Dumnezeu le-a încurcat limbile și i-a împrăștiat prin lume.

10. Care dintre frați s-au separat pentru prima dată fără ceartă și supărare?

Avram și Lot.

11. Cărui om răutatea fraților i-a adus o mare faimă și cinste?

Iosif, pe care frații l-au vândut în Egipt iar apoi el i-a izbăvit de foamete. Pronia lui Dumnezeu.

12. Pe care om Dumnezeu l-a omorât din pricina malahiei?

Pe Onan.

13. De ce a poruncit Dumnezeu să I se închine întâi născuții și cei întâi născuți din necuvântătoare și prima roadă a pământului?

Pentru ca oamenii să își amintească de Domnul Dumnezeul lor și să știe că toți născuții și toate roadele sunt de la Dânsul.

14. Este oare drept ca copiii să pătimească din pricina păcatelor părinților?

În natură vedem că atunci când pomul se strică de la rădăcină, crengile se usucă și frunzele se veștejesc. Așadar să se păzească de păcat cei ce-și iubesc copiii.

15. De ce poporul evreu adesea cădea în robie?

Deoarece se lepăda de Dumnezeu și slujea idolilor.

16. Care sunt cei doi trădători care s-au săvârșit prin sinucidere?

Ahitofel, trădătorul lui David și Iuda, trădătorul lui Hristos.

17. Ce l-a scos din minți pe preaînțeleptul Împărat Solomon să Îi greșească în fața lui Dumnezeu?

Femeile.

18. Care om nu s-a născut, dar a murit?

Adam.

19. Care oameni s-au născut, dar n-au murit?

Enoh și Ilie.

 

 

 

DIN CONFESIUNILE   FERICITULUI AUGUSTIN

 

      Târziu te-am iubit, Frumusețe, atât de veche și totuși atât de nouă, târziu te-am iubit! Căci iată, tu te aflai înlăuntrul meu, iar eu în afara mea. Acolo, în afara mea, te căutam pe tine, și în urâțenia mea mă năpusteam asupra lucrurilor frumoase pe care le-ai creat. Tu erai cu mine, dar eu nu eram cu tine! Și mă țineau departe de tine tocmai acele lucruri frumoase care nu ar fi existat dacă nu ar fi existat în tine. M-ai chemat, m-ai strigat și ai sfâșiat cu țipătul tău surzenia mea! Ai fulgerat, ai străluminat și ai izgonit orbirea mea! Ai răspândit mireasma ta, ți-am respirat suflarea, iar acum suspin după tine, ți-am simțit gustul, iar acum mi-e sete și mi-e foame de tine! M-ai atins și ai aprins în mine dorința după pacea ta!

           "M-ai creat pentru Tine, Doamne, și neliniștit este sufletul meu pana când se va odihni în Tine!" "Doamne, ce va fi de mine? Ma tem mai mult pentru harurile primite decât pentru păcatele, totuși atât de numeroase, pe care le-am comis". "Aici ma arde, Doamne, aici ma loveste, aici ma taie, numai sa ma cruti în veșnicie!" "Târziu Te-am iubit, o, Frumusețe veșnic veche și veșnic noua, târziu Te-am iubit!" "Iubește și fa ce vrei". "Rugați-vă ca și cum totul ar depinde de Dumnezeu și lucrați ca și cum totul ar depinde de noi". "Lucrurile mici sunt lucruri mici, dar a fi fidel în lucrurile mici este mare lucru". "Ceea ce este rău este rău chiar dacă îl face toată lumea, iar ceea ce este drept este drept chiar dacă nu-l face nimeni". "Urăște cel care iubește rău și iubește cel care urăște bine". "Hristos a pus aripi suferințelor noastre". "Persecuția face sa răsară sfinți". "Dacă încercarea va găsește ca paiele, ea va preface în cenusa; dacă va găsește ca aurul, ea va purifica" . "Cauta singurul Bine, în care se afla tot binele". "Cu cât mai înalt vrei sa fie edificiul - turnul sfinteniei-, cu atât mai adâncă trebuie sa fie temelia smereniei". "Temeți-va de Iisus Care trece și nu se mai întoarce!" "Câte patimi îndestulam, atâția dumnezei străini adoram". "Sa nu opunem rezistenta la prima venire a Domnului, ca să nu ne temem de a doua Sa venire!

        Confesiuni, Cartea a X-a, cap. XXVII

 

 

 

MUZICA LUI ARVO PART

- Mitropolitul Ilarion Alfeiev -

 

Arvo Pärt este un compozitor a carui opera vizionara este motivata religios de limbajul muzicii sale, înradacinat în Traditia Bisericii. Pärt este nu numai un crestin ortodox credincios, ci si un om al Bisericii angajat, care traieste o intensa rugaciune si viata spirituala. Bogatia experientei sale duhovnicesti launtrice dobândite prin trairea Tainelor Bisericii este pe deplin reflectata în muzica sa, care este ecleziala si sacra atât în forma, cât si în continut.

Se poate ca simplitatea, armonia si chiar monotonia palpabila a muzicii lui Pärt sa corespunda cautarii spirituale a omului contemporan. Iubitorii de muzica din secolul XXI, obositi de schimbare si de iubirea de sine, gasesc mângâiere si odihna în aceste triade nepretentioase. Ascultatorul, dezobisnuit treptat de liniste, dobândeste, prin aceste acorduri line, dorita pace launtrica. Tânjind dupa „muzica îngereasca”, se împartaseste de lumea de Sus prin aceasta asemanare de monodie înrudita cu regularitatea slujbelor bisericesti.

 

Mitropolitul Ilarion Alfeiev, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (MIA), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 24-25.

 

SĂ TE ROGI MAI MULT PENTRU CEL CU CARE LUPȚI

PR. SILUAN

 

Iubește!

Fratele/sora cu care te lupți cel mai mult este cel/cea pentru care trebuie să te rogi cel mai mult. Nu putem sta în fața scaunului de judecată și să-I spunem lui Hristos: „Te iubesc”. Hristos ne va spune: „Pe fratele cutare sau cutare, de ce n-ai iubit?”. Este învățătura pe care o avem în capitolul 25 din Evanghelia de la Matei, când e vorba de judecată. Și despre faptul că Hristos ne spune: „M-ai hrănit, M-ai adăpat, M-ai cercetat, M-ai îmbrăcat?” și toate acele lucruri.

Trebuie să înțelegem că este normal să avem lupte cu frații/surorile noastre. Când vin la mine la spovedit, frații îmi spun: „Iartă-mă părinte, că am gânduri rele împotriva ta”, iar eu mă bucur că sunt sinceri.

 

Mărturisește gândul!

Îmi amintesc că prima dată când un frate mi-a spus un asemenea lucru la spovedanie, mi-am spus în minte: „Nici tu nu ești așa de grozav!”. Dar de fapt, a fost reacția mândriei din mine. Totuși, a fost foarte frumos că a putut să mărturisească acest lucru în fața mea. Le spun că este normal să ai gânduri și ispite, mai ales față de superiorul tău. Este normal să avem gânduri împotriva celor din jurul nostru, și chiar și împotriva celor care sunt în conducere.

Părinții spun că cel mai ușor mod pentru a scăpa de aceste lucruri este să le mărturisești. De multe ori, pe parcursul zilei, frații vin la mine și-mi zic că au un gând și poate fi un gând simplu, ca de exemplu: „Sunt supărat pe unul dintre pelerini”. Și îi spun: „Fii cu pace și merge mai departe!”.

 

Să nu vorbim din patimă!

În fiecare zi trebuie să citim din Evanghelie, pentru că Hristos a dus o povară grea pentru noi și noi trebuie să ne ducem greutățile unii altora. Trebuie să fim atenți să nu pierdem harul, având gânduri rele împotriva surorii noastre! Să nu vorbim unii cu alții cu patimă, niciodată cu tristețe, furie sau mânie, cum zice psalmul: „Pune, Doamne, strajă gurii mele”.

Când suntem supărați sau mânioși, să tăcem și să așteptăm, chiar dacă durează câteva zile, să ne calmăm. Abia atunci vom putea vorbi cu unii, cu alții cu compasiune și blândețe. Dar dacă suntem mânioși și ne gândim: „Trebuie să spun neapărat lucrul acesta”, atunci Hristos nu e acolo. Hristos spune: „Unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu”. Dar cu doi, trei adunați în mânie, acolo este diavolul. De aceea, trebuie să fim foarte atenți la cuvintele noastre!

 

(Mai multe aflați în Nr. 89 al Revistei Atitudini)

 

 

 

CRAMPEIE DE SUFLET

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

Cuvintele sunt doar crâmpeie, frânturi ce ca un ecou razbat în afara din adânc, dincolo, dintr-o lume vasta, un univers întreg ce se afla în fiecare din noi. Ce poate reda în afara poetul din poezia ce se afla în el? Ce poate nota compozitorul din armoniile ce inima lui, sufletul, urechea lui le aude neîncetat si undeva adânc în fiinta lui, el le fredoneaza înfiorat? Nimic sau aproape nimic, mare parte din lumea noastra zace nedescoperita, necunoscuta nici de noi în întregime si care ni se reveleaza în frânturi, în timp, facându-ne sa ne vedem schimbatori si necunoscuti, nici de noi însine în vreme.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 166

 

 

 

INCENDIUL

- Sfantul Simeon din Dajbabe -

 

Pentru a stinge incendiile sunt echipe de pompieri, în timp ce pentru a linisti patimile sunt posturi aspre.

 

Sfantul Simeon din Dajbabe, The Orthodox Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St. Herman, Platina, SUA, 2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St. Symeon’s , p. 37-53

COPILASUL SI MAMA

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

Vezi ca un copilas alearga mereu la mama lui pentru orice trebuinta; de vrea mâncare, apa, sau poate altceva, i le cere mamei; daca da de vreun necaz, iarasi fuge la maica sa. Si chiar si atunci când primeste vreo pedeapsa de la ea, nu se desprinde de mama lui, ci ramâne în preajma ei si se lipeste de dânsa, o iubeste si tot de la ea le cere pe toate. Întocmai este si credinta crestina, care-L primeste si Îl are pe Dumnezeu drept Tata. Ea lasa în urma sa tot ce este în afara Domnului si doar la El alearga pentru orice trebuinta, zicând împreuna cu Prorocul: „Tu esti nadejdea mea, partea mea esti în pamântul celor vii” (Psalmul 141, 5); si înca: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine si pe mine m-a sprijinit dreapta Ta” (Psalmul 62, 8). Un astfel de suflet credincios pe toate, cu smerenie si cu frica, le va cere si le va astepta de la Dumnezeu, Tatal sau: „toata darea cea buna si tot darul desavârsit de Sus este, pogorându-se de la Parintele luminilor” (Iacov 1, 17). De primeste cele cerute, Îi multumeste, iar de nu, totusi nu deznadajduieste, ci le asteapta cu rabdare, strigând cu Prorocul: „Catre Tine am ridicat ochii mei, Cel Ce locuiesti în cer. Iata, precum sunt ochii robilor la mâinile stapânilor lor, precum sunt ochii slujnicei la mâinile stapânei sale, asa sunt ochii nostri catre Domnul, Dumnezeul nostru, pâna ce se va milostivi spre noi” (Psalmul 122, 1-2). Si asa precum copilul fuge la mama când vede necazul si nenorocirea, cautând la ea ajutor si ocrotire, iar când se afla în boala si în neputinta, suspina catre mama sa si îsi întinde mâinile spre ea, spunându-si betesugul, asemenea si inima cea credincioasa, în orice ispitire si nenorocire, alearga la Dumnezeu si cere de la El ajutor si aparare, strigând catre Dânsul împreuna cu toti dreptii: „Doamne, scapare Te-ai facut noua în neam si în neam” (Psalmul 89, 2); si înca: „Tu esti scaparea mea din necazul ce ma cuprinde; bucuria mea, izbaveste-ma de cei ce m-au înconjurat” (Psalmul 31, 8). Si de va primi pedeapsa de la Tatal Ceresc, tot nu se va departa de Dânsul, ci va lua drept bune toate cele ce sunt trimise de la Bunul Dumnezeu, amintindu-si acel cuvânt de mângâiere pe care El îl graieste fiilor Sai: „Fiul meu, nu fi nebagator de seama de dojana Domnului, nici nu slabi fiind certat de Dânsul. Caci pe cel pe care îl iubeste Domnul îl cearta si bate pe tot fiul pe care îl primeste” (Evrei 12, 5-6). Si precum un copil se departeaza si fuge de oamenii necunoscuti si straini, caci se teme de ei chiar de nu se afla în primejdie, asemenea si sufletul cel credincios, întrucât nu este din aceasta lume, se departeaza si se fereste de ea si de toate cele ale ei întocmai ca de un strain, pentru ca nu cumva prin alipirea de lume sa se departeze si sa se lipseasca de Dumnezeu. Cinstea, slava, bogatia si dulceata lumii sunt îndoielnice pentru acel suflet; el se pazeste de cei ce uneltesc cele pamântesti si stricacioase atât cu fapta, cât si cu cuvântul; se fereste de ei ca de straini si nu se poarta cu ei prieteneste, caci se teme sa nu se departeze de Dumnezeul sau prin prietenia cu acestia si sa nu se lipseasca de dragostea Domnului prin iubirea lor. Si asa cum un copil, chiar de va fi ademenit de necunoscuti si ispitit de ei cu un mar sau cu orice alt lucru asemanator, nu se va dezlipi de mama lui si nu va merge dupa straini, desi se mai întâmpla sa se apropie de ei si sa primeasca cele oferite, însa luându-le, cu frica si cu grabire se întoarce si fuge la maica sa, asemeni face si un suflet credincios: desi aceasta lume îl ademeneste cu slava, cinstea si placerea ei, el nu-i împlineste voia si nu se dezlipeste de Dumnezeul lui; nu se tine de lume, ferindu-se de ispitele acesteia, „pentru ca toate cele ce sunt în lume – pofta trupului si pofta ochilor si trufia vietii – nu sunt de la Tatal, ci din lume sunt” (1 Ioan 2, 16). Si chiar de se întâmpla sa primeasca cinstirea ce i se aduce, o primeste cu frica, temându-se ca nu cumva sa cada de la Dumnezeu prin acea slavire, care în mare parte schimba înspre rau deprinderile cele bune; si socoteste ca cinstea aceea este pentru el o ascultare, nu o desfatare si o plineste pe aceasta cu frica, spre slava Domnului sau si spre folosul aproapelui. Tot astfel, si de i se daruieste bogatie, el nu-si leaga inima de ea, ci doar de Dumnezeu se lipeste; mâncarea, bautura, haina, odihna si adapostul le primeste dupa trebuinta, caci fara acestea nu ne este cu putinta a trai, dar nu le foloseste spre placere si rasfat, ci se slujeste de ele cu frica de Dumnezeu, pentru a nu-L mânia pe Domnul cu prisosinta, lipsindu-se prin aceea de mila Lui si cazând de la Dânsul. Si dupa cum un copil, chiar de este smuls de straini de lânga mama lui si tras în laturi, se tine totusi de ea cu putere, o strânge în brate, plânge si striga pentru a nu se desparti de dânsa, întocmai face si inima cea credincioasa: cu toate ca diavolul si lumea cea rea se straduieste sa o desprinda de Domnul, aducând asupra ei necazuri, suferinte si nenorociri, ea totusi se tine strâns de Dumnezeul sau, rugându-se Lui cu staruinta si cerându-I sa nu o lase în necazuri si sa-i fie ajutor împotriva vrajmasilor Lui. Într-un cuvânt: asa cum un prunc îsi pune toata nadejdea pentru bunastarea sa întru a fi în preajma mamei lui, iar îndepartarea de ea o socoteste drept lipsire de darea cea buna, asemenea si sufletul credincios, pentru care toata fericirea si desfatarea este ca numai de Dumnezeu sa se alipeasca si care gaseste ca este o nenorocire a te lipi de faptura si a te desprinde astfel de Facatorul. Din aceasta întâmplare sa înveti, crestine, ce este credinta crestineasca si vie, care nu poate fi fara frica de Dumnezeu si fara dragoste. Citeste sfintii Psalmi, scrierile Prorocilor si ale Apostolilor, precum si vietile Sfintilor, care prin credinta lor au bineplacut Domnului, si vei întelege adevarul, iar de acea credinta care este purtata doar pe buze, însa nu si în inima, tu sa nu te smintesti, caci multi sunt plini de una ca aceasta.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 174

 

 

PASARILE DE NOAPTE

- Parintele Ilie Cleopa -

 

Minune preaslavita a întelepciunii si a puterii nemarginite a Ziditorului se vede la pasarile cele de noapte, care noaptea se hranesc, si pe întuneric în loc de lumina îl au, precum sunt huhurezii, bufnitele si altele multe de acest fel. Deci, de la pasarile ce vad la întuneric si la lumina orbesc, sa ne mutam cu gândirea la înteleptii veacului de acum, care se îndeletnicesc numai cu întelepciunea cea desarta, ca asemenea sunt cu huhurezii si cucuvelele, care puternica au vederea noaptea, iar dupa ce straluceste soarele, se întuneca si orbesc, caci si aceia cu întelepciunea cea desarta prea iute catre vederea desertaciunilor sunt iscusiti, iar la întelepciunea cea adevarata si duhovniceasca si la întelegerea luminii celei adevarate ce vine de la Duhul Sfânt, sunt cu totul întunecati si orbi.

 

Parintele Ilie Cleopa, Opt cuvinte despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed. Episcopiei Romanului si Husilor, Roman, 1996, cap. 5: Minunile lui Dumnezeu din lumea vietuitoarelor , p. 49-53

 

 

CARTEA FAPTURILOR

- Sfantul Antonie cel Mare -

 

Au venit unii din cei întelepti la Sfântul Antonie cel Mare si au zis catre dânsul: „Cum rabzi, o, Parinte, lipsit fiind de mângâierea de la citirea cea din carti?” Si a raspuns Antonie catre dânsii: „Cartea mea, o filosofilor, este firea celor vazute si deschisa îmi este oricând voiesc sa citesc într-însa”.

 

Sfantul Antonie cel Mare, Proloagele, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991, p. 439

CREȘTINII – ICOANE VII

- SF. ILARION FELEA -

 

Chemarea creștinului

Sunt făpturi care trăiesc încremenite, ca pietrele; altele care trăiesc după interes, ca plantele; altele după natură, ca animalele; altele după raţiune ca unii oameni (înţelepţi) şi altele care trăiesc după voia lui Dumnezeu. Oamenii care trăiesc după voia lui Dumnezeu se numesc fraţi, sfinţi, creştini.

 

Numirile acestea la început aveau acelaşi înţeles. Ucenic al lui Hristos, frate, sfânt sau creştin, era totuna. Toţi sunt «chemaţi (să fie) sfinţi» (Rom. 1:7), toţi sunt «numiţi sfinţi» (1 Cor. 1:2), atât fraţii şi ucenicii Domnului din Ierusalim (Rom. 15:25-26, 31), cât şi cei din Roma (Rom. 16:15; 2 Cor. 8:4), din Italia, din Grecia (2 Cor. 1:1; Filip. 1:1) şi din Asia Mică (Ef. 1:1; Col. 1:2; Fil. 1:7). Mai întâi ucenicii Domnului, fraţii şi sfinţii, s-au numit „creştini” în Antiohia (FA 11:26).

 

Învăţătura creştină nu ne vorbeşte numai despre datoria, trebuinţa, putinţa, piedicile, mijloacele şi treptele desăvârşirii. Ea ne înfăţişează şi icoanele vii, modelele desăvârşirii, care sunt creştinii, şi între creştini, sfinţii.

 

Creștinul - icoana lui Dumnezeu

Creştinii sunt lumina lumii şi sarea pământului (Mt. 5:13-14); sunt oamenii cei buni (Mt. 12:35), pruncii (Mt. 18:1-6), porumbeii (Mt. 10:16), şi mieii în mijlocul lupului (Lc. 10:3); iubiţii şi aleşii lui Dumnezeu, care nu sunt din lumea aceasta (In. 15:19). Aşa îi numeşte Însuşi Mântuitorul.

 

Creştinii sunt copiii lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu; oameni curaţi, care nu păcătuiesc (v. 1 In. 3:6-10; 5:18-19); sunt oamenii supuşi lui Dumnezeu (Iac. 4:7), făcătorii de pace în lume, ucenicii şi ostaşii lui Hristos, care poartă războiul duhovnicesc împotriva duhurilor răutăţii (Ef. 6:10-18; 1 Tim. 1:18; 6:12; 2 Tim. 2:3-4). Creştinii sunt oamenii născuţi din nou, oamenii vieţii duhovniceşti, care trăiesc după duh, nu după trup; care rodesc faptele duhului, nu ale trupului (Gal. 5:16-25; Rom. 5:17). Fiecare creştin adevărat este o scrisoare a lui Hristos, scrisă cu Duhul lui Dumnezeu pe tablele de carne ale inimii, cunoscută şi citită de toţi oamenii (2 Cor. 3:2-3)[1].

 

Prin ce se deosebesc creștinii?

După cum ni-i descrie în două capitole neasemănat de frumoase, un autor necunoscut de pe la începutul veacului al II-lea, creştinii trăiesc pe pământ ca în cer şi au şi acelaşi rost în lume ca şi sufletul în trup.

 

Epistola către Diognet, cap. V-VI: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin patrie, nici prin limbă, nici prin obiceiuri, căci ei nu locuiesc în anumite cetăţi, nici n-au limba lor proprie, nici nu duc viaţă deosebită...

 

Sălăşluiesc în patria lor, dar ca străini. Iau parte la toate ca cetăţeni, şi rabdă toate ca străini. Orice ţară străină le este patrie şi orice patrie le este ţară străină. Se căsătoresc ca toţi ceilalţi şi fac copii, dar nu-i aruncă. Au masă obştească, dar nu ordinară. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Îşi duc viaţa pe pământ, dar trăiesc în ceruri. Se supun legilor în vigoare, dar viaţa lor e mai presus de legi. Iubesc pe toţi oamenii şi de toţi sunt prigoniţi. Nimeni nu-i cunoaşte şi toţi îi osândesc.

 

Sunt omorâţi şi înviază. Sunt săraci şi îmbogăţesc pe mulţi. De toate sunt lipsiţi şi în toate au prisos. Sunt dispreţuiţi şi totuşi sunt slăviţi. Huliţi sunt şi li se recunoaşte dreptatea. Ocărâţi şi binecuvintează. Sunt batjocoriţi şi răspund cu respect. Fac bine şi sunt pedepsiţi ca făcătorii de rele. Pedepsiţi fiind, se bucură ca şi când li s-ar da mai multă viaţă. De iudei sunt duşmăniţi ca străini şi de păgâni sunt prigoniţi şi totuşi cei ce-i urăsc nu pot spune care-i pricina urii lor”.

 

Creștinii țin lumea

„Într-un cuvânt, ceea ce este sufletul în trup, acelaşi lucru sunt creştinii în lume. Sufletul e răspândit în toate membrele trupului, creştinii în toate oraşele lumii. Sufletul locuieşte în trup, dar nu este din trup, şi creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut este închis în trupul văzut şi creştinii se cunosc fiindcă sunt în lume, dar credinţa lor e nevăzută. Trupul urăşte sufletul şi-l prigoneşte, deşi nu-i face nici un rău, ci numai pentru că-l împiedică de a-şi împlini poftele; lumea urăşte pe creştini, deşi ei nu-i fac nici un rău, cu numai pentru că se îm­po­trivesc la poftele ei. Sufletul iubeşte trupul şi membrele lui care-l urăsc, şi creştinii iubesc pe cei ce-i urăsc pe ei. Sufletul este închis în trup, dar el ţine trupul; şi creştinii sunt în lume ca într-o închisoare, dar ei ţin lumea. Nemuritorul suflet locuieşte în cort muritor; şi creştinii vieţuiesc în cele trecătoare, dar aşteaptă în ceruri nestricăciunea. Având mâncare şi băutură puţină, sufletul se face mai bun, iar creştinii fiind prigoniţi, se înmulţesc din zi în zi mai mult. Dumnezeu a rânduit astfel cu ei, şi ei n-au dreptul să se împotrivească!”[4].

 

Ce porunci păzesc creștinii

Tot din veacul al doilea avem următoarea descriere a vieţii creştine în mijlocul obştii păgâne din vremea aceea, potrivită şi vremurilor noastre:

 

„Creştinii cunosc pe Dumnezeu, care este Ziditorul şi Creatorul tuturor… Ei au de la el poruncile săpate în inimile lor, pe care le păzesc în aşteptarea vieţii de veci.

 

Ei nu trăiesc în adulter, nici în desfrânare, nu depun mărturie mincinoasă, nu tăgăduiesc lucrurile pe care cineva le-a lăsat lor în grijă, nu poftesc cele ce sunt ale altora. Cinstesc pe tatăl şi pe mama lor, iubesc pe aproapele lor, judecă numai cele drepte, nu se închină idolilor, nu fac altora ce nu vor ca alţii să le facă lor…

 

Femeile lor sunt curate, întocmai ca fecioarele, iar fiicele lor sunt neprihănite; bărbaţii se înfrânează de la orice necurăţie, în nădejdea vieţii viitoare…

 

Ei sunt blânzi şi îngăduitori, nemincinoşi şi se iubesc unii pe alţii; nu trec cu vederea pe văduvă şi pe orfan nu-l îndurerează. Cel ce posedă ceva, dă şi celui ce nu are, fără părere de rău. Dacă văd vreun străin, îl aduc sub acoperământul lor şi se bucură de el, întocmai ca de un frate adevărat, căci ei nu se numesc între ei fraţi după trup, ci după suflet. Văzând că vreunul din cei săraci a trecut dincolo de viaţa aceasta se îngrijesc, pe cât le stă în putinţă, de înmormântarea lui… ”[5].

 

Creștinii hristofori, purtători de Hristos

Creştinii îmbunătăţiţi şi sfinţiţi sunt pungi pline cu mărgăritare[6]; sunt regi şi profeţi ai tainelor cereşti[7], grâu cernut şi ales, pe care vântul gândurilor nestatornice şi deşarte nu-i mai poate nici nelinişti, nici despărţi de Dumnezeu.

 

Creştinii iubesc mai mult şi mai presus de toate pe Dumnezeu şi poruncile Lui. Ei primesc harul şi poartă Duhul lui Dumnezeu în ei. De aceea se numesc purtători de Dumnezeu (teofori), purtători de Hristos (hristofori), purtători de Duh (pnevmatofori), purtători de biserică (naofori), purtători de daruri sfinte (haghiofori).

 

Sf. Ignatie Teoforul, scrie în Epistola către Efeseni, cap. IX: „Credinţa voastră este puterea, care vă atrage în sus, iar dragostea este calea, care duce la Dumnezeu. Voi toţi sunteţi deci tovarăşi de călătorie, purtători de Dumnezeu, purtători de templu, purtători de Hristos, purtători de cele sfinte, întru toate împodobiţi cu poruncile lui Iisus Hristos; de care mă şi bucur, că m-am învrednicit prin cele ce vă scriu, a vorbi cu voi şi a mă bucura împreună, că în toată viaţa voastră nimic nu iubiţi decât numai pe Dumnezeu”[9].

 

Aceştia sunt creştinii şi viaţa lor de model pentru toţi oamenii.

 

[1] O înfăţişare a icoanei creştinului, după Sf. Scriptură, am făcut în Religia iubirii pp. 475-485. Aici folosim mai mult citatele sfinţilor despre creştini.

 

 

[4] Trad. I. Mihălcescu, Scrierile Părinţilor Apostolici, Chişinău 1923, vol. I, pp. 317-319.

 

[5] Aristide, Apologia pentru Religia creştinilor, text tradus în rev. Ortodoxia, an V, Bucureşti, Nr. 4, 1953, pp. 655-656.

 

[6] Sf. Macarie cel Mare, Omilii duhovniceşti, p. 211.

 

[7] Ibidem, p. 113.

 

[8] Ibidem, pp. 30-31.

 

[9] Sf. Ignatie Teoforul, Scrierile Părinţilor apostolici, p. 152.

 

(Mai multe aflați în cartea „Spre Tabor, vol I, Pr. Ilarion V. Felea)

 

 

 

 

ALIPIREA DE LUME

- Cuviosul Bonifatie de la Teofania -

 

Frica de Dumnezeu se agoniseste atunci când omul, dupa ce s-a lepadat de lume si de toate cele ce sunt în lume, îsi aduna toate gândurile si se cufunda tot în contemplarea lui Dumnezeu si în simtirea fericirii fagaduite Sfintilor Lui. Daca nu s-a slobozit de lume, sufletul nu poate sa-L iubeasca pe Dumnezeu fara fatarnicie, deoarece lucrurile lumesti sunt ca un val peste ochii lui.

 

Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 16

 

 

 

Sfântul Mucenic Urpasian

 

Când împăratul Maximian a luat în mâini frânele împărăţiei a şi început să stăpânească cu asprime părţile din jurul Nicomidiei, făcându-se un înflăcărat apărător al idolilor.

Atunci a poruncit sfetnicilor și fruntașilor din împărăția lui, ca cine dintre ei crede în Dumnezeu și nu dorește să se lepede de credința sa, să lepede rangul său și să plece din ținuturile acelea.

 

Ostaș al unui Alt Împărat

La porunca împăratului, Urpasian cel cu sufletul de diamant, unul dintre sfetnicii lui, a aruncat hlamida şi brâul său, zicând cu glas puternic împăratului:„ De vreme ce astăzi, împărate, mă declar ostaş al Împăratului Celui ceresc, Care este Domnul meu Iisus Hristos, ia-ţi înapoi brâul, cinstea şi mărirea”.

Auzind acestea de la Urpasian, cu totul pe neaşteptate, împăratul Maximian s-a schimbat îndată la faţă şi multă vreme a rămas fără de glas.

 

Bucuria în suferință

După aceasta, frecându-şi ochii şi privind posomorât către Urpasian, a strigat întocmai ca o fiară sălbatică, zicând: „Spânzuraţi pe ticălosul acesta şi zdrobiţi-i trupul cu vine de bou”.

Făcându-se aceasta cu mare grabă şi fiind bătut fără de milă, ore întregi, cu vine de bou, sfântul mucenic, îşi avea privirile îndreptate spre cer şi se ruga, nefiind mâhnit câtuşi de puţin.

Tiranul poruncind să fie dat jos de pe lemnul pe care fusese chinuit, a zis către cei de faţă: „Aruncaţi-l de aici în vreo temniţă întunecată şi bine păzită şi lăsaţi-l acolo singur până ce mă voi gândi cu ce fel de moarte am să-l pierd”.

În timp ce sfântul mucenic se găsea în temniţă, nelegiuitul împărat a născocit un nou mijloc de tortură.

Acesta era o cuşcă de fier.

Astfel, poruncind ca sfântul sã fie scos din închisoare, a spus slujitorilor lui să-l închidă în cuşcă şi să fie spânzurat cu cuşca în sus.

După ce s-a făcut aceasta, iar cuşca de fier acoperea tot trupul sfântului, tiranul a poruncit să fie aprinse făclii şi cu acelea să fie arsă fără de milă cuşca în care se găsea sfântul.

Deci, mucenicul cel sfânt al lui Hristos găsindu-se spânzurat în cuşca aceea de fier şi rugându-se acolo, într-atât a fost ars, încât toatã carnea de pe el topindu-se a curs ca ceara şi s-a amestecat cu pământul.

 

Oasele lui s-au făcut întocmai ca praful de pe arie.

În felul acesta mucenicul cel sfânt al lui Hristos rugându-se şi topindu-se, aerul s-a umplut de mireasmã cu bun miros iar sufletul lui s-a ridicat către Domnul, întocmai ca un luceafăr luminos, aşa precum unii dintre credincioşii care au fost de faţă au spus că au văzut.

Iar tiranul şi nelegiuitul împărat stăruind încă în nebunia lui, a poruncit să fie adunat cu grijă atât pământul în care cursese carnea topită a sfântului, cât şi praful oaselor sale.

Și au fost împrăştiate în mare, în faţa lui.

Toate acestea s-au întâmplat în cetatea Nicomidiei.

 

(sursă: https://doxologia.ro/viata-sfantului-mucenic-urpasian)

Împărțirea și înțelesul Triodului

- Părintele Mihail -

 

Însemnătatea Triodului și perioadele anului bisericesc

Evanghelia așezată astăzi de către Sfinții Părinți ne îndeamnă să punem început urcușului către Înviere. Aminteam și anunțam de Duminica trecută faptul că de astăzi începe perioada pregătitoare de 10 Duminici și săptămâni sau 10 trepte, pregătitoare pentru sărbătoarea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, perioadă în care fiecare dintre cei credincioși este chemat să nu rămână indiferent și să încerce și el să se pregătească pentru sărbătoarea Învierii și mai ales să încerce să aibă voință de determinare, să lucreze propria sa Înviere sau înnoire sufletească.

Anul bisericesc, după cum știți cu toții, este împărțit în trei perioade, două dintre ele mărginind și precedând sărbătoarea Învierii Mântuitorului Iisus Hristos, iar a treia, cea care s-a încheiat Duminica trecută, perioada Octoihului fiind așezată după sărbătoarea Pogorârii Duhului Sfânt și fiind cea mai întinsă a anului bisericesc. După încheierea acesteia, pătrundem astăzi în perioada de pregătire pentru Înviere, numită Triod. Și această denumire vine de la o rânduială de slujbă care se săvârșește la Utrenie, dimineața, atunci când în mod obișnuit, înaintea cântării catavasiilor închinate Maicii Domnului, se cântă 9 cântări sau 8 cântări, pentru că a 2-a este scoasă. Și în locul acestor cântări de la Utrenie, în perioada Triodului se așează doar trei cântări sau trei ode. Această rânduială tipiconală de slujbe este așezată în perioada de pregătire pentru Înviere, la slujba Utreniei și Sfinții Părinți au ales-o, nu pentru că nu au avut altceva de făcut, ci pentru că aceste trei ode sau trei cântări amintesc de cele trei zile pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a petrecut, cum ne învață cântările și rugăciunile Bisericii, de la Răstignire până la Înviere. Și anume: „În Mormânt cu trupul, în iad cu sufletul ca un Dumnezeu, în Rai cu tâlharul și pe scaun împreună cu Tatăl și cu Duhul”. Pentru a ne aminti și pentru a ne învăța faptul că această perioadă a Triodului este un timp de trecere spre Înviere prin Cruce, Sfinții Părinți ai Bisericii au hotărât ca această denumire să fie luată de la numărul acestor trei cântări, pentru că în Biserica Ortodoxă, credincioșii nu pot despărți niciodată Învierea de Cruce, deși mulți dintre noi ne dorim lucrul acesta, să avem parte doar biruință, doar de bucurie, doar de fericire, doar de lumină, fără a simți durerea Crucii. Ei bine, perioada Triodului este o perioadă sfințitoare prin Cruce, prin jertfă, pentru că spre finalul ei suntem cu toții chemați să cinstim Crucea și jertfa pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Această perioadă, de asemenea, a Triodului are și ea trei etape sau trei perioade mai mici. Prima perioadă sau prima etapă a Triodului este cea care începe astăzi și cuprinde primele trei săptămâni, de astăzi până la Duminica dinaintea începutului Postului, până la Duminica lăsatului sec pentru Postul Mare sau Duminica izgonirii lui Adam din Rai. Și această perioadă este o perioadă în care, în fiecare Duminică, Sfinții Părinți ai Bisericii ne așează Evanghelii deosebit de frumoase și de pilduitoare care reprezintă programul duhovnicesc, pe care suntem poftiți să-l urmăm în timpul Postului Mare. Fiecare Duminică are o tematică aparte și ne spune care ar trebui să fie preocupările noastre primordiale, principale, în timpul perioadei Postului Mare. Și anume, Duminica de astăzi prin Evanghelia Vameșului și a Fariseului ne vorbește despre rugăciunea smerită. Duminica viitoare ne vorbește prin pilda Fiului Risipitor despre pocăința sinceră. Duminica a treia ne vorbește prin Evanghelia din Duminica Înfricoșătoarei Judecăți, despre iubirea milostivă și ultima Duminică de dinaintea începutului Postului ne învață în mod practic cum trebuie să postim și care este valoarea și importanța Postului. Spre deosebire de alte Posturi din timpul anului bisericesc, doar cel al Crăciunului mai este pregătit prin Evangheliile despre milostenie, așa cum este pregătit Postul Mare, astfel încât în aceste Duminici să ne răsune în minte și să ni se așeze la inimă îndemnurile Bisericii și temele pe care trebuie să le urmăm și să le punem în practică în timpul Postului, încă din prima zi a Postului. Pentru că perioada Postului Mare, postul de 40 de zile, este o arenă în care este chemat fiecare credincios, fiecare suflet credincios sau fiecare suflet de creștin să se nevoiască pentru a-și curăți sufletul, pentru a se înnoi și pentru a ajunge la starea de înviere sufletească.

 

(Extras din revista Atitudini Nr. 59)

 

 

 

CANTECUL FAPTURII

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

Pe Adam Îngerii l-au învățat sa cânte. Toata creatura cânta. Cânta soarele si luna, cântau stelele si lumina. Întreg spațiul răsuna de o armonie sfânta, pe care urechea noastră nu o poate cuprinde. De o miraculoasa simfonie este plin tot universul. Pentru ca în univers nu domnește haosul, ci ordinea si disciplina. Toate, cerul si pământul, când asculta de legile date de Creatorul lor, formează în spațiu o desăvârșită simfonie. Deși s-ar părea că dincolo de atmosfera Pământului domnește întunericul și tăcerea, nu este așa. Aceasta este numai aparent, pentru ca organele pe care le avem noi, urechea si ochiul, au o putere de percepere limitată. În afară de ceea ce auzim sau vedem noi, există o infinită bogăție de sunete și culori, care vibrează mereu și cântă. Tăcerea și întunericul absolut domnesc numai în iad, care este numit de Hristos întotdeauna „întunericul cel din afara, unde este plânsul și scrâșnirea dinților” (Matei 25, 30). Acolo niciodată nu se aud cântece armonioase și frumoase. Acolo sunt sunete haotice, care chinuiesc și înspăimântă permanent. Nici lumina nu este acolo o lumina care mângâie și încălzește, ci este o lumina moartă, neîntâlnită în spațiul creat de Dumnezeu, unde și lumina și sunetul sunt create ca să provoace fericirea și o liniște desăvârșită tuturor credincioșilor.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Colo-n sus in vremea aceea, Ed. Manastirii Rohia, Rohia, 2010, p. 7-8

 

 

 

TAINA APROPIERII DE DUMNEZEU

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

Când un om rau vine cu o rugaminte la un om bun, blând si smerit, pentru mai buna reusita încearca sa se asemene acestuia. Asa si crestinul, purcezând a se ruga Domnului sau Maicii Lui celei Preacurate sau Îngerilor sau Sfintilor, trebuie, pentru ca rugaciunea lui sa aiba spor, sa se asemene dupa putinta Domnului Însusi, ori Preacuratei Maicii Lui, ori Îngerilor, ori Sfintilor. Si tocmai în aceasta sta taina apropierii de Dumnezeu si a grabnicei auziri a rugaciunilor noastre.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, In lumea rugaciunii, traducere de Adrian si Xenia Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2003, p. 15

O PERSOANĂ GREU DE SUPORTAT?

- PR. VARNAVA IANGOS -

 

O persoană greu de suportat?

De obicei nu suportăm pe cineva cu un caracter întortocheat, dificil, care ne face viața un chin. Omenește, se poate să avem dreptate, dar problema nu se rezolvă prin căutarea și apărarea dreptății noastre. Avem pretenția să vină celălalt să ne ceară iertare, să-și schimbe atitudinea față de noi, să-și schimbe comportamentul. Să nu ne amăgim, inima noastră va fi liniștită doar dacă îl acceptăm pe celălalt așa cum este, cu imperfecțiunile lui și dacă ne concentrăm pe părțile bune ale caracterului său pentru a fi în pace cu el.

Dumnezeu a pus în inimă atracția firească a unei persoane față de alta. Această înclinare și dispoziție iubitoare ne-au fost dăruite de Dumnezeu fără niciun efort din partea noastră. Această dorință înnăscută de unitate, face ca o persoană să vadă totul pozitiv la început, chiar și slăbiciunile celui iubit. Dar pentru a menține și dezvolta această bogăție și frumusețe a dragostei, în contextul interacționării și al conflictelor de zi cu zi, avem nevoie de trezvie neîntreruptă și de asceză, de depășirea lui „eu” și de acceptarea lui „tu”.

 

Pacea de tip psihologic și pacea lui Dumnezeu

În cele din urmă, cauza frământării noastre interioare, a neliniștii sufletești, a nerăbdării și a apatiei nu este celălalt, ci este în noi, suntem noi! Nu am gustat, încă, din fericita liniște a inimii care s-a întâlnit cu Dumnezeu. Nu am descoperit încă rostul și scopul vieții noastre. Suferim de confuzie existențială.

Omul nu se poate mulțumi cu o pace de tip psihologic, când toate sunt în ordine, la vedere, când nu avem conflicte și certuri sociale intense. Această pace nu este suficientă pentru a ne elibera sau pentru a ne face fericiți. Pacea duhovnicească o simțim odată cu prezența palpabilă a lui Dumnezeu în viața noastră, prin gustarea harului Său. Fără har simțim neliniște. Mereu este altcineva de vină. Ne eschivăm de la responsabilitățile noastre și căutăm minuni pentru a ne ușura vinovățiile noastre reprimate.

 

„Al meu” și „al tău”

Când ne vom hotărî să înlăturăm de la noi gândirea seculară a diferenței între „al meu” și „al tău”, a protejării față de fratele nostru și a îndreptățirii de sine? Nu există stare mai proastă și cădere mai mare decât aceasta! Să înțelegem că numai îngăduința și bunăvoința ne armonizează cu ceilalți. Fiecare corp are încheieturi, fiecare clădire are îmbinări. Legăturile unității în Hristos stau în înțelegerea celuilalt, iertarea și împreună-pătimirea, pe care o simt doar cei sensibili, cei îndurerați, cei ce s-au zdrobit în viața lor și au trăit experiența morții lor existențiale.

Atunci când vom simți propria stângăcie existențială, propriul chin sufletesc, vom putea înțelege și percepe mai bine greutatea și împietrirea celuilalt. Noi, însă, insistăm să vedem și să ne ocupăm doar de slăbiciunile celuilalt, trecând cu vederea darurile lui. De aceea, atragem negativitatea, anapoda și eșecul în viața noastră.

 

Dispoziția pozitivă față de celălalt

Omul funcționează și ca emițător, dar și ca receptor. Poate fi influențat atât de starea de spirit pozitivă, cât și de cea negativă a celorlalți. Este limpede faptul că nu putem convinge pe nimeni cu un comportament prefăcut și superficial, ci numai cu starea noastră reală. Numai eliberarea de împotrivirile lăuntrice și o dispoziție pozitivă față de celălalt îi vor înmuia inima și îi vor liniști sufletul. Dacă cultivăm optimismul, nădejdea și încrederea în pronia lui Dumnezeu, dacă ne încredințăm voii Lui, vom atrage binecuvântarea Domnului, atât în viața noastră, cât și în viața celorlalți. Vom putea depăși chiar și cele mai dificile situații, cu hotărâre și seninătate.

Ca să se dezvolte între noi o atmosferă de unitate și încredere reciprocă, va trebui ca fiecare dintre noi să-și asume partea sa de responsabilitate și de împăcare lăuntrică. Este necesar să învățăm să respectăm și să prețuim liniștea inimii noastre și să îngrădim preocupările noastre, astfel încât să ne putem concentra mintea și inima asupra relației noastre cu Dumnezeu. Să căutăm în fiecare zi să găsim puțin timp ca să putem fi singuri „numai cu Dumnezeu”, într-o dispoziție de pocăință.

 

(Extras din cartea „Fericirile. Răspunsul dat lumii”, de Arhim. Varnava Iangos, carte editată la mănăstirea Paltin Petru-Vodă)

 

  

 

IZUL UNUI VAS

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

 

Vezi ca un vas de lut raspândeste acel miros care s-a îmbibat în el de la început si, oricât de mult l-ai spala si l-ai curata, tot nu-si pierde izul. Din aceasta întelege ca asa se întâmpla si cu omul, caci el se aseamana cu un vas de lut. Cele pe care le-a învatat din tinerete, acelea le va tine si în restul zilelor sale. Daca va fi crescut în bunatate si în frica de Dumnezeu, asemenea va si trai. Iar de va învata a face raul, atunci si în viata sa va raspândi duhoarea naravurilor celor rele. Însa de vreme ce omul este aplecat spre rautate, el lesne le va deprinde din tinerete pe toate cele rele, daca nu va fi întors de la acestea cu frâul fricii si al pedepsirii si daca nu îsi va îmblânzi trupul cel înversunat. Aceasta pilda te povatuieste sa le dai copiilor tai cresterea cea buna si sa îi tii în frica si învatatura lui Dumnezeu, dupa cum ne sfatuieste Apostolul: „Parintilor, nu-i întarâtati pe copiii vostri spre mânie, ci cresteti-i întru învatatura si certarea Domnului” (Efeseni 6, 4).

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 96

 

  

CANDELA

- Parintele Arsenie Boca -

 

Asa suntem noi în conditiile vietii acesteia: o candela cu untdelemn si fitil, dar înca neaprinsa.

Când ajungem la cunostinta a ceea ce suntem de fapt, ca avem o înrudire cu Dumnezeu, ca locuieste chiar în structura noastra spirituala, ca suntem în pragul liberei alegeri a unei conceptii de viata de care sa ne tina chiar de n-am fi pe placul lumii, atunci Dumnezeu aprinde candela si lumineaza toata viata noastra cu conceptia crestina despre lume si viata.

Obisnuit, conceptia crestina nu prea e dusa, nici chiar de credinciosi si nici chiar de cei ce o cunosc teologic destul de bine, pâna la finalitatea sa – mai pastrând si pentru egoism o buna parte de „viata”. Cu alte cuvinte, sunt putine exemplarele omenesti care îsi „risca” toata viata lor pentru Dumnezeu, pentru cauza lui în lume.

 

Parintele Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 67

SEDENTARISMUL SUFLETESC

- Cuviosul Bonifatie de la Teofania -

 

Sufletul omului care sta degeaba se strica pe zi ce trece: simtirea se stinge, judecata devine slaba, vointa se raceste; omul care s-a obisnuit sa stea degeaba nu se simte în stare sa înfrunte nici o greutate. Statul degeaba nu este mai putin pierzator nici pentru trup. Slabiciunea, moleseala, istovirea, iar de aici un sir întreg al bolilor de tot felul: iata urmarile obisnuite ale statului degeaba! El pune o pecete cumplita asupra celor care-l iubesc: trupul unuia este înabusit de grasime, altul sufera de prisosul sângelui, altul nu-si mai poate misca madularele, altul este chinuit de boala, altuia, din pricina lipsei de masura, i s-au tocit înca din floare vârstei toate simturile. Orice usoara neliniste, oboseala, schimbare a vremii sau alta întâmplare neprevazuta sunt însotite întotdeauna de un cutremur dureros în aceste trupuri pe care le-a strâmbat statul degeaba. Asadar acesta este un rau mare si îngrozitor atât pentru trup, cât si pentru suflet.

 

Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 143-144

 

 

 

TE ROGI PENTRU PĂRINȚII TĂI?

- SF. CONSTANTIN SÂRBU -

 

CUM SĂ NE MANIFESTĂM RECUNOȘTINȚA FAȚĂ DE PĂRINȚII NOȘTRI?

După marea mulțumire și recunoștință față de Dumnezeu, trebuie să dedici aceste simțăminte și oamenilor. În primul rând, ești dator să fii recunoscător părinților tăi care ți-au dat viața, te-au vegheat și te-au îngrijit cum numai părinții o fac. Și tu ai părinți! Îi pomenești dacă sunt plecați în veșnicie?

sunt aici, cu tine, ce faci azi pentru ei? Îi poți spune mamei tale: „Ești cea mai bună mamă din lume... Te iubesc!?”. Știi oare că nimic n-ar putea-o bucura mai mult decât aceste vorbe simple spuse din inimă? Mângâi-o astă seară: „Îți mulțumesc pentru tot, mamă!ˮ. Du-i o  floare și recunoștința ta acum, aici, cât te mai vede și se mai poate bucura, căci mâine nu se știe. Fii bucuros și mulțumește lui Dumnezeu că încă ai o mamă. Nu lăsa clipa să treacă! S-ar putea ca mâine să fie prea târziu și să-ți pară rău. Acum, cât este cu tine și o poți bucura, nu pierde vremea. În fața unui mormânt, nu mai au aceeași valoare nici lacrimile, nici florile tale...

 

SĂ-I POMENEȘTI!

V-o spun ca unul care nu a avut mamă. Dumnezeu s-o odihnească pe bunica! Dânsa m-a învățat de mic să prețuiesc cinstea, corectitudinea, munca, strădania. M-a învățat iubirea față de om și de țară, recunoștința față de cei ce o reprezintă în lume.

Să închini un gând de mulțumire și recunoștință tuturor celor care te-au ajutat în formarea ta ca om: bunicilor, rudelor, învățătorilor care ți-au pus condeiul în mână și ți-au purtat pașii în lume. Să-i pomenești! Să nu uiți pe nimeni dintre cei care au trudit pentru tine și au făcut din tine om!

La fel, să dai recunoștința ta ctitorilor neamului, conducătorilor, scriitorilor și oamenilor luminoși care s-au străduit și se străduiesc să înalțe mai sus țara aceasta. Și așa să îi înveți pe toți ai tăi, căci multe deprinderi bune și trăsături frumoase de caracter se formează în familie!

 

 

SEMANATORUL

- Sfantul Tihon din Zadonsk -

 

Vezi un plugar care îsi seamana semintele; însa nu oricare dintre ele va aduce roada, caci, dupa cum ne învata pericopa, unele cad pe drum si le manânca pasarile cerului, altele cad pe pietre, iar altele – între spini. Asemenea si samânta mântuirii, cuvântul lui Dumnezeu, se seamana deopotriva în toate tarinile inimilor omenesti, însa rodul lor creste doar în inimile cele bune (Matei 13, 4-23). Pilda aceasta te învata sa te rogi Domnului cu osârdie sa îti dea inima buna, duh înnoit si inima noua: si atunci samânta cuvântului lui Dumnezeu care a fost semanata în pamântul inimii tale, nu va ramâne neroditoare.

 

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 76

CUM LUCREAZĂ DIAVOLUL PRIN ÎNCHIPUIRE

Sf. Sofronie Saharov

 

De ce tindem spre închipuire?

Lumea voii omenești și a închipuirilor este lumea „nălucirilor” adevărului. Această lume la om este aceeași cu cea a căzuților diavoli, drept care închipuirea este poartă deschisă lucrării diavolești...

 

Și chipurile (închipuirile) omenești, și cele diavolești își au puterea proprie. Uneori cât se poate de mare, dar nu pentru că sunt reale în sensul ultim al cuvântului, precum este puterea Dumnezeiască ce făurește din nimic. Ci pentru că voia omului înclină către ele. Și numai în cazul când înclină către ele, omul se formează după ele. Dar Domnul slobozește de sub stăpânirea patimilor și a închipuirilor pe cel ce se pocăiește. Iar creștinul slobozit de ele își râde de puterea chipurilor (închipuirilor).

Puterea răului cosmic asupra omului este uriașă și nimeni intre urmașii lui Adam nu o poate birui fără Hristos și în afara lui Hristos.

 

Modul în care diavolul făurește închipuiri la rugăciune

Cea dintâi formă privește lupta în general cu tot ce este patimă... La cel ce se roagă după întâiul chip precumpănește închipuirea visătoare.

Cea de a doua este proprie celui ce se roagă după chipul cel dintâi. De această formă a închipuirii se leagă de asemenea cunoscuta metodă a „cugetării la Dumnezeu” sau a „meditației”. Când omul, prin închipuire, își făurește în minte scene din viața lui Hristos sau alte chipuri sfinte. De obicei, începătorii sau nevoitorii necercați înclină către o astfel de lucrare.

 

Închipuirea patologică la rugăciune

Cel ce lucrează o asemenea rugăciune „închipuitoare” nu își închide mintea în inimă pentru lăuntrica trezvie. Ci, rămânând în latura vizuală a chipurilor, precum socotește el, dumnezeiești, de sine făurite, se aduce pe sine în starea unei aprinderi sufletești (emoționale) care, în cazul unei mai mari concentrări, poate duce până la un anume tip de extaz patologic.

Într-un asemenea caz, el se bucură de „înfăptuirile” sale, se lasă atras de ele, le cultivă, le socotește dumnezeiești, harice, ba chiar înalte. Pe sine se vede ca sfânt și văzător al dumnezeieștilor taine, dar drept rezultat ajunge la halucinații. Se îmbolnăvește rău sufletește și, în cel mai bun caz, rămâne în înșelare, petrecându-și viața într-o lume a fantasmelor.

 

Închipuirea intelectualilor

Cât despre a treia și a patra formă a închipuirii, se poate spune că ele stau la temeiul a toată cultura raționalistă. Și deci unui om cult îi este deosebit de greu a se lepăda de ele. Căci ele vede în acea cultură bogăția sa duhovnicească, a cărei lepădare este neasemuit mai grea decât a celei materiale.

Această împrejurare duce la un fenomen ciudat ce ni s-a dat a observa, anume că printre nevoitorii simpli și cu puțină carte, ce au iubit rugăciunea minții, mai adesea se întâlnește atingerea unei mari înălțimi și curății, decât printre cei învățați, care în covârșitoarea majoritate a cazurilor, rămân la al doilea chip al rugăciunii.

Aceștia își concentrează viața în minte. Mintea lor nu este împreună cu inima și neîncetat trage către în afară, în năzuința de a înțelege și a stăpâni totul. Având o oarecare experiență duhovnicească adevărată, dar una încă neîndestulată, ei încearcă cu „propria minte” să plinească lipsurile acelei experiențe și să pătrundă în taina ființării Dumnezeiești. Iar atunci neapărat cad în închipuire. În înfocarea lor, ei nu vor sau nu pot să înțeleagă că răstoarnă adevărata ierarhie a ființării, adevărata orânduire a lucrurilor. Și parcă, uitând că Dumnezeu ne-a făcut după al Său chip și a Sa asemănare, ei înșiși încep să făurească, trecând în Dumnezeiasca ființare elemente după chipul și asemănarea lor... Aceasta este îndumnezeirea de sine... contemplă frumusețea propriei minți, pe care mulți au luat-o drept Dumnezeire...

 

(Selecții din cartea „Arhimandritul Sofronie: Cuviosul Siluan Athonitul”, Editura Reîntregirea

 

 

 

CASA CRESTINULUI

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

Orice casa de crestin închipuie casa cea necuprins de mare, universul, cerul si pamântul, în care salasluieste Domnul. Iata de ce întâlnim în orice casa de crestin chipurile Mântuitorului si Maicii Domnului, care cheama la rugaciune pe cei ce vietuiesc în acea casa si care vin cu evlavie înaintea Lor.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 382-383.

 

 

 

NOUAZECI SI NOUA LA SUTA

- Arhiepiscopul Iustinian Chira -

 

Inima e prea putin pentru a îngloba tot sufletul. Sufletul exista si-n ultima celula din organismul uman. Sufletul este în tot corpul viu, 99% din organismul omului e suflet. Doar 1% este mineral, ca de aceea ochii vad si de multe ori poftesc.

 

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 65.

CINE IUBEȘTE IARTĂ

SF. ILARION FELEA

 

Iubirea - legea creștinilor

Cine iubeşte, iartă. Iubirea este iertătoare; este izvor de bunătate, de milă şi de iertare. Fiecare creştin e dator să fie iubitor şi iertător faţă de ceilalţi oameni. Aceasta este „legea cea nouă” a Evangheliei, pe care o învaţă Mântuitorul şi o pilduieşte nu numai faţă de femeia cea păcătoasă, dar şi pe Cruce, faţă de cei ce L-au răstignit şi batjocorit. «Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!» (Lc. 23:34).

 

Creștinul își iubește vrăjmașii

Creştinul iubeşte şi iartă, şi pe prieteni şi pe duşmani. Iubirea şi iertarea sunt legi evanghelice, legi veşnice, date pentru toţi oamenii şi pentru toate veacurile.

«Iertaţi şi vi se va ierta» zice Domnul. (Lc. 6:37). «Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta greşalele voastre» (Mt. 6:14-15).

Cine iubeşte, iartă. Aici se vede sufletul omului creştin, în iubire şi în iertare.

 

Soldatul și iertarea. Iubește și iartă

Un soldat a omorât pe tatăl altui soldat. Ucigaşul, din întâmplare sau din voia lui Dumnezeu, a căzut în mâinile fiului celui ucis. Când acesta scosese cuţitul să se răzbune şi să facă un nou omor, ucigaşul a căzut în genunchi şi a zis rugător: „Îndură-te de mine, ca şi Iisus Hristos pe Cruce, care se îndura de lumea care zăcea la picioarele Lui”.

Cuvintele acestea l-au mişcat atât de mult pe soldat, încât a iertat pe ucigaş, s-au împăcat, şi-au dat mâna şi au devenit chiar prieteni.

 

Sf. Eusebiu și femeia care l-a lovit

Sfântul Eusebiu, când a intrat în oraşul Doliche, pentru ca să aşeze în scaun pe episcopul Marius, a fost lovit în cap cu o piatră de către o femeie plină de ură. Lovitura atinsese creierul şi sfântul muri. În luptă cu moartea, Sfântul Eusebiu legă de sufletul prietenilor hotărârea să ierte pe femeia ucigaşă, pentru că el vrea să urmeze până la capăt pe Domnul şi Învăţătorul său, care s-a rugat pentru ucigaşii Săi: «Părinte, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac».

Iubirea creştină iartă, chiar şi pe ucigaşi. Iertaţi şi vi se va ierta!

 

(Extras din „Pildele Mântuitorului”, de Pr. Ilarion Felea)

 

 

ORBI SI ORBI

- Cuviosul Bonifatie de la Teofania -

 

Cel orb cu trupul îsi cunoaste nenorocirea prin mijlocirea mintii – însa cine va putea încredinta sufletul ca este orb duhovniceste? Cel orb cu trupul nu îsi iubeste starea, însa cel orb duhovniceste îsi iubeste, de obicei, întunericul. Cel orb cu trupul iubeste si nazuieste lumina cea materiala, însa pentru cel orb cu duhul lumina duhovniceasca este nesuferita. Cei orbi cu trupul nu îsi îngaduie niciodata sa se sfadeasca cu cei ce vad în privinta celor pe care nu le pot zari; cei orbi duhovniceste au însa neclintita încredintare ca vad limpede si curat, ba chiar îi numesc orbi pe cei care nu gândesc si nu se poarta la fel ca ei. Cel orb trupeste nu se apuca niciodata sa fie calauza altuia pe un drum pe care nu-l stie; cei orbi cu duhul însa chiar se propun ca îndrumatori altora, ducându-i în ratacire. Cine îsi da seama de orbirea sa duhovniceasca înceteaza a mai nadajdui în sine si în dreptatea sa si, asemenea Prorocului David, striga: „Doamne! deschide ochii mei, si voi pricepe minunile din legea Ta” (Psalm 118, 18).

 

Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 63-64

 

 

 

TOATA SUFLAREA PAMANTULUI

- Sfantul Ioan din Kronstadt -

 

Toata suflarea pamântului rasufla, adica nu poate trai fara aer. Toate fapturile rationale si libere traiesc prin Duhul Sfânt ca si cum ar respira aerul, nu pot ramâne în viata fara El. „Prin Duhul Sfânt tot sufletul viaza” (Antifon utrenie, glas 4). Nu uitati ca Duhul Sfânt se afla fata de sufletul vostru în aceeasi relatie ca si trupul fata de aer.

 

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 463