CUM
LUCREAZĂ DIAVOLUL PRIN ÎNCHIPUIRE
Sf.
Sofronie Saharov
De ce tindem spre închipuire?
Lumea voii omenești și a închipuirilor este lumea
„nălucirilor” adevărului. Această lume la om este aceeași cu cea a căzuților
diavoli, drept care închipuirea este poartă deschisă lucrării diavolești...
Și chipurile (închipuirile) omenești, și cele
diavolești își au puterea proprie. Uneori cât se poate de mare, dar nu pentru
că sunt reale în sensul ultim al cuvântului, precum este puterea Dumnezeiască
ce făurește din nimic. Ci pentru că voia omului înclină către ele. Și numai în
cazul când înclină către ele, omul se formează după ele. Dar Domnul slobozește
de sub stăpânirea patimilor și a închipuirilor pe cel ce se pocăiește. Iar
creștinul slobozit de ele își râde de puterea chipurilor (închipuirilor).
Puterea răului cosmic asupra omului este uriașă și
nimeni intre urmașii lui Adam nu o poate birui fără Hristos și în afara lui
Hristos.
Modul în care diavolul făurește închipuiri la
rugăciune
Cea dintâi formă privește lupta în general cu tot ce
este patimă... La cel ce se roagă după întâiul chip precumpănește închipuirea
visătoare.
Cea de a doua este proprie celui ce se roagă după
chipul cel dintâi. De această formă a închipuirii se leagă de asemenea
cunoscuta metodă a „cugetării la Dumnezeu” sau a „meditației”. Când omul, prin
închipuire, își făurește în minte scene din viața lui Hristos sau alte chipuri
sfinte. De obicei, începătorii sau nevoitorii necercați înclină către o astfel
de lucrare.
Închipuirea patologică la rugăciune
Cel ce lucrează o asemenea rugăciune „închipuitoare”
nu își închide mintea în inimă pentru lăuntrica trezvie. Ci, rămânând în latura
vizuală a chipurilor, precum socotește el, dumnezeiești, de sine făurite, se
aduce pe sine în starea unei aprinderi sufletești (emoționale) care, în cazul
unei mai mari concentrări, poate duce până la un anume tip de extaz patologic.
Într-un asemenea caz, el se bucură de „înfăptuirile”
sale, se lasă atras de ele, le cultivă, le socotește dumnezeiești, harice, ba
chiar înalte. Pe sine se vede ca sfânt și văzător al dumnezeieștilor taine, dar
drept rezultat ajunge la halucinații. Se îmbolnăvește rău sufletește și, în cel
mai bun caz, rămâne în înșelare, petrecându-și viața într-o lume a fantasmelor.
Închipuirea intelectualilor
Cât despre a treia și a patra formă a închipuirii, se
poate spune că ele stau la temeiul a toată cultura raționalistă. Și deci unui
om cult îi este deosebit de greu a se lepăda de ele. Căci ele vede în acea
cultură bogăția sa duhovnicească, a cărei lepădare este neasemuit mai grea
decât a celei materiale.
Această împrejurare duce la un fenomen ciudat ce ni
s-a dat a observa, anume că printre nevoitorii simpli și cu puțină carte, ce au
iubit rugăciunea minții, mai adesea se întâlnește atingerea unei mari înălțimi
și curății, decât printre cei învățați, care în covârșitoarea majoritate a
cazurilor, rămân la al doilea chip al rugăciunii.
Aceștia își concentrează viața în minte. Mintea lor nu
este împreună cu inima și neîncetat trage către în afară, în năzuința de a
înțelege și a stăpâni totul. Având o oarecare experiență duhovnicească
adevărată, dar una încă neîndestulată, ei încearcă cu „propria minte” să
plinească lipsurile acelei experiențe și să pătrundă în taina ființării
Dumnezeiești. Iar atunci neapărat cad în închipuire. În înfocarea lor, ei nu
vor sau nu pot să înțeleagă că răstoarnă adevărata ierarhie a ființării,
adevărata orânduire a lucrurilor. Și parcă, uitând că Dumnezeu ne-a făcut după
al Său chip și a Sa asemănare, ei înșiși încep să făurească, trecând în
Dumnezeiasca ființare elemente după chipul și asemănarea lor... Aceasta este
îndumnezeirea de sine... contemplă frumusețea propriei minți, pe care mulți au
luat-o drept Dumnezeire...
(Selecții din cartea „Arhimandritul
Sofronie: Cuviosul Siluan Athonitul”, Editura Reîntregirea
CASA
CRESTINULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Orice casa de crestin închipuie casa cea necuprins de
mare, universul, cerul si pamântul, în care salasluieste Domnul. Iata de ce
întâlnim în orice casa de crestin chipurile Mântuitorului si Maicii Domnului,
care cheama la rugaciune pe cei ce vietuiesc în acea casa si care vin cu
evlavie înaintea Lor.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 382-383.
NOUAZECI
SI NOUA LA SUTA
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Inima e prea putin pentru a îngloba tot sufletul.
Sufletul exista si-n ultima celula din organismul uman. Sufletul este în tot
corpul viu, 99% din organismul omului e suflet. Doar 1% este mineral, ca de
aceea ochii vad si de multe ori poftesc.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 65.
CINE
IUBEȘTE IARTĂ
SF.
ILARION FELEA
Iubirea - legea creștinilor
Cine iubeşte, iartă. Iubirea este iertătoare; este
izvor de bunătate, de milă şi de iertare. Fiecare creştin e dator să fie
iubitor şi iertător faţă de ceilalţi oameni. Aceasta este „legea cea nouă” a
Evangheliei, pe care o învaţă Mântuitorul şi o pilduieşte nu numai faţă de
femeia cea păcătoasă, dar şi pe Cruce, faţă de cei ce L-au răstignit şi
batjocorit. «Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!» (Lc. 23:34).
Creștinul își iubește vrăjmașii
Creştinul iubeşte şi iartă, şi pe prieteni şi pe
duşmani. Iubirea şi iertarea sunt legi evanghelice, legi veşnice, date pentru
toţi oamenii şi pentru toate veacurile.
«Iertaţi şi vi se va ierta» zice Domnul. (Lc. 6:37).
«Că de veţi ierta oamenilor greşalele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel
ceresc, iar de nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru cel
ceresc nu vă va ierta greşalele voastre» (Mt. 6:14-15).
Cine iubeşte, iartă. Aici se vede sufletul omului
creştin, în iubire şi în iertare.
Soldatul și iertarea. Iubește și iartă
Un soldat a omorât pe tatăl altui soldat. Ucigaşul,
din întâmplare sau din voia lui Dumnezeu, a căzut în mâinile fiului celui ucis.
Când acesta scosese cuţitul să se răzbune şi să facă un nou omor, ucigaşul a
căzut în genunchi şi a zis rugător: „Îndură-te de mine, ca şi Iisus Hristos pe
Cruce, care se îndura de lumea care zăcea la picioarele Lui”.
Cuvintele acestea l-au mişcat atât de mult pe soldat,
încât a iertat pe ucigaş, s-au împăcat, şi-au dat mâna şi au devenit chiar
prieteni.
Sf. Eusebiu și femeia care l-a lovit
Sfântul Eusebiu, când a intrat în oraşul Doliche,
pentru ca să aşeze în scaun pe episcopul Marius, a fost lovit în cap cu o
piatră de către o femeie plină de ură. Lovitura atinsese creierul şi sfântul
muri. În luptă cu moartea, Sfântul Eusebiu legă de sufletul prietenilor
hotărârea să ierte pe femeia ucigaşă, pentru că el vrea să urmeze până la capăt
pe Domnul şi Învăţătorul său, care s-a rugat pentru ucigaşii Săi: «Părinte,
iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac».
Iubirea creştină iartă, chiar şi pe ucigaşi. Iertaţi
şi vi se va ierta!
(Extras din „Pildele Mântuitorului”, de
Pr. Ilarion Felea)
ORBI
SI ORBI
-
Cuviosul Bonifatie de la Teofania -
Cel orb cu trupul îsi cunoaste nenorocirea prin
mijlocirea mintii – însa cine va putea încredinta sufletul ca este orb
duhovniceste? Cel orb cu trupul nu îsi iubeste starea, însa cel orb
duhovniceste îsi iubeste, de obicei, întunericul. Cel orb cu trupul iubeste si
nazuieste lumina cea materiala, însa pentru cel orb cu duhul lumina
duhovniceasca este nesuferita. Cei orbi cu trupul nu îsi îngaduie niciodata sa
se sfadeasca cu cei ce vad în privinta celor pe care nu le pot zari; cei orbi
duhovniceste au însa neclintita încredintare ca vad limpede si curat, ba chiar
îi numesc orbi pe cei care nu gândesc si nu se poarta la fel ca ei. Cel orb
trupeste nu se apuca niciodata sa fie calauza altuia pe un drum pe care nu-l
stie; cei orbi cu duhul însa chiar se propun ca îndrumatori altora, ducându-i
în ratacire. Cine îsi da seama de orbirea sa duhovniceasca înceteaza a mai
nadajdui în sine si în dreptatea sa si, asemenea Prorocului David, striga:
„Doamne! deschide ochii mei, si voi pricepe minunile din legea Ta” (Psalm 118,
18).
Cuviosul Bonifatie de la Teofania, Bucuria
de a fi ortodox, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti,
2011, p. 63-64
TOATA
SUFLAREA PAMANTULUI
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Toata suflarea pamântului rasufla, adica nu poate trai
fara aer. Toate fapturile rationale si libere traiesc prin Duhul Sfânt ca si
cum ar respira aerul, nu pot ramâne în viata fara El. „Prin Duhul Sfânt tot
sufletul viaza” (Antifon utrenie, glas 4). Nu uitati ca Duhul Sfânt se afla
fata de sufletul vostru în aceeasi relatie ca si trupul fata de aer.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 463
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu