Alexandru Bochiş-Borşanu - Mentor și discipol, un cuplu afectiv performant

 

Mentor și discipol, un cuplu afectiv performant

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

12 Octombrie 2025

 

Știu, de mulți ani, semantica și originea cuvântului mentor. Cred că de pe timpul claselor de liceu când doamna Jana, profesoară de limba română, ne preda Tragedia Antică Greacă și când a ajuns la Odiseea, ne semnala precauția lui Ulise înainte de a pleca la luptă să cucerească Troia; și-a lăsat familia, pe iubita sa soție Penelopa și pe fiul său Telemah, sub ocrotirea și protecția unui prieten apropiat ce purta numele de  Mentor. Atunci doamna Jana ne-a destăinuit că Mentor a devenit substantiv comun, traversând două mii de ani până la noi, cu sensul de protector, îndrumător spiritual, povățuitor, educator pentru alte persoane, în sens pozitiv, pe cât posibil discret, subtil, revelând ce este bun în activitatea unui individ, fără a-i știrbi personalitatea.

De atunci, imaginea mentorului a traversat epoci și culturi, purtând aceeași semnificație de călăuză. Mentorul și discipolul alcătuiesc împreună un cuplu special, diferit de relația profesor-elev. Profesorul transmite informații, aplică metode, urmărește un program. Mentorul, în schimb, însoțește; el nu predă doar, ci inspiră. Relația nu este impusă de o instituție sau de o obligație, ci se naște dintr-o compatibilitate subtilă, dintr-o rezonanță între două conștiințe.

Această complementaritate este, la un nivel, neuronală: discipolul își modelează instinctiv gândirea după a mentorului, preluând ritmul și logica lui interioară. Dar ea este și afectivă: în atracția tăcută pe care discipolul o simte pentru mentor, nu există nici presiune, nici insistență, ci o chemare liberă. Mentorul, la rândul său, își dorește ca discipolul să nu rămână simplu epigon, ci să-l depășească. De aceea, în momentele de sinceritate maximă, mentorul îi spune discipolului: „Dumneata o să-mi continui opera”. Nu e o dorință de a fi copiat, ci de a fi prelungit, transformat, reînnoit.

Această relație unică a lăsat urme vizibile în istoria culturii. În filosofia antică, Socrate și Platon oferă primul mare exemplu. Socrate, care nu a scris niciun rând, a lăsat discipolului său metoda întrebării și a dialogului, arta de a căuta adevărul prin nașterea interioară a ideilor. Platon a înțeles că maestrul nu voia discipoli docili, ci parteneri de căutare. Din acest motiv, Socrate trăiește mai departe în scrierile lui Platon, devenind nemuritor.

Mai târziu, la Academia lui Platon, tânărul Aristotel a stat două decenii în preajma mentorului său. Cu toate acestea, Aristotel nu a rămas un simplu urmaș: a creat o altă viziune, mai logică, mai analitică, punând bazele științelor occidentale. Este, poate, cel mai grăitor exemplu de discipol care își depășește maestrul, fără a-i diminua prestigiul.

În literatură, legătura dintre Virgiliu și Dante are un parfum aparte. Când Dante scrie „Divina Comedie”, își alege ca ghid tocmai figura lui Virgiliu, poetul latin care îl conduce prin Infern și Purgatoriu. Alegerea nu este întâmplătoare: pentru Dante, Virgiliu înseamnă rațiunea, echilibrul clasic, dar și ocrotirea discretă a mentorului. Deși în Paradis Dante va trece sub călăuzirea Beatricei, Virgiliu rămâne simbolul mentorului care luminează primii pași.

Epoca modernă ne oferă perechea Goethe–Eckermann. Marele scriitor german, ajuns la senectute, l-a avut alături pe tânărul Johann Peter Eckermann, care îl asculta, îl nota și îl urma cu o devotare totală. Din acea relație s-a născut cartea Convorbiri cu Goethe, una dintre cele mai vii mărturii despre spiritul unui titan al culturii. Eckermann nu a fost un scriitor mare, dar a înțeles că misiunea lui era alta: să transmită mai departe flacăra mentorului.

În spațiul românesc, pot menționa, nominalizat de însăși academician Ion Aurel Pop, că mentorul său principal a fost academicianul și istoricul Dumitriu P. Ionescu, de la care a preluat ideile despre etica profesională și formarea în domeniul istoriei. De asemenea, academicianul Ioan Aurel Pop îi menționează ca profesori importanți pentru parcursul său istoric pe Constantin Daicoviciu și Ștefan Pascu ca fiind profesori importanți care l-au format, influențându-i cariera academică. 

În toate aceste exemple, observăm aceeași tainică dinamică: mentorul inspiră, discipolul se aprinde, iar apoi drumurile se despart fără a se rupe. Mentorul rămâne reperul interior al discipolului, chiar și atunci când acesta își croiește un drum propriu. Iar discipolul, în măsura în care reușește, nu face decât să confirme valoarea mentorului: faptul că a știut să aprindă o flacără care arde mai departe. De aceea, expresia modernă „mentorat” pare, în comparație, săracă. În jargonul de astăzi, ea desemnează o practică sistematică, o metodă de formare profesională, aproape o tehnică pedagogică. Dar adevărata relație mentor–discipol este mult mai mult decât atât. Ea este o școală a libertății și a responsabilității, o întâlnire de suflete care nu se explică doar prin rațiune. „Mentoratul” ca schemă didactică rămâne exterior; mentoratul ca întâlnire spirituală este, dimpotrivă, profund interior.

Astfel, cuplul mentor–discipol este atemporal. Îl regăsim în mituri, în istoria științei, în literatură, în spiritualitate. El este motorul unei continuități subtile între generații și, poate, unul dintre cele mai rafinate modele de iubire creatoare: iubirea care nu posedă, ci eliberează; iubirea care nu închide, ci deschide drumuri. Și dacă omenirea a reușit să-și păstreze sensul de-a lungul secolelor, acest lucru se datorează, în mare măsură, acestor relații nevăzute, acestor punți între maeștri și discipoli, între flacăra aprinsă și flacăra care se va aprinde.

Eseul de față nu își propune să epuizeze tema mentorului și a discipolului, ci doar să deschidă câteva perspective atemporale. Pentru cel care dorește să aprofundeze subiectul, reperele literare și filosofice rămân mereu vii: dialogurile platonice și tratatele aristotelice, călătoria dantescă sub îndrumarea lui Virgiliu, convorbirile lui Goethe cu Eckermann sau experiența intelectuală a academicianului Ioan Aurel Pop în formarea sa ca istoric. Acestea nu sunt doar texte de citit, ci adevărate școli de gândire și modele de relație mentor-discipol, prin care putem înțelege mai bine rolul continuității spirituale între generații.

 

Bibliografie orientativă

Platon - Dialoguri (Apărarea lui Socrate, Phaidon, Republica)

Aristotel - Metafizica; Etica nicomahică

Dante Alighieri - Divina Comedie

Johann Wolfgang von Goethe - Convorbiri cu Eckermann (ediția în română: Humanitas)

Michel Foucault - Le courage de la vérité (lecțiile despre relația maestru–discipol în filosofia)

Ioan Aurel Pop - Instituții medievale românești: Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI

P.S. - Eseul a fost conceput și cu sprijinul AI (inteligenței artificiale).