O
moștenire de mare valoare intelectuală: domeniul părelnicului…
10
mai 2014|Lingvistică
Părelnicul
sau prezumtivul,
moştenire
din substratul geto-dacic?
Ion
Coja
Modul prezumtiv a fost considerat o inovaţie a limbii
române, în raport cu latina şi cu celelalte limbi romanice. O inovaţie care nu
a mers până la capăt, domeniul acestui mod verbal nefiind bine sistematizat.
S-a emis chiar ipoteza că am avea de-a face cu o tendinţă, cu o „încercare” de
a se constitui în limba română o conjugare aparte, cu forme diferite pentru
moduri şi timpuri diferite, tendinţă care nu a mai apucat să meargă până la
capăt[1].
Formele prezumtivului au atras atenţia şi unor
filosofi care au cercetat limba română din perspectiva unor „modulaţii” ale
gândului pe care numai limba română le pune la dispoziţia vorbitorilor, nu atât
prin semnificanţi lexicali, cât mai ales prin semnificanţi gramaticali,
morfologici, mai greu de găsit în alte limbi. Desigur, este vorba de Mircea
Vulcănescu şi Constantin Noica.
Cu ani în urmă am găsit argumente pentru a susţine că
vreun, vreo nu este adjectiv nehotărît, ci articol[2]. Din păcate, până azi nu
s-a ostenit nimeni să verifice valabilitatea acestor argumente, astfel că am
fost nevoit să mă corectez singur, atât cât am putut. Prima corectură care se
impune este de a da o denumire mai potrivită: nu aceea de articol „total
nedefinit”, ci am propus articol prezumtiv[3].
Semnificaţia lui vreun, vreo nu este uşor de lămurit.
Ne ajută foarte mult încadrarea sa alături de celelalte articole, şi mai ales
alături de un, o. Sistemul de semnificații ale articolului ar fi următorul:
prin opoziția un băiat – băiatul, distingem între un referent necunoscut pentru
Receptor și unul cunoscut pentru Receptor. În ambele cazuri referentul este
cunoscut pentru Emițător. Emițătorul mesajului, când își gândește mesajul
pregătindu-se să aleagă cuvintele și morfemele potrivite, alege la un moment
dat orientat de ceea ce știe că știe Receptorul. Dacă știe că Receptorul
cunoaște referentul (obiectul sau persoana de care este vorba în enunț), va
alege să articuleze hotărât substantivul corespunzător. Dacă știe că referentul
este necunoscut pentru Receptor, va folosi articolul nehotărît (sau nedefinit,
cum i se mai zice).
Se întâmplă însă uneori ca Emițătorul să aibă în
vedere un referent pe care el însuşi nu-l cunoaște, a cărui existență însă
poate fi presupusă, prezumată, posibilă. Pentru această situație limba română
ne oferă adjectivul nehotărît vreun, vreo.
Care ar fi motivele pentru care l-am considera
articol, adică în aceeași paradigmă cu un, o?
Motivul prim este acela că participă, alături de un, o
la segmentarea domeniului „referent necunoscut”. Intră în opoziție cu un, o.
Vezi deosebirea dintre (1) Se află la voi în sat o fată Maria? față de (2) Se
află la voi în sat vreo fată Maria? În primul enunț este vorba de o fată pe
care Emițătorul o cunoaște, dar nu este sigur că Maria trăiește în acel sat,
iar în al doilea enunț este vorba de o fată pe care Emițătorul nu o cunoaște,
dar presupune că ar putea exista, că ar putea ajunge în situația de a o
cunoaște, de a vorbi despre ea.
Așa cum semnalam în Gramatica rațională a
articolului[4], poziția interlocutorilor față de un referent nominal, adică
față de un obiect denumit printr-un substantiv, poate să difere de la un caz la
altul, fiind posibile teoretic numai patru situații: (a) obiectul respectiv
este cunoscut atât de Emițător, cât și de Receptor, au mai stat de vorbă despre
acel referent etc., caz în care substantivul ca nume al referentului se
articulează definit, hotărît: a venit vecinul și mi-a adus o scrisoare; (b)
obiectul respectiv este cunoscut de Emițător, dar nu și de Receptor: mi-a adus
o scrisoare; (c) obiectul respectiv nu este cunoscut nici de Emițător, nici de
Receptor; (d) obiectul respectiv este cunoscut de Receptor, dat nu și de
Emițător. Situațiile (c) și (d) sunt destul de greu de imaginat, îndeosebi (d).
Se pare că sistemul lingvistic nu a luat în calcul cele două situații, tocmai
pentru că sunt rare, drept care nu avem mijloace lingvistice, nici lexicale,
nici, cu atât mai mult, gramaticale, pentru a le introduce în enunț.
Existența lui vreun ne obligă să zăbovim ceva mai mult
asupra situației (c): într-adevăr, Emițătorul nu are niciun sens să vorbească
despre un obiect pe care nu-l cunoaște. Dar în anumite situații el poate să
presupună apariția (existența) unui obiect, necunoscut, dintr-o clasă cunoscută
de obiecte, cea numită prin substantivul respectiv. O existență bănuită,
presupusă, prezumată, la care te aștepți, eventual. Emițătorul, dintr-un motiv
sau altul, poate fi interesat să facă referire în enunțul său la un astfel de
obiect. Cum va proceda? Limba română oferă soluția vreun, vreo. Nu este ușor de
echivalat în alte limbi. Deocamdată să conchidem că prin vreun, vreo facem față
situației (c), cu alte cuvinte, prin semnificația sa, vreun, vreo participă,
alături de un, o la segmentarea câmpului semantic morfo-lexical al determinării
nominale, mai exact spus, al ne-determinării nominale.
De ordin formal ar fi de luat în seamă prezența lui
un, o în structura cuvintelor vreun, vreo sau faptul că vre- nu există
independent, ci numai ca element de compunere, care nu modifică statutul
morfologic al cuvîntului de bază: vreodată este adverb ca și odată, vreundeva
este adverb ca și undeva ș.a.m.d. Atunci și vreun este, ca și un, articol…
Concluzie ușor simplistă, e drept.
Mai important este să observăm că față de celelalte
compuse cu vre-, vreun și vreo au o frecvență mult mai mare. O cercetare exactă
a frecvenței articolului prezumtiv ar fi necesară și chiar obligatorie pentru a
conchide asupra statului său de morfem, de unealtă gramaticală!
Și mai necesară este identificarea unui număr cât mai
mare de condiționări semantice și morfo-sintactice care ne obligă la folosirea
acestei vocabule. După cum se știe, măsura în care contextul ne obligă la
folosirea unui anumit element lingvistic corespunde gradului de apartenență a
acelui element la gramatica, la structura morfologică a acelei limbi.
Astfel, din enunțurile (1) și (2) am putea deduce o
legătură cu intonația interogativă. Din (3) Nu cred că a venit vreun student
condiționarea pare să fie dată de prezența negației, dar și de sensul lui a
crede, care ne plasează în zona ipoteticului, a prezumtivului. Nu se poate
spune (4) Nu știu că a venit vreun student. Dar pot spune (5) Nu știu să fi
venit vreun student. Precum se vede, diferența de sens dintre a crede și a ști
decide asupra folosirii lui vreun. Dar, precum se deduce din (5), intră printre
condiționări și modul verbal. Numai cu o anumită intonație este acceptat
indicativul. Modul prezumtiv se potrivește cel mai bine cu vreun, vreo: (6) O
fi venit vreun student; O fi venind vreun student; O veni vreun student; Va fi
venind vreun student etc. Prezența formei verbale de prezumtiv face inutilă o
intonație specială. Ceea ce devine un argument și pentru a susține denumirea de
articol prezumtiv… Între modul prezumtiv și articolul prezumtiv ar funcționa o
relație de consonanță[5].
În enunțul (7) O veni un student, un nu este resimțit
ca articol, ci ca numeral: O veni măcar un student. Cu alte cuvinte, limba
română ne obligă să recurgem la vreun în anumite contexte, iar obligația
înseamnă, cum spuneam, gramatică[6].
Parte dintre argumentele valabile pentru vreun, vreo
pledează și pentru niciun, nicio ca să fie introduse în aceeași paradigmă a
nedefinirii, a nedeterminării, a domeniului referent necunoscut. Decizia
colegilor de la Institutul de lingvistică al Academiei Române de a impune
scrierea niciun, nicio ar mărturisi o recunoaștere intuitivă a acestui statut.
Demersul cognitiv care duce la prezumție, se încheie deseori prin constatarea
certă a inexistenței. De la existenţa bănuită, imaginară, la constatarea inexistenţei,
nu este decât un pas, pe care vorbitorul este deseori obligat să-l facă: A
venit vreun student? N-a venit niciun student.
Putem apela şi la un termen mai puţin tehnic:
părelnic. Ni se pare potrivit pentru a denumi astfel un vast domeniu al limbii
române, din care ar face parte atât modul prezumtiv, cât şi articolul cu
acelaşi nume. Alături de acestea, ar mai fi vorba de câteva pronume (adjective)
nehotărîte şi adverbe foarte des folosite şi care dau o anumită individualitate
limbii române. Ne gândim la seria compuselor cu -va: ceva, cineva, careva
(pronume), cumva, undeva, cândva etc. (adverbe), a compuselor cu ori- şi oare-:
orice, oricine, oricum, oricând, oriunde, oarecare, oarecum etc. Încercarea de
a înţelege originea acestor structuri lexico-gramaticale pune în evidenţă o
anumită solidaritate formală, pe lîngă cea semantică. Constatăm mai întâi
originalitatea acestor structuri în raport cu latina şi celelalte limbi
romanice, deşi materialul lingvistic, ca semnificant, este de origine latină:
pentru vre- din vreun, vreodată etc., este vel, conjuncţie sau vere, adverb.
Pentru -va punctul de plecare este a vrea, verb
moştenit din latină, dar care în română îşi adaugă statutul de verb auxiliar şi
semiauxiliar, dezvoltă o formă concurentă a voi, şi devine, alături de a fi şi
a avea, unul dintre primele trei verbe, cele mai importante, în economia limbii
române. Regăsim acest verb în volet, aflat la originea lui oare-, iar pentru
ori- avem, ca ipoteză etimologică îndoielnică, nesigură ver, veri.
Domeniul îndoielnicului mai cuprinde şi seria
compuselor cu fie-, formă de imperativ a lui a fi, cu o evoluţie independentă
extrem de interesantă, având însă oarecari similitudini în domeniul romanic:
fiecare, fieştecare, fieştecum etc.. Fireşte, la toate acestea se adaugă
lexicul, vocabularul îndoielii, în frunte cu părere, un cuvînt prin care limba
română relativizează ataşamentul politic, ideologic, învăţându-ne că ideile şi
doctrinele sunt nişte păreri, fiecare dintre noi împărtăşind o părere sau alta,
părerea fiind, în mod evident, ceva ce ni se pare că există, că este adevărat.
Fiecare cu părerea sa, nu?! …
Considerate la un loc, toate aceste elemente
lingvistice impun existenţa în limba română a unui domeniu unitar sub ambele
aspecte, conţinut şi expresie: domeniul părelnicului. Pentru constituirea
acestuia ipoteza că am avea de-a face cu o creaţie, cu o inovaţie a limbii
române, prin care românul a pus în valoare un material lingvistic latinesc, nu
prea se susţine. E un domeniu prea vast şi relativ prea bine structurat, în
opoziţii originale şi subtile: careva, oricare, oarecare, fiecare, cumva,
oricum, oarecum, fie(şte)cum etc., care se potriveşte cu ideea de vechime mai
degrabă, decât cu cea de noutate …
Avem de ales între două ipoteze. Prima ar invoca o
tendinţă din limba latină, pe care româna o continuă şi o dezvoltă. Această
ipoteză s-ar putea confirma numai prin similitudini în limbile romanice, ceea
ce nu este cazul. Similitudinile căutate nu sunt de găsit.
A doua ipoteză ar fi preluarea prin calchiere a unui
domeniu similar existent în substrat. Este ipoteza care, după o sumară
comparaţie cu albaneza, se impune cu certitudine. Am beneficiat în acest sens
de o discuţie lămuritoare cu distinsul nostru profesor şi coleg pe care azi îl
omagiem sărbătoreşte. Domnia sa mi-a sugerat şi sintagma „domeniul
părelnicului”[7]. Forţa cu care se instalează în latina dunăreană denotă că în
limba de substrat acest domeniu era o componentă importantă, definitorie,
nicidecum periferică. Învăţând limba cuceritorilor, dacii autohtoni nu au putut
uita acest capitol din limba lor maternă … Se pare că identificăm astfel, prin
acest domeniu, componenta cea mai importantă a moştenirii din substrat.
Rămân multe de cercetat în continuare, pentru o
delimitare mai netă a domeniului propus. Din punct de vedere diacronic, prin
comparaţia cu albaneza, ar urma să stabilim care dintre aceste două limbi,
româna şi albaneza, au conservat mai bine structurile de odinioară. La nivelul
meu de informaţie, aş presupune că româna ar fi acea limbă, dată fiind
vastitatea şi structurarea adeseori riguroasă a acestui domeniu. (Bunăoară,
întrebându-ne care ar fi mai potrivit cu funcţia pe care o are, (a) va ca formă
de indicativ a lui a vrea sau (b) do albanez, ca participiu al lui duai „a
vrea”, eu aş zice că va este mai aproape de ce va fi fost la origine…)
Dacă se confirmă impresia (s.n.) noastră, acesta ar fi
un argument pentru a crede că distanţa lingvistică (sic!) dintre albaneză şi
limba comună de substrat nu este mai mică decât distanţa dintre română şi
limba, aceeaşi, de substrat …
Recapitulăm, într-un sumar inventar, elementele pe
care le-am avut în vedere:
(1) soarta lui volere în limba română, mult diferită
faţă de celelalte limbi romanice. Ca verb auxiliar, volere devine, prin anumite
forme ale sale, morfem gramatical, al viitorului, al condiţionalului-optativ
şi, mai ales, al prezumtivului. Verbul a vrea nu are imperativ, căci nu poţi pe
nimeni determina să vrea ceva. Îl poţi obliga să facă, chiar fără voia sa, dar
să vrea, nu! Această observaţie ne atrage atenţia asupra faptului că, în planul
existenţei, un lucru vrut, ca şi unul dorit, nu se apropie prea mult de cele
reale, existente, sigure. Ci aparţine mai mult imaginarului, posibilului,
existenţei bănuite, prezumate care, în măsura în care nu este realitate, intră
(şi) sub incidenţa îndoielii.
(2) Revelatoare este participarea lui volere la
alcătuirea unor pronume (şi adverbe) solidare în plan semantic, definind, la
nivel nominal, prezumţia existenţei: oarecare, oricare, careva, fiecare;
oarecum, oricum, cumva, fie(şte)cum ş.a.m.d. Asemănările cu albaneza sunt, de
această dată, frapante, obligându-ne să apelăm la explicaţia prin substrat.
(3) pronumele nehotărît vreunul, vreuna, căruia, în
postura de adjectiv, i-am atribuit statut de articol nedefinit, articol
prezumtiv. În felul acesta segmentul referent necunoscut este segmentat de
limba română în două componente: referent necunoscut numai Receptorului: Am
avut întâlnire cu un student şi referent necunoscut Receptorului, dar şi
Emiţătorului: Nu ştiu dacă în vacanţă mai trece pe la facultate vreun student …
(În paranteză fie spus, această complicaţie pe care articularea nedefinită o
cunoaşte numai în limba română, face pereche cu surplusul de articole definite:
ăl cu paie, ăl cu fân; cei leneşi plece unde vor; a sosit al treilea; el este
al mamei sale fiu etc. Iar împreună, această veritabilă puzderie de articole,
constituie o trăsătură distinctivă a limbii române. Ca achiziţie relativ
recentă, articolul este o componentă extrem de intelectuală (sic!) a limbilor
în care apare. Articolul este partea de vorbire sau morfemul care aparţine mai
mult metalimbajului decât limbajului[8]. De aceea nu apare în toate limbile …
În limba română, dintre limbile la care subsemnatul are acces, funcţionează cea
mai complexă structură pentru articol, cu elemente de originalitate extrem de
preţioase.)
Este interesant că, pe urmele lui Mihai Eminescu, ale
lui D. Caracostea, Mircea Vulcănescu ori Constantin Noica, dacă încercăm să
identificăm elementele din limba română intraductibile în alte limbi, fără
echivalent mulţumitor în alte idiomuri, cele mai preţioase fiind elementele
gramaticale, morfologice, va fi să constatăm că multe dintre elementele din
care se constituie domeniul numit de noi al părelnicului fac parte din această
categorie, a estemelor limbii române, cum le numea Caracostea. A se vedea bunăoară
echivalenţii lui vreun, vreo, greu de găsit şi, dacă totuşi îi afli, sunt în
mod indiscutabil elemente lexicale, fără nicio tangenţă cu gramaticalul…
Altminteri, în planul conţinutului, domeniul
îndoielnicului reprezintă un plan al gândirii în care evoluează cu precădere
mesajele cu un grad ceva mai înalt de intelectualitate. A crea instrumente
gramaticale pentru asemenea mesaje este un semn că marea masă a vorbitorilor
comunică deseori la acest nivel, accesibil practic tuturor. Îndoiala, ca şi
prezumţia, sunt atitudini intelectuale dintre cele mai „alese”, dacă mi se
îngăduie acest cuvînt. Dubito, ergo cogito. Cogito, ergo sum … Gramaticalizarea
acestei semnifcaţii denotă o frecvenţă relativ mare a mesajelor care se situau
la acest nivel, care se mişcau în acest spaţiu rafinat şi subtil al existenţei
spirituale. Avem astfel dovada că limba de substrat a românei, limba
autohtonilor geto-daci, era familiarizată cu acest nivel de intectualitate,
ceea ce ar putea să surprindă la prima vedere. La o cercetare mai atentă, avem
să constatăm că în felul acesta găsim o confirmare neaşteptat de spectaculoasă
şi de temeinică a bunului renume intelectual de care s-au bucurat în
antichitate geto-dacii, renume consemnat prin „declaraţii” explicite ale unui
Socrate sau Horatius şi mulţi alţii.
Consemnez în acest sens – şi în încheiere, concluzia
isteaţă la care am ajuns împreună cu studenţii la un seminar pe această temă:
dacă Shakespeare ar fi ştiut româneşte, celebra întrebare a lui Hamlet nu
rămânea fără răspuns: „A fi sau a nu fi?” Limba engleză, neavând un mod
prezumtiv şi neavând pentru verbul a fi atâtea „modulaţii” (apud Noica) ca în
limba română, nu i-a putut oferi lui Hamlet un răspuns la marea dilemă. Limba
română pune un asemenea răspuns la îndemâna tuturor celor care, cum îi numeşte Înalt
Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Varlaam, sunt „născuţi întru limba română”: ce-o
fi o fi …
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu