Paula Romanescu - Parler d’amour

 

Parler d’amour

 

 

~*~

 

Parler d’amour

 

Parler d’amour – la bonne affaire!...

Mais pourquoi toutes ces guerres

sur la terre des humains?

Pourquoi la haine, pourquoi des fleurs

quand les mères pleurent

leurs fils en habit de terre

fiancés à la Mort?

 

Parler d’amour – quelle mascarade!

lorsque le cœur bat la chamade

et la raison des hommes ignore

la moindre trace du bonheur.

 

*

 

Elegie*

 

Vãd desfrunzirile cum cern

Tezaur peste lutul tern,

Brumate-s viile-abãstrii:

De ce-mi vii, toamnã, de ce-mi vii ?

 

Târziu ar fi sã mã frãmânt

Acum când geme vânãt vânt

ªi iarna urlã în pustii

Prelungi, mințind cã ai sã-mi vii

Tu cel rãmas (din care varã?)

În jarul stelelor de-o searã.

 

Azi ceru-i stins, umbrele-s vii,

Nu mai veni! De ce sã-mi vii?

ler d’amour – quelle mascarade!

lorsque le cœur bat la chamade

et la raison des hommes ignore

la moindre trace du bonheur.

 

*

 

Scrisoare cãtre Cậmpulung

 

Pãmânt sfințit, mai stii de-un Negru Vodã

Care va fi trecut pe-Arges în gios

Spre-un loc ca niciun altul mai frumos,

Pe-Arges în sus, cu mesteri dupã el,

Ca prin zidiri sã-nsemne un Muscel

Pe harta verde-a raiului de crâng,

Drept binecuvântatul Câmpulung?

 

Dar de Scrisoarea Neacsului mai stii,

Trimisã peste munții albãstrii

Cãtre cel jude din Brasov, nemțesc,

(Sã-nvețe si el graiul românesc)

Cu omenesti urãri de sãnãtate

ªi, de-ale vieții rosturi câte toate?

 

Nu ai cumva un Udriste Nãsturel?

Câtã nevoie am avea de el

Astãzi pe lângã vodã teutonul

Care nici imnului nu-i stie tonul,

(Dar nici noi n-am mai vrea sã-i stim de nume

Cât vom clama Desteaptã-te, romậne!)

 

Suntem sub vremi, trimite-ne de vrei

Un Demetrescu-Gyr, un Mosandrei,

Un brav istoric precum Aricescu,

Un Ion Barbu, ori un Simonescu,

Un Constantin Baraschi (nu din lut

Chip nou sã ne-mprumute, si-ãla mut,

Ci din oțelul cel mai pur, din fier,

Din dorul nost’ de-a fi mai lângã cer!)

 

Iar dacã nici asa norocul tainic

Nu-l vom afla, trimite-ne atunci

Prin Tudor Musatescu... un Titanic!

 

 

Un burg de poveste

 

În burgul de Muscel tot omul stie

De un Pardon ce-ajuns-a Bulevard

Cã, de n-ar sti, simți-va cum îl ard

Cuvinte cu parfum de… curtoazie

(pe care, sorry, nu le pot rosti!)

Pậnã-n Grãdina Publicã, desi

Între mai noul thank you si merci

E un maidan de tâmpã libertate

Pe care zburdã vorbe desucheate

De când cu-acel decembrie de zgurã

În care-am nins peste-adevãr cu urã.

 

În Câmpulungul cu hrisov domnesc,

Titanic viu se ’nalțã din abis

Ca-ntr-un vals-vis cântat de flasnetaru’

Uitat lângã vitrina lui Mãgeanu,

ªi-o caldã umbrã sfântã de martir

Aprinde-n noi lumini ce cresc si cresc

Cu Gheorghe si Ion lângã Iisus

Pe crucea neamului, si un lung sir

De umbre vii care ne întregesc

Ființa toropitã de uitare

Spre-a ne-aminti cã nu un Everest

E scarã cãtre cer, ci omul care

Îi este țãrii sale înãlțare si tron domnesc.

 

Sonet de pandemie si de noi vechi dezastre

 

În țipãtul de linisti, grea tãcerea

S-a-nstãpânit pe urbe într-o noapte

A gândului, când strãjile uitate

În turnuri asteptau reînvierea

Celor plecați în cerurile ’nalte

Sã ne preschimbe-n lacrimã durerea

De-a nu fi cunoscut nici mângâierea,

Nici mierea vorbei binecuvântate,

Sub pintenul minciunilor corecte

În care rațiunea-si face somnul

De frumusețe, ignorând cã drept e

Sã nu le ținã monstrilor isonul.

 

Orasul meu de sunet si cuvânt,

Tãcerea ta mi-e lacrimã si cânt.

 

 

Greu totul

 

As vrea sã strig. De ce? Asa, degeaba!

Urâtul m-a cuprins. Urâtã treaba

Cu oameni mici ce se cred dumnezei

Îconjurați de turma de pigmei

Pe post de îngeri pãzitori la os,

Pe care cei dintâi, experți la ros,

Il fezandeazã pentru ceasul când

Vot trece-n barca Styxului pe rând...

 

As vrea sã strig. Mi-e greu si mi-e urât.

Ce înger rãu mi-nfige gheara-n gât?

 

 

Poveste

 

Tu mã-nlumini, eu te ning.

Cântul nostru – într-o carte

ca o înstelatã noapte

de colind.

 

 

Am fost si eu

 

Am fost si eu în lanul de secarã

Pe când mi-era de vise gândul plin

Iar sufletul, o, Doamne, ce senin!...

ªi-am revenit într-o târzie varã:

Câmplul de ieri era acum pelin

De-un verde de ot(r)avã planetarã

Adusã de vreun vânzãtor de țarã

Venit de-aiurea si de dor strãin.

 

O, lanul meu de aur si splendoare,

Adolescențã cu parfum de carte

ªi de iubiri cu dulce-nmiresmare,

Peste urâtul lumii desãnțate,

Asterne astãzi celor fãrã minte,

Nu cânepisti de fum ci doruri sfinte!

 

Nu întreba pustiul

 

Zadarnic întrebi cerul, si-ntr-un zadar pãmântul,

de ce-am venit pe lume si vom pleca (pe când?)

ca pãsãrile toamna când vânãt geme vânt

si frunzele învațã lin zborul, încercându-l

cu fiece cãdere.

O, nestatornic gând,

ai vrea si tu sã zbori, dar legãmântul

cu greul tainei ți-a învins durutul

dor ce ți-a fost regat si crezãmânt.

 

Asteaptã primãvara! Ea-ți va aduce-n dar

noi seve de amaruri si adumbriri de jar,

iar în cântul de pãsãri de-a pururi cãlãtoare

vei uita si de iarnã, si de nu s’ ce plecare…

Nu vei mai râvni zboruri spre zãri fãrã zãvor

cãci mãrilor de nouri chiar tu le esti izvor.

 

Asteaptã, nu e încã momentul de plecare

în înalt necuprinsul de dincolo de zare

spre a gãsi, la capãt, limanul nestiut

pe care Preaînaltul, crezi tu, nu ar fi vrut

sã ți-l deschidã-n vreme!

 

Când pasu-ți pare greu,

nu întreba pustiul: Dar, Doamne, de ce eu ?...

 

 

Opreste-te, Pãmântule, cobor !

În memoria mamei mele

 

Nepãmânteascã grea cãlãtorie

spre un ciudat, de nențeles amurg,

de ce mã-mbii chiar dintru început

de necuvânt, de când simții întâiul

fior de dor de-un țãrm necunoscut

la care toți ajungem rând pe rând?

 

Cum de-ai putut

de bucurie-a mã-nvãța sã plâng

de când la cãpãtâiul

somnului meu veghea neabãtut

nesomnul mamei ocrotindu-si puiul?

 

Dar de cum ea s-a fost mutat sub iarbã,

ierbile toate s-au fãcut zãvor

pasilor mei si, nestiind sã zbor

si nici sã merg crestele de de lavã,

Lutul din mine a strigat, durutul:

Opreste-te, Pãmântule, cobor!

 

Hai, viațã, ia-mã în primire!

 

Locuiam într-o sferã ciudatã –

o roatã

cu miez de luminã

din ape de lunã

si dulce-nvelis

de minciunã.

 

De-odatã, un înger,

piezis m-a atins

si mi-a-nscris în surâs

cu luminã

o umbrã de vinã

si în suflet,

cu suliți o mie,

un cuvânt- legãmânt –

datorie!

 

Dar la cel dintâi nins,

am aprins cu uimire

în inima-mi – cupã de neprihãnire,

rugul patimii

cu roua lacrimii

când semeața

ne-ndurãtoare – viața

mi-a dat de stire

cã mã asteaptã

pe ultima treaptã

c-un fel de robie-nțeleaptã

cu gust de iubire.

 

Hai, viațã, ia-mã în primire!

 

 

~*~

Paula Romanescu