Eu,
Petre Ţuţea şi Securitatea
21
iunie 2007|Amestecate
Text re-publicat
La sugestia, ca să nu zic la insistenţa domnului
Marcel Bouroş din Constanţa, preşedintele fundaţiei „Sfinţii Martiri
Brâncoveni“, o persoană la care ţin prea mult ca să nu-i urmez sfatul, fac
următoarele precizări pentru cei – aflu de la domnul Marcel că ar fi unii –
care cred sau bănuiesc ori sunt convinşi că „ucenicia“ mea pe lângă Petre Ţuţea
şi Simion Ghinea a fost o simplă sarcină de serviciu pe care am primit-o din
partea Securităţii, al cărui agent sau ofiţer (cu grad de colonel în 1989) aş
fi fost. Căci, se pare, altă explicaţie nu se poate da „curajului“ meu,
iresponsabil între oameni normali, de a nu-l ocoli pe Petre Ţuţea, aşa cum
făcea înainte de 1990 orice intelectual conştient şi ştiutor pe ce lume
trăieşte. Curajul de a nu-l ocoli şi de a-l frecventa şi cultiva în plină eră
socialistă pe un dovedit duşman al poporului şi al orânduirii noi. Doar erau
bine cunoscute riscurile şi represaliile multiple şi multiforme la care te
expuneai pe atunci (anii ’70-80) atunci când frecventai persoane ca Petre
Ţuţea, cu atât mai mult pe Petre Ţuţea însuşi, care nu ascundea nici o virgulă
măcar din ceea ce gândea, deşi ceea ce gândea era atât de periculos pentru
toată lumea.
– Aţi fost legionar, domnule Ţuţea? l-am întrebat la
prima noastră discuţie, pe la începutul anilor ’70.
– Sunt legionar! a tunat răspunsul. Un răspuns care
i-a făcut pe câţiva să se scoale de la masă şi să-şi caute alt loc unde, în
holul de la Athenée Palace, să-şi vadă în tihnă de cafeaua lor. Eu am rămas la
masă cu Petre Ţuţea, plin de încântare că în România socialistă trăiesc astfel
de oameni, iar eu am norocul să dau peste ei!
Aşadar, pe puncte:
1. Pe mulţi prieteni, colegi şi studenţi i-am dus sau
le-am prilejuit să-l cunoască pe Petre Ţuţea, să se bucure ca şi mine de aşa
bogăţie de om. Pe Radu Sergiu Ruba, pe Cornel Dida, pe George Mitrache, pe
Alecu Cuturicu, pe Marian Munteanu, pe Mugur Vasiliu, pe Mihai Gheorghiu şi
alţi colegi de-ai lor, pe Diomid Perciun, pe preotul Dumitru Coman, în fine, pe
fratele meu şi pe cumnatul meu, dr. Ion Efrim. Aceştia doi din urmă
sponsorizându-mă cu ajutoare materiale pentru nevoile domnului profesor, cele trupeşti
(era foarte hrănace, ca orice fecior de popă – după propriul său comentariu),
dar şi cele sufleteşti. Adică bani pentru dactilografierea manuscriselor lui
Petre Ţuţea. Un om ca Petre Ţuţea este ca vinul bun: nu-l poţi bea de unul
singur. Ai nevoie să te însoţeşti cu oameni de ispravă ca să te bucuri împreună
cu ei de vinul din pahare şi de nestematele rostite de Petre Ţuţea. Că veni
vorba: lui Petre Ţuţea îi plăcea să mănânce, dar de băut, abia se atingea. La
fel şi Simion Ghinea. Dumnezeu să-i odihnească!
2. Riscul, adică lucrul cel mai neplăcut care mi se
putea întâmpla pentru că eram văzut mereu alături de Petre Ţuţea, era cel
semnalat şi de dl. Marcel Bouroş, un risc de care eram perfect conştient: să nu
fie puţini imbecilii şi netrebnicii care, ocolindu-l ei sistematic pe Petre
Ţuţea, vor trage concluzia că eu nu-l ocolesc pentru că sunt pus de Securitate
să stau pe capul lui Petre Ţuţea şi să-l monitorizez cu atenţie, ce face, ce
zice, ce gândeşte! Precizez şi subliniez: nu de Securitate m-am temut cel mai
tare în acei ani, ci de prostia şi ticăloşia unor aşa-zişi colegi, adică mai
intelectuali, care ştiau ei bine că de pe urma prieteniei cu Petre Ţuţea sau
Simion Ghinea nu aveai nimic de câştigat, ci numai de pierdut. Adică, în
limbajul de atunci, îţi atârnai de coadă nişte tinichele cu care îţi „stricai
dosarul“. Pentru aceşti deştepţi comportamentul meu ştiam că părea sau ilogic,
iraţional, iresponsabil, sau, dimpotrivă, avea o raţiune (ascunsă) foarte
puternică: colaborarea mea cu Securitatea care, se ştia, urmărea fiecare
mişcare a lui Petre Ţuţea… Iar cum eu iraţional, adică nebun, se vedea bine că
nu sunt, nu mai rămâne în picioare decât explicaţia cu Securitatea. Tertium non
datur… Adică o explicaţie care conta şi miza pe mizeria mea sufletească. Pe
nevrednicia mea. Pe golănia mea!… Unii mai mizează şi azi, mă face atent dl
Marcel Bouroş. Să fie sănătoşi!…
Nu insist asupra acestei psihologii, ea ţine de
eternitatea prostiei şi a nemerniciei umane. Niciodată spectacolul acesteia nu
m-a încântat, ci m-a îndurerat profund. Nişte amărâţi, nişte nefericiţi
incapabili să-şi imagineze altceva decât proiecţiile propriei lor nimicnicii.
3. După 1990 m-am confruntat în mod deschis cu această
suspiciune, atunci când unele persoane au publicat în „România Liberă“ şi în
„Adevărul“, texte care se refereau cu non-şalanţă la apartenenţa mea la
structurile Securităţii. Pasă-mi-te, după unul dintre autori, participasem
chiar la reprimarea partizanilor din munţi… N-am avut încotro şi i-am dat în
judecată pe dumnealor C.T.P., Felicia A. şi I.Z., binecunoscuţi ziarişti,
cărora le-am cerut prin justiţie daune. În cele din urmă m-am mulţumit cu scuzele
lor, prezentate public. Cred că am greşit, poate că s-ar fi cuvenit să fac mai
mult „caz“ de cazul meu…
4. În primăvara lui 1996 am avut o întâlnire cu
studenţii din Liga Studenţilor, care mi-au cerut să le dovedesc că nu sunt şi
nici nu am fost ofiţer de securitate, aşa cum au aflat ei de la unii şi alţii.
Răspunsul meu a fost destul de amplu şi de convingător, căci în final Liga
Studenţilor a decis că eu voi fi candidatul la preşedinţia României pe care
studenţii de la Universitate îl vor susţine. Mai candidau atunci, în ’96, Emil
Constantinescu şi Nicolae Manolesccu, profesori şi ei la Universitate. Din păcate,
eu n-am mai ajuns să candidez propriu-zis, fiind „lucrat“ în acesct scop de Dan
Voiculescu şi alţii, eiusdem farinae, care m-au scos din cursă înainte de a
apuca să mă înscriu. De ce a ţinut Dan Voiculescu să mă elimine din cursa
pentru Cotroceni? Bănuiesc că a aflat şi el despre mine cât am fost de colonel
de securitate şi a reacţionat cu toată energia, împreună cu Antonie Iorgovan,
ca să-mi bareze accesul la funcţii politice necuvenite unui securist ca mine.
Eram probabil prea mic în grad.
5. Le-am povestit studenţilor de la Ligă avatarurile
mele de „chiriaş grăbit“. Spre deosebire de mai toţi colegii mei, eu n-am
primit locuinţă de la stat. Am locuit în gazdă, în cameră mobilată, din 1966 –
când am fost angajat la Universitate, până în 1981, când mi-am cumpărat un
apartament într-un bloc construit pentru Uniunea Scriitorilor. Din pricina
aceasta, supărat că nu mă susţine sindicatul ca să capăt şi eu o locuinţă, ca
tot omul muncii, în 1979 am refuzat să mai plătesc cotizaţia de sindicat. Zece
ani de zile, până în decembrie 1989, eu nu mi-am mai plătit cotizaţia la
sindicat. Evident, comportamentul şi gestul acesta al meu – despre care acum
vorbesc prima oară, a fost unul tipic securist. Vorba lui Alexandru Sincu,
rostită la Paris, când l-am revăzut în vară după 15 ani: „Măi, Ioane, tu ai pus
în discuţie sistemul!“ Probabil, dar nu mi-am dat seama prea bine…
6. Ca agent al Securităţii, plantat în coasta lui
Petre Ţuţea, s-ar înţelege că mă ocupam înainte de ’89 cu alcătuirea unor
rapoarte, a unor texte deci, cu privire la Petre Ţuţea şi Camarazii săi. Nu
neg! Am scris asemenea texte, în total vreo 400 de pagini, încredinţate la
vremea aceea autorităţilor comuniste. Şi anume:
a. În 1977, când Petre Ţuţea a fost anchetat timp de
24 de ore la Securitate, iar de acasă i s-au ridicat toate manuscrisele, circa
1000 de pagini. Totul ca urmare a ştirii false difuzate la Europa Liberă că
Petre Ţuţea „a semnat“ apelul lui Paul Goma. Imediat ce-a putut nenea Petrache
mi-a telefonat şi mi-a „reclamat“ incidentul. Era foarte supărat. I-am spus să
nu-şi piardă fire, am trecut pe la dînsul pe acasă şi i-am citit textul unui
scurt memoriu, înseilat în grabă, adresat „tovarăşului“ N.C. prin care denunţam
abuzul săvârşit împotriva unui om de valoarea lui Petre Ţuţea şi ceream –
insistent şi apăsat – ca foile confiscate să nu fie distruse, ci păstrate cu
grijă pentru că au o mare valoare pentru cultura naţională. Bătrânul a fost
mulţumit de textul meu. Bănuiesc că se află undeva, în arhiva C.C. sau a M.A.I.
După câteva luni m-am trezit vizitat de un „colonel“ de securitate, cam oacheş,
care mi-a spus că şi el a terminat filosofia, că a citit textele confiscate şi
că nu i se pare că ar avea o valoare deosebită. I-am spus că nu se ştie cine
dintre noi are dreptate, dar e sigur că nu are voie să decidă el sau altcineva
din Securitate sau de oriunde ar fi asupra soarte acelor foi. A promis că le va
păstra cu grijă. Discuţia a fost civilizată, chiar destinsă. După o vreme,
Petre Ţuţea avea să declare, memorabil, că “mare serviciu mi-au făcut ăia de la
Securitate că mi-au confiscat cele 1000 de pagini. Le-am scris din nou şi mi-au
ieşit numai 300. M-au obligat să mă concentrez. Că prea mă lăţisem pe 1000 de
pagini ca o pomană ţigănească. Mă făceam de rîs dacă nu intervenea Securitatea.
E o instituţie foarte utilă!“
După 1990 am primit un telefon de la „un ofiţer de
securitate“, care participase în 1977 la percheziţia făcută acasă la Petre
Ţuţea, dar şi la Marcel Petrişor. M-a rugat să fiu de faţă, ca martor, la
Marcel acasă, când îi va restitui acestuia un manuscris al lui Petre Ţuţea,
confiscat atunci, în 1977, şi pe care el l-a păstrat în fişetul său, nu l-a
predat cu toate celelalte, la arhivă. Ne-am întâlnit toţi trei la Marcel, iar
manuscrisul cu pricina este acum la mine. Spre păstrare. Altele, primite chiar
de la Petre Ţuţea, le-am dat după ’90 să fie publicate. Nu le-am mai recuperat
de la editorii lui Ţuţea. Nu-mi pare rău după ele! Am ştiut, am sperat că aşa
se va întâmpla „până la urmă“…
b. În 1988, vecinul meu, poetul şi medicul Pan
Izverna, care îl vizita şi îngrijea pe Petre Ţuţea, cu un devotament şi o
dăruire unică, satisfăcându-i bătrânului şi nevoia de a purta lungi discuţii cu
oameni deştepţi şi de caracter ca Pan Izverna, m-a căutat şi m-a făcut atent că
Securitatea a declanşat o anchetă cu toţi cei care îl vizitează pe Ţuţea. Pan
Izverna fusese anchetat la Securitate şi urma aşadar să fiu chemat şi eu la
discuţii. Mai ales că eu dusesem la Petre Ţuţea un grup numeros de studenţi (în
frunte cu Marian Munteanu), care făceau cu schimbul şi, în fiecare zi, doi
studenţi se îngrijeau de nevoile lui nea Petrache. Inclusiv nevoia de a avea,
cum spuneam, conlocutori de calitate. Pan Izverna fusese avertizat să nu spună
nimănui nimic despre anchetă. Mi-a mai dat şi alte detalii, utile pentru ce a
urmat. Şi ce a urmat? N-am aşteptat să fiu chemat eu la Securitate, ci m-am dus
eu să reclam abuzul Securităţii. M-am dus la Dumitru Radu Popescu, preşedintele
Uniunii Scriitorilor, i-am povestit şi i-am demonstrat cât de imbecilă era o
asemenea anchetă şi i-am lăsat un memoriu, către ministrul de interne, cu
rugămintea să-l dea dînsul, personal, în mâna ministrului. Reacţia lui Dumitru
Radu Popesu a fost impecabil de colegială şi de eficientă. Îndeosebi pentru
Petre Ţuţea. În ceea ce mă priveşte, nu am mai fost chemat la nici o discuţie.
O copie a acelui memoriu o mai am printre hârtiile mele. Din păcate ancheta nu
i-a ocolit pe studenţi, pe Marian Munteanu şi pe colegii săi! Şi nu le-a fost
uşor!
c. În 1985 am încheiat un raport de circa 300 (trei
sute) de pagini asupra activităţii lui Petre Ţuţea, asupra a ceea ce gândeşte
etc. Ca să derutez posteritatea, i-am dat acelui raport aspectul de roman. Ba
chiar l-am predat spre publicare editurii Cartea Românească, în al cărui plan
editorial mă şi înscrisesem cu acel text. Nu mi l-au publicat. Nici măcar în
1990 când editorul Sorin Mărculescu, de faţă cu acelaşi Marcel Petrişor, mi-a
declarat că la editura Cartea Românească nu poate fi acceptat un roman care
face apologia legionarilor. La care Marcel Petrişor aproape că l-a luat de
guler: „Bine, mă, tu nu ştii că socrul tău a fost legionar?!“ Eu chiar nu
ştiusem…
Cum spuneam, textul l-am scris în anii ’80. Se
intitulează, ca roman, Salonul de reanimare, şi l-am publicat la editura ALL.
În 1985 i l-am dat, în manuscris, lui Marcel Petrişor să-l citească. Personajul
principal al cărţii este Petre Ţuţea. Mai apare şi Simion Ghinea şi alţi colegi
de la Academia din Aiud… Am bănuiala că Marcel Petrişor, aşa cum m-am şi
aşteptat i-a arătat manusccrisul (sau i l-a povestit) lui Petre Ţuţea. Acesta,
în câteva rânduri, discutând împreună, a introdus în discuţie câteva din subiectele
pe care le abordase şi în textul meu. Parcă pentru a-mi întări convingerea (şi
nădejdea) că transmisesem corect ideile sale, ale „marelui Ţuţea“.
7. Mă amuza să ridic în adunările generale de partid
chestiuni de principiu, sub forma unor paradoxuri ale lumii noastre, ale
României socialiste. La aceste şedinţe participau cam toţi profesorii şi cei
mai răsăriţi dintre studenţi (cu unele excepţii, fireşte):
– aşa am povestit colegilor mei de partid că mă
întâlnisem deunăzi cu un fost coleg de facultate, care rămăsese repetent în
anul I. Nu-l mai văzusem de atunci, până deunăzi, când am aflat de la el că
este căpitan de miliţie, că are locuinţă dată de stat, un salariu de două ori
mai mare decât al meu, maşină etc. Şi am întrebat adunarea generală: care
dintre noi a urmat politica partidului, atât de corect rezumată în lozinca de
pe perete: Învăţaţi! Învăţaţi! Învăţaţi! Evident, eu! Eu mă înscrisesem pe linia
partidului, nu fostul coleg! Şi cu toate acestea eu nu aveam locuinţă, nici
maşină, şi leafa pe jumătate! Am tras concluzia că lozinca cu pricina nu
corespunde realităţii, derutează tineretul ţării şi am cerut să fie dată jos…
– în altă şedinţă am pus problema telefoanelor, a
faptului că ne sunt ascultate telefoanele. Am adus dovezi! Dar nu pentru a
contesta această practică. Dimpotrivă! Am lăudat-o, zicând că multe dintre
aceste convorbiri, corect consemnate, vor fi de mare valoare pentru istoria
literaturii române! Am deplâns numai faptul că persoana care (mă) înregistrează
tot ce vorbesc eu la telefon (şi în alte ocazii), am aflat că are un salariu
mult mai mare decât al meu! Mi se pare nedrept şi în contradicţie cu echitatea socialistă!
Mai degrabă eu şi alţii care suntem înregistraţi merităm un salariu mai mare!…
– culmea tupeului meu de colonel de securitate
infiltrat ca profesor la Universitate am atins-o, cred, la şedinţa PCR când ni
s-a prelucrat o lege, a secretului de stat. O prevedere a acestei legi ne
îndemna ca atunci când sesizăm o faptă care aduce atingere siguranţei naţionale
să o aducem la cunoştinţă organelor de securitate. Securităţii, deci. Când am
fost întrebaţi dacă e ceva neclar, dacă avem vreo întrebare de pus pe marginea
textului ce ne fusese citit, eu am ridicat mâna şi m-am plâns că de ani de zile
vreau să reclam la Securitate o mulţime de fapte care aduc atingere siguranţei
naţionale, unele dintre acestea fiind fapte săvârşite chiar de unii colegi,
câţiva prezenţi acolo în sală! Dar n-am ştiut unde să-i reclam, iar legea cea
nouă, am sperat, m-am înşelat, nu mă ajută cu nimic, căci nici din această lege
eu nu pot să aflu unde este securitatea! „Am umblat tot Bucureştiul şi toată
Constanţa – oraşe pe care le cunosc foarte bine, şi nicăieri, pe nici o
clădire, la nici o poartă de instituţie nu am găsit firma Securităţii! Poate
măcar acum cineva îmi spune unde se află Securitatea!…“ Colegii rîdeau, eu mă
supăram pe ei că nu înţeleg gravitatea situaţiei în care mă aflu: să vrei să te
adresezi Securităţii, nu o dată, de nu ştiu câte ori, şi să nu-i ştii adresa.
„Am întrebat şi oamenii de pe stradă şi, tot aşa, ca dumneavoastră, mi-au rîs
în nas! De ajunsesem să cred, la un moment dat, că Securitatea, Doamne fereşte,
nici nu există de fapt!… Noroc cu legea asta, că m-am liniştit!… Securitatea
există, iar dacă nu are o adresă anume, înseamnă că e pretutindeni…“
Nu insist cu alte amintiri, cu detalii care ar ocupa
un spaţiu tipografic prea mare. Ca să se înţeleagă că întâmplări precum cele
povestite mai sus s-au putut petrece, trebuie să mai precizez o dată că n-am
fost un ins iraţional şi iresponsabil. Ci am fost, dimpotrivă, foarte conştient
de realitatea în care trăiam. Bunăoară, statutul PCR îţi oferea o bună apărare:
puteai să spui în adunările generale aproape orice dacă făceai pe naivul care
n-a înţeles întocmai spiritul statutului sau al politicii partidului.
Gravitatea unor afirmaţii scădea enorm dacă acele afirmaţii erau făcute în
plenul adunării generale. Din această realitate făceau parte şi colegii care
aveau funcţii de conducere în PCR sau în Universitate. Am apreciat corect
calitatea lor umană şi mi-am dat seama că, în anumite limite şi atâta vreme cât
mă ţin de litera legii şi a statutului PCR, ei vor fi alături de mine. Mă
gândeam la dumnealor Ghiţă Florea, Augustin Gârbea, Romul Munteanu, Alec Hanţă,
Eugen Marinescu, Gheorghe Dincă, Gheorghe Cazan, Paul Miclău, George Lăzărescu,
rectorii Ioviţ Popescu şi Alexandru Balaci. Am avut însă şi o colegă, care, cu
autoritatea ei de lider politic şi soţie a doi generali de securitate (sic!), a
cerut vehement excluderea mea din PCR şi din rândurile cadrelor didactice
universitare, deoarece derutam studenţii şi destabilizam adunările PCR… Am fost
convocat la Comitetul PCR al Universităţii. Era într-o joi, la prânz… Nu m-am
dus cu inima uşoară. Când am fost invitat în sala de judecată, am dat de figura
lui Ghiţă Florea, radiind. N-am apucat să zic ca lumea Bună ziua şi m-a luat
cam aşa: „Măi, Ioane, m-ai dat gata cu articolul ăsta! E cel mai bun articol pe
care l-am citit în România literară vreodată!… Dar îmi place că eşti şi mare
şmecher! Cum ai făcut de l-ai publicat chiar azi?!…“ Despre ce era vorba? Îi
dădusem lui George Ivaşcu de câteva luni un text, de vreo zece pagini,
intitulat Cel mai frumos cuvînt, şi George Ivaşcu îl publicase tocmai în joia
aceea! Mâna lui Dumnezeu! Eu uitasem cu totul de articol şi nici nu-mi trecuse
prin cap în dimineaţa aceea să cumpăr „R.L.“… Era un text despre cuvîntul
român. Un text avântat naţionalist, dar şi – filologic vorbind, fără cusur. Sau
măcar acceptabil. Acel articol publicat în 1977 la loc de cinste în „România
literară“ (în paginile din mijloc), a făcut fără obiect şedinţa Comitetului PCR
din Universitate în care trebuia să fie analizată activitatea mea şi discutată
cererea tovarăşei E.G. de excludere a mea din PCR şi, probabil, din…
Securitate! Şi fac astfel precizarea cea mai importantă privind atitudinea mea:
eu am criticat deseori stările de dinainte de 1990. Am criticat ca să zic aşa
comunismul! Hai, pot zice că am fost anti-comunist. Mai exact: anti-bolşevic!
Dar critica mea, contestaţia mea, a fost mereu de pe poziţii naţionaliste! Şi
în felul acesta am ştiut şi am simţit, când a fost cazul, că-i am alături pe
cei mai mulţi dintre colegii cu funcţii de conducere în învăţământul superior.
Le mulţumesc.
Colonelul de mine am mai făcut o ispravă: am trimis la
Europa Liberă câteva rapoarte, adică o piesă de teatru, Recviem pentru Jan
Palak şi câteva intervenţii. Piesa a ajuns pe mâna lui Alain Parouit, Vlad
Georgescu, Monica Lovinescu. O piesă anticomunistă, anti-sovietică mai ales.
Scrisă din perspectiva unui naţionalist român. Chiar şi fără experienţa acestui
eşec (nu s-a spus o vorbă despre această piesă la celebrul microfon), mi-aş fi
dat seama că la Europa Liberă anticomunismul era sinonim cu anti-românismul. Că
faţă de Ceauşescu, de România în general, dar şi în multe alte chestiuni, cei
de la München făceau politica Moscovei, nu a Washingtonului.
În zelul meu de român memorandist (cred că pe adresa
CC al PCR am trimis cel puţin 10-15 memorii), la un moment dat, când mi-am dat
seama ce se întâmplă la „Europa Liberă“ am făcut o scrisoare la Departamentul
de Stat, în care l-am reclamat nominal pe Gelu Ionescu, dar şi pe cei care-i
permit ca la microfonul E.L. să facă nu propagandă anticomunistă, ci propagandă
antiromânească. Mai mult, să atace persoane din ţară – absolut onorabile prin
comportamentul lor civic, politic şi profesional, sub imboldul unor ranchiune
şi adversităţi personale. După 1990, am aflat că reclamaţia mea a avut efect,
s-a făcut o anchetă în legătură cu domnul Geluţu Ionescu. Cu care fusesem bun
coleg până când, ajuns la München, s-a apucat de golănii intrând în jocul
personal şi penibil al unor frustraţi.
De aceea, în februaroe 1989, când Aurel Dragoş
Munteanu mi-a propus să intru, alături de el, în ceea ce urma să devină în
decembrie gaşca de „emanaţi ai revoluţiei“, am refuzat. Mi-a fost teamă mai
întâi că invitaţia este o provocare a …Securităţii. În cazul că nu era vorba de
aşa ceva, oricum nu aveam nici o încredere în ceea ce „Europa Liberă“ încuraja
şi preţuia. N-am avut încredere în binele pe care ni l-ar face străinii, fie ei
din Est, fie ei din Vest! „Străinul nu te creşte!“ o auzeam deseori pe mama. Cu
adresă mai precisă şi cu argumente istorice, lecţia asta am primit-o şi de la
Petre Ţuţea. Căruia nu i-a „mirosit“ prea bine nici aşa-zisa disidenţă a lui
A.D.M. Depun această mărturie!
Ideea aceasta, că nu-i mare deosebire între intenţiile
Occidentului şi ale Răsăritului am pus-o şi în centrul piesei de teatru
Credinţa. Scrisă în contextul centenarului Independenţei (1877-1977), când
ştiam că cenzura va fi mai permisivă, piesa îl are ca personal principal pe
Carol I. Am fost primul (şi singurul), alături de Paul Anghel, care am făcut
din Carol I un personaj literar pozitiv, simpatic. În piesă se vorbeşte şi de
regele Mihai, cu decenţă. Cu patos sunt prezentaţi Brătienii, inclusiv cel ucis
de comunişti la Gherla: Gheorghe. Piesa s-a jucat la Constanţa şi a fost şi
publicată. O piesă anti-imperialistă, anti-ţaristă, anti-sovietică, cu
trimiteri clare la teza lui Brejnev privind suveranitatea limitată a statelor
mici. Din păcate, această teză este acum 100% americană… Aşa că piesa este azi
mult mai actuală ca în 1978. Probabil că din această pricină nimeni nu se
gândeşte să o mai joace. Dimensiunea anti-naţională, anti-românească a
cenzurii comuniste de odinioară este mult mai cuprinzătoare şi mai apăsată în
cenzura de azi, impusă de democraţia în care ne-am pomenit după 1990.
Aş mai avea (prea) multe de spus în „apologia“ mea.
Dacă cele de mai sus nu sunt suficiente, voi reveni. Dar numai într-un dialog
deschis, transparent, cu persoane care îşi vor afirma identitatea, nu numai
suspiciunile… Dar vreau în încheiere să spun ceva în apărarea (nu apologia)
Securităţii. Relatez o întâmplare:
În 1986 (?) am primit sfatul să nu mă mai văd des cu
Petre Ţuţea. „Ce aveţi de câştigat din asta?“ Am răspuns că de câştigat nu am
de câştigat, dar s-ar putea să am de învăţat. Domnul colonel mi-a cerut să-i
dau un exemplu, ceva ce am aflat de la Petre Ţuţea. „Nici măcar nu este
profesor, cum îi zice toată lumea. În viaţa lui n-a ţinut în mână un catalog!…“
I-am răspuns că de la Petre Ţuţea am aflat, bunăoară, o altă versiune, cu totul
alta, despre cum şi de ce a fost asasinat I.G. Duca. Şi i-am povestit cele
relatate mie de domn profesor. „Şi dumneavoastră l-aţi crezut?“ s-a mirat
ditamai colonelul. Nu-l cred, dar am de gând să verific cu prima ocazie, când
voi putea avea acces la documente, la presa vremii etc. „Îmi daţi voie să
verific eu? Am un coleg care şi-a dat licenţa (doctoratul) cu mişcarea
legionară. A cercetat toate arhivele. Îl întreb eu cum a fost cu Duca.“
Desigur, n-am avut nimic împotrivă, mai ales că nu mă îndoiam de rezultat. După
o vreme, colonelul mi-a dat telefon: „M-am interesat în chestiunea aceea cu
Duca, cum v-am promis. Să ştiţi că Ţuţea al dumneavoastră a avut dreptate,
domnule!“ Era şi el mirat. Nu mai mult decât mime…
După 1990, în „Vremea“ lui Păunescu am povestit despre
acest securist de ispravă şi l-am comparat cu acei intelectuali de forţă şi
renume care se dovediseră incapabili să accepte şi să-şi însuşească, să bage în
ecuaţia adevărului, acele informaţii apărute după 1990, care, în mod logic, îi
obligau să retracteze cele spuse sau scrise vreodată despre legionari.
Colonelul V. a avut această onestitate intelectuală, atât de rară printre cei
mai intelectuali dintre noi.
În 1994, când eram senator, am fost invitat la Clubul
Pensionarilor din M.A.I., adică a foştilor securişti, să ţin o conferinţă
despre 1907. Am transformat intervenţia mea într-o laudă la adresa lui Petre
Ţuţea şi a generaţiei sale, ceea ce i-a făcut pe unii dintre securişti să mă
huiduie, să ceară cu voce tare să plec, să fiu dat afară… Acei unii au fost
însă doar câţiva, ceilalţi – o sală arhiplină, le-au impus să facă linişte, să
fie disciplinaţi, iar la sfârşit am fost aplaudat călduros. Nu eu propriu-zis,
ci Petre Ţuţea. Aplaudat de securişti!… Sper, ţinând seama de locul unde am
conferenţiat, că tot ce am spus atunci s-a înregistrat. Mi-ar plăcea grozav să
recuperez textul.
Mai zic una: după o vreme, Petre Ţuţea şi Simion
Ghinea au ţinut să mă avertizeze că ei, când şi când, mai sunt invitaţi să dea
declaraţii despre tot ce au făcut în ultima vreme, cu cine s-au întâlnit, ce au
vorbit etc. Că, deci, vor fi probabil întrebaţi şi despre întâlnirile cu mine.
Le-am spus să nu-şi facă nici o grijă, să nu ascundă nimic din ce am vorbit şi
pus la cale, căci eu unul nu am nimic de ascuns… La o asemenea întrevedere,
onor Securitatea i-a atras atenţia lui Petre Ţuţea că face prea multă propagandă
cu Basarabia, că-i românească, că ar trebui să revină la Patria mamă. „De ce nu
vă potoliţi, domnule Ţuţea?“ „Dumneavoastră ce ţigări fumaţi, domnule maior?“ a
răspuns Petre Ţuţea. „Nu se vede ce fumez?! Carpaţi!“ „Şi de ce nu fumaţi
Kent?“ a insistat nea Petrache. „Nu-mi permite leafa să fumez Kent!“ a răspuns
Ministrul de Interne. „Păi, drăguţă, s-a înfoiat cât era de mare domn profesor,
dacă Basarabia se întoarce la patria mumă, la România, să ştii că şi dumneata
vei putea fuma Kent. Căci salariul dumitate este direct proporţional cu
suprafaţa Ţării!…“
Aşa s-a ajuns ca mitul Petre Ţuţea să circule şi prin
birourile Securităţii, nu numai prin celulele închisorilor. Un mit perceput de
unii securişti cu neaşteptată simpatie. Căci, totuşi, sângele apă nu se face.
Oricât ar fi de aprigă lupta de clasă, mai naturală, mai firească este
solidaritatea de neam. Sentimentul acestei solidarităţi Petre Ţuţea a ştiut
să-l stârnească în jurul său ca nimeni altul. Oriunde s-a aflat!
*
Nota redacției – Se pare că acesta este primul text pe care l-am
publicat pe site-ul www.ioncoja.ro
Voi relua cât de curând subiectul „Eu și Securitatea”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu