Gib.
I. Mihăescu - neuitatul scriitor interbelic
Mihai Caba
26
Octombrie 2025
„Un om hotărât trebuie să revadă, până la
sfârşitul clipei finale, tot de ceea ce are să se despartă şi dacă inima lui
nu-i dă un brânci înapoi, el va porni senin, mândru, conştient de tăria
lui” (Gib I. Mihăescu)
În clepsidra timpului nestatornic, iată, la 19
octombrie 2025, se marchează, ca o binemeritată expresie a tradiţiei
strămoşeşti, scurgerea celui de al 90-lea „grăunte de nisip” al
veşniciei lui Gib. I. Mihăescu, căruia istoriografia românească îi atribuie
locul şi rolul de a fi fost un bun nuvelist, romancier,
dramaturg şi traducător interbelic. Sfârşindu-se
prematur din viaţă, la 19 octombrie 1935, răpus de boala tuberculozei,
cumplitul flagel al acelor vremi de după primul război mondial, în vârstă de
numai 41 de ani şi în plină glorie literară, scriitorul Gib I. Mihăescu
continuă şi astăzi, prin scrierile sale mereu reeditate, să
stârnească interesul biografilor şi exegeţilor săi, dar şi
fascinaţia publicului cititor, dornic de o lectură atrăgătoare,
captivantă prin luciditate şi viziune. Iată câteva dintre „judecăţile
de valoare” ale străluciţilor critici literari ai vremii respective
aduse operei literare a lui Gib. I. Mihăescu:
„Pe Gib Mihăescu, atâta timp cât îl
citeşti, desfăcut de atmosfera lui morbidă de instincte tiranice şi de
monomanii, din viziunea lui halucinantă şi panerotică, - şi ridicând ochii spre
dulcea lumină a soarelui, pâcla forţelor inconştiente se risipeşte şi nu te mai
mulţumeşti decât cu viaţa conştientă, logică, determinată de legi pshiologice
sigure şi analizabile”. (Eugen Lovinescu)
„Maestru al nuvelei, unul dintre cei mai
mari nuvelişti ai scrisului românesc de după război, Gib Mihăescu stăpâneşte o
complexă recuzită de introspecţie psihologică a personajelor, de nuanţare a
trăirilor lor sufleteşti, a bogăţiei de sentimente, de obsesii erotice, un
zbucium permanent, dezvăluit prin tehnici natative..” (Şerban
Cioculescu)
„Gib Mihăescu nu seamănă cu niciun
înaintaş şi cu niciun contemporan, originalitatea lui constând în inconştientul
dinamic din oceanul căruia se ridică la suprafaţa vieţii monştrii pasiunilor.
Portretul eroilor săi conturează cam cum ar trebui să fie omul nou, având în
vedere manifestul gîndirist al vremii de a
cultiva valorile spăritualităţii româneşti tradiţionale, eocarea trecutului
istoric şi importanţa ortodoxismului împotriva influenţei occidentale. Arta lui
este de o infinită bunătate, produs al umanităţii profunde, al discreţiei şi
generozităţii sale”. (Nichifor Crainic)
George Călinescu, considerat fără rezerve un
adevărat părinte al criticii literare româneşti, îl aşează pe
scriitorul Gib Mihăescu în monumentala sa „Istorie a literaturii române
de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor Regale, 1941, în
cuprinsul capitolului Romancierii - Momentul 1920-1930, plasându-l
între romancierii C.Stere şi Cezar Petrescu, consacrându-i analizei
critice asupra operei sale literare aproape patru pagini (678-681).
Paradoxal, însă, George Călinescu, chiar de la
începutul exegezei sale îşi face cunoscut „verdictul” său
critic nemilos, fără echivoc: „Primul roman al lui Gib I.
Mihăescu, «Braţul Andromedei», nu lasă să se întrevadă un
romancier. Cartea este rău scrisă, adică fără subtilitate şi cu acea notă de
vulgaritate relativă, de care nu sunt scutite nici celelalte scrieri”. După
cum se va vedea, pe parcursul analizei sale, ilustrul critic se va dovedi mai
îngăduitor în nuanţările sale critice. Astfel, privind romanul Rusoaica ,
deliberarea călinesciană este mai permitivă: „Romanul Rusoaica izbeşte
de la început prin nota exigenţei lui, care se impune fără nicio demonstraţie.
De la Braţiul Andromedei la Rusoaica distanţa
este enormă. (...) Rusoaica este un fel de Madame
Bovary al virilităţii întrucât în Ragaiac sunt întrupate aspiraţiile
oricărui bărbat, fără vreun accident mai deosebit.(...) S-ar
putea spune că în întregime romanul este poetic”.
Sub aceste surprinzătoare auspicii critice, George
Călinescu continuă şi analiza romanului Donna Alba (ultimul al
lui Gib. I Mihăescu, n.n), în care observă: „un vădit aspect
senzaţional, deşi fără desfăşurare epică. În ultima analiză niciun erou nu
trăieşte în planul realităţii, n´are suficientă reliefare spre a putea fi
memorat. Totuşi, încercarea de a zugrăvi aristocraţia noastră în spiritul ei de
castă nu e lipsită de interes”.
Autorul sfârşindu-se în 1935, George Călinescu nu i-ar
fi întrevăzut lui Gib Mihăescu, dacă ar mai fi trăit, o altă posibilă „partitură” scriitoricească: „Ce-ar
fi scris mai departe Gib I. Mihăescu nu se poate şti, deşi e lesne de prevăzut
că nu ar fi găsit un alt subiect de roman decât acela observat din propriile
lui aspiraţii”, însă, în final deliberarea sa este una de apreciată
substanţă: „Dar este hotărât că Rusoaica este un roman
superior prin spontaneitatea mijloacelor literare al autorului ei şi că Donna
Alba merită atenţia prin delirul ei casuistic”.
Fiind unul dintre cititorii „Donnei Alba”, romanul de
dragoste al lui Gib. I. Mihăescu , încă din perioada liceeană, când autorul era
pe lista celor „interzişi”, nu pot uita vreodată satisfacţia
adolescentului care am fost prin anii ˝56 – ´60, în urma
lecturii „pe sub mână” a acestei minunate cărţi gibmihăesciene.
Şi n-a fost numai a mea, ci şi a tuturor colegilor care s-au „delectat” cu
cartea asta şi cu multe altele „prohibite”.
Anii, trecând în zborul lor tumultos, au adus treptat
şi timpuri mai „permitive” şi iat-o pe „Donna Alba” retipărită
în cadrul colecţiei Romanul de dragoste, iniţiată în 1970 de
Editura Eminescu. În calitate de tânăr şi fericit posesor al acestei
atrăgătoare colecţii livreşti, mi-am făcut o aceeaşi simţită plăcere a
recitirii romanului şi a reîntlnirii cu personajele acestuia, „trufaşa
aristrocrată seducătoare, Donna Alba şi avocatul îndrăgostit Mihai Aspru, ce
reuşeşte s-o cucerească într-un final cu iz... dostoievskian.”
Şi de această dată romanul Donna Alba mi-a
satisfăcut întrutotul aşteptările mele de cititor împătimit, cartea
făcând parte dintre cele „preferate” sufletului meu.
Ani au tot trecut cu feluritul lor vălmăşag trăitor.
Înspre sfârşitul anului 1980 am intrat în posesia doritului şi
impresionantului „cărţoi” călinescian: „Istoria
literaturii române de la origini şi până în prezent”, Ed. Fundaţiilor
regale, 1941, fiindu-mi expediat din Milano, Italia, de către Editura
Nagard a distinsului om de cultură de talie europeană, Iosif Constantin
Drăgan, preşedinte al Fundaţiei Europene Drăgan, cel care şi-a împlinit dorinţa
copierii întocmai, „în veşmintele şi în formatul în care a fost lansat
în premiera din 1941”, a volumului opus magnum al lui
George Călinescu şi a distribuirii acestuia către numeroşii solicitatori,
care au dorit „să aibă la îndemână unul din principalele monumente ale
spiritualităţii româneşti”. Şi ca „actul cultural” să fie
bine reprezentat, la acesta, meticulosul Iosif Constantin Drăgan a
inclus şi o „addendă”, cuprinzând „ulterioare adăugiri şi
revizuiri ale autorului”. Nici că se putea mai bine!
Aşa şi numai aşa, am ajuns la surprinzătoarele „opinii
critice” călinesciene exprimate asupra operei literare a lui Gib I.
Mihăescu, care m-au descumpănit atunci, aşa cum se întâmplă şi acum,
neaflându-le nicio explicaţie plauzibilă. George Călinescu este
totuşi....George Călinescu! Şi atunci? În ajutor îmi sare în minte o „frântură” din Dona
Alba: „Suntem atât de egoişti că nu vedem lucrurile decât din
punctul nostru de vedere.” Să fi fost ilustrul critic George
Călinescu un... „egoist” ? De necrezut...!
Peste ani, până la urmă reabilitarea „critică” a
scrierilor lui Gib. I. Mihăescu va veni tot într-o „Istorie critică a
literaturii române. 5 secole de literatură”, întocmită de reputatul istoric
şi critic literar, Nicolae Manolescu şi apărută la Editura Paralela 45,
2008, în care autorul „taxează”, totuşi, „cu multă
fineţe”, critica călinesciană adusă operei lui Gib I. Mihăescu,
arătând, „pe de o parte, că romanul lui Gib Mihăescu este unul
tipic romanesc, conform formulei lui Albert Thibauder, avându-şi originile în
romanul englezesc de aventuri, combinat cu acel erotic francez, nicidecum unul
psihologic cum fusese catalogat greşit de critica epocii, iar pe de altă parte,
conexiunile prozei lui Mihăescu cu o întreagă paradigmă literară, ce explică
atât deficienţele artistice, cât şi popularitatea acestor naraţiuni, care
continuă să fie editate în tiraje de masă şi citite, asigurându-i în continuare
autorului un loc în canonul istoric al literaturii noastre.”
Nu pot decât să mă declar satisfăcut de „eleganţa” cu
care Nicolae Manolescu aduce cuvenita „reparaţie critică” a
operei literare a scriitorului Gib. I. Mihăescu.
De aici încolo, pentru o mai bună şi corectă receptare
a scrierilor gibmihăesciene se cuvine să ofer cititorilor un
cât de mic, dar cât de util „excurs biografic” în viaţa şi
activitatea literară a scriitorului Gib I. Mihăescu, umblând cu luare aminte pe
cărările deja bătătorite şi jalonate distinct de biografii şi exegeţii
acestuia.
Astfel, potrivit acestor „surse”, debutul
vieţii viitorului scriitor a avut loc înspre sfârşitul secolului al XIX-lea, la
23 aprilie 1894, în Drăgăşani, renumita localitate vini-viticolă a judeţului
Vâlcea, acolo unde s-a născut în familia avocatului Ion Mihăescu, cel de al
6-lea fiu, din cei 12 copii ai familiei, ce primit la botez numele său
adevărat, Gheorghe. Anii copilăriei petrecuţi la Drăgăşani, în mijlocul
familiei, îi vor dezvălui treptat pitorescul şi frumuseţea locurilor
drăgăşenene, pe care, receptându-le, şi memorându-le, îi vor servi drept fundal
inconfundabil al acţiunilor viitoarelor sale scrieri.
Începutul secolului al XX-lea îi îndreaptă, în 1901,
primii paşi spre învăţătură, urmând la Drăgăşani cursurile şcolii primare
din localitate, care-i vor deschide plăcerea scrisului şi cititului, de care
începe să fie tot mai mult stăpânit. La absolvirea acestora, în 1905,
familia îi îndreaptă paşii următori în spre studiile liceale la renumitul
Liceu craiovean „Carol I” (azi Colegiul Naţional Carol I). În
1906, murindu-i fratele mai mare, Nicolae, „situaţia sa şcolară are de
suferit”, motiv pentru care se mută, pe rând, la Liceul din Slatina
şi apoi la Liceul „Lahovary” din Râmnicu-Vâlcea. Revine, în 1909, la Liceul
Carol I din Craiova, „unde profesorul de română, Ion
Niculescu îl îndrumă spre scris”, cum atestă exegetul Titi
Tudorancea. În 1911 termină cursul inferior al liceului, iar în 1914 termină şi
cursul superior, la secţia clasică, pe care îl absolvă „cu diplomă de
bacalaureat”.
După terminarea liceului, la îndemnul tatălui său, în
toamna lui 1914, devine studentul Facultăţii de Drept a Universităţii
bucureştene. Însă aici, nefiind atras de studiile juridice, nu se prezintă la
examenele semestriale. Intrarea României, în august 1916, în Primul Război
Mondial, îl găseşte la Iaşi, refugiat cu întreaga familie. Ca student, fiind
mobilizat pentru război, aici va urma Şcoala de Infanterie, pe care o va
absolvi în jumătate de an şi astfel, în mai 1917, primeşte gradul de elev
– plutonier şi este repartizat în Regimentul 42
Infanterie, aflat cu frontul în zona Muncelului. În calitate de combatant participă
activ la război şi, „distingându-se în luptele aprige date, va fi
foarte curând avansat la gradul de sublocotenent” În această postură
militară participă cu întreg regimentul la ofensiva biruitoare a armatei
române, din august 1917, dată pe aliniamentul „de ultimă
rezistenţă”, Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz , împotriva armatei germane. Pentru
actele sale de bravură săvârşite pe frontul luptelor războiului
sublocotenentul Gheorghe Mihăescu a fost decorat cu înalte
distincţii militare. În acelaşi timp, scenele cumplite ale războiului pe care
le-a memorat în toată încleştarea lor, vor constitui, cum se va
vedea mai apoi, substanţa inspiratoare ale viitoarelor sale scrieri.
Mai nou, în 2024, exegeta Lucia Răducea, în teza sa de
doctorat cu titlul: „Literatura lui Gib. I.Mihăescu”, la
capitolul I, aliniatul I.3.6.1., prezintă „Notele de
război” ale lui Gheorghe I. Mihăescu - două carnete-jurnal
inedite, „cu însemnări făcute în perioada 10 august 1916 - 5 martie
1918, în care, în câteva notaţii, pot fi recunoscuţi germeni ai celui mai
apreciat (de critică şi de publicul cititor) roman al
său «Rusoaica»”.
Poate că, deloc întâmplător, memoria îmi face
trimitere înspre „Notele de război” ale eroului sublocotenent
(rez) Ioan R. Marinescu, însemnate „la cald” în iureşul
luptelor aprige din perioada „primului val” al
războiului: 21 aug./ 3 sept. – 14 / 27 oct, 1916, scoase
miraculos la lumina tiparului, în colecţia „Memoria clepsidrei” a
Editurii Junimea, 2016, după aproape un veac de la jertfa din 3 / 16
dec. 1916 a eroului combatant Ioan R. Marinescu, la nici 23 de
ani împliniţi. Dovedindu-se a fi „o relatare veridic mărturisitoare a
atrocităţolor luptelor inegale din primul val al nemilosului război, dar şi
întrunind certe veleităţi literare”, ne putem întreba, aidoma lui George
Călinescu: Dacă ar fi mai trăit, ce partitură scriitoricească ar fi
avut în continuare proaspătul inginer silvic Ioan R. Marinescu?” Pentru
cei ce le-au lecturat, răspunsul nu este dificil de intuit: În „Istoria
literară” ar fi existat încă un scriitor, Ioan R. Marinescu !
Dar, să închidem „paranteza” şi să
revenim la biografia lui Gib. I. Mihăescu.În 1918, demobilizat după sfârşitul
războiului, se întoarce la Drăgăşan, iar în toamnă îşi reia studiile juridice
la Bucureşti. Până la terminarea lor, începând cu 1919, se angazează la
redacţia revistei „Luceafărul”, în care va debuta în numărul
din 15 februarie 1919 cu nuvela „Linia întâi”, pe care o semnează
cu Gib. Stegaru, „în amintirea bunicului său Mihai Predescu Stegaru,
pandur şi purtător de drapel în oastea lui Tudor Vladimirescu”. Gib. ,
devenindu-i astfel pseudonim după prescurtarea obişnuitului răsfăţ familial,
Gibe. Are la Luceafărul o vastă activitate
publicistică cu noi şi multe nuvele: În tren, Cel din urmă card,
Figurina ş.a. Devine redactor la revista „Ţara nouă” şi
leagă o trainică prietenie cu Cezar Petrescu, cu care , în 1920, se va stabili
la Cluj.
Perioada „clujeană” (1920-1923) îi va fi deosebit de
fructuoasă, atât sub aspectul publicistic, ca redactor la ziarele Înfrăţirea şi Voinţa,
cât şi cel al prieteniei cu Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Adrian Maniu, Sextil
Puşcariu, colegi de redacţie. Publică noi nuvele: Doi vecini, Pe drumul
gloriei şi Eroilor lauri. Ca redactor la Gazeta
Ardealului va semna numeroase cronici dramatice şi literare. Un
moment deosebit al acestei etape biografice îl va constitui apariţia, la 1 mai
1921, a primului număr al revistei Gîndirea, anexă a ziarului Voinţa, „scoasă
de Cezar Petrescu, Adrian Maniu şi Gib. Mihăescu”, în care va publica
nuvelele: O zi de primăvară, Retragerea, Un călător, Ierni
jilave, Soarele, Singuratecii, Semnele lui Dănuţ, Reîntoarcerea, Întâmplarea,
În goană. Spre sfârşitul lui 1922 revista Gîndirea apare
şi la Bucureşti, iar la sfârşitul anului 1923, „finalizându-şi
studiile, obţine licenţa în drept”.
În 1924, Gib. I. Mihăescu îşi va face debutul în
avocatură, mai întâi, pentru scurtă vreme, la Chişinău, iar apoi va profesa ca
avocat în oraşul natal, Drăgăşani, acolo unde, în perioada „drăgăşăneană” (1924-1929),
îmbinând „avocatura cu scriitura”, va face paşi
imporanţi înspre debutul editorial cu primul volum „La
Grandiflora”, apărut la Editura „Scrisul românesc” de la
Craiova (1928), între coperţile căruia adună mai toate nuvelele sale apărute
prin revistele literare, iar pentru titlul acestuia împrumută denumirea
renumitului restaurant-grădină din Drăgăşani, „un petec de fâneaţă
tunsă, cu trei pruni din dosul cârciumii, în chip de pavilion”, locul
deselor întâlniri scriitoriceşti „aproape în fiecare duminică, între
redactorii revistei craiovene Flamura şi ceata de tineri
drăgăşeneni, mânuitori ai plaivasului albastru, în frunte cu Gib, la o lungă şi
boemă masă ce se, întindea până seara târziu, în care scăpăra, deasupra
paharelor cu flăcări rumene, verva, fantezia şi înţepăturile noastre”, după
cum stă notat în Jurnalul lui Radu Gyr. Mai târziu, prin 1926,
printre invitaţii lui Gib. se va afla şi Păstorel Teodoreanu, „mare
gurment, care avea să elogieze vinul Crâmpoşie de Drăgăşani”.
O dată stabilit în Drăgăşaniul natal, „pe 29
noiembrie 1925, Gib..I. Mihăescu se căsătoreşte cu Elena Ioana Stănescu, cu
care va avea două fiice, Mira şi Ioana”.
De la proză trece şi la dramaturgie, astfel că în
1926 „primeşte premiul întâi al Asociaţiei criticilor dramatici şi
muzicali pentru piesa «Pavilionul cu umbre», care va vedea şi lumina
rampei, pe 3 martie 1928, la Teatrul Naţional din Bucureşti, „bucurându-se
de mult succes”, cum menţionau ziarele vremii.
Înspre sfârşitul anului 1929, primind un post la
Direcţia presei din Ministerul de Externe, familia Gib. Mihăescu se stabileşte
în Bucureşti. Aici scriitorul editează la Cartea Românească cel
de al doilea volum al său de nuvele, intitulat Vedenia.
Perioada bucureşteană (1930-1935) se va dovedi una
fertilă, deschizându-i calea romanului; primul fiind „Braţul
Andromedei”, scos la Editura Naţională Ciornei, în 1930.
Manifestând pe parcursul vieţii un oarece interes personal pentru
astronomie, precum notează „sursele”, n-a fost de mirare că
scriitorul Gib. I. Mihăescu îi alege titlul de pe imensitatea stelară a
cerului, respectiv, Constelaţia Andromeda, denumită astfel după
Andromeda, cea salvată de Perseu , personaje din mitologia
greacă. În realitate, romanul Braţul Andromedei prezintă
inadaptarea eroului Andrei Lazăr, de provenienţă rurală, la viaţa urbană a
oraşului de provincie, temă specifică perioadei interbelice româneşti, pe care
Gib. Mihăescu o prezintă ca pe o distinctă problemă socială în literatura
română.
Continuă să publice frecvent în ziarele şi revistele
vremii, precum: Curentul, Vremea, Viaţa Românească, Boabe de grâu,
Gîndirea, Adevărul literar şi artistic ş.a. În 1932 va apare
ziarul Calendarul, în paginele căruia, în calitate de redactor, va
publica număr de număr. Lucrând intens, având fragmente deja publicate, în 1933
îi apare în volum cel de al doilea roman al său intitulat: „Rusoaica”, „bucurându-se
de aprecierile critice remarcabile, dar şi, deopotrivă, de cele ale
publicului cititor”.
Considerând romanul „Rusoaica” o capodoperă, iată-i
aprecierea exprimată de Eugen Lovinescu: „Nu ne interesează ce face
Ragaiac (locotenentul Ragaic - eroul romanului - n.n), ci
vinele lui, obsesia tipului de femeie ideală, de «rusoaică» scoasă din lectură
sau din visări, pe care ne-o transmite, căci în fiecare dintre noi stă
ascunsă «o rusoaică» adulmecată, fără succes, în toate
tipurile femeilor întâlnite”.
Pentru „Rusoaica”, Gib. Mihăescu a
primit premiul Societăţii Scriitorilor Români, iar în urma „succesului
de librărie” romanul „Rusoaica” a înregistrat 6 ediţii,
până în 1940.
Tot în 1933 va tipări la Editura Ciornei şi
romanul „Femeia de ciocolată”, în care Gib. Mihăescu se dovedeşte
un „un artist al imaginarului, prin care îl poartă pe eroul Negrişor,
obsedat de domnişoara Eleonora - femeia cu tenul ciocolațiu - între două lumi,
cea a închipuirii şi cea a realităţii; ultima încurcându-i planul de a trăi
experienţa erotică cu femeia mult dorită”.
Inspirat de anii studenţiei sale, întrerupţi şi
reluaţi după terminarea războiului, în 1934, Gib. I. Mihăescu termină şi
editează la Cugetarea cel de al 4-lea roman al său:: „Zilele
şi nopţile unui student întârziat”, ca rezultat al amintirilor însăilate
de-a lungul prelungitei sale studemţii la Facultatea de Drept bucureşteană.
Întrupându-se în personajul protagonist Mihnea Băiatu, acţiunea romanului
se încheagă în traiul „boem şi necinstit” al studentului,
aflat mereu „în căutare de chirii ieftine”, dar şi cel al „seducţiei
sale îndreptate spre femeile din jurul său”. Una dintre acestea este
Arina, „frumoasa doctorandă la filosofie”, pentru care „foloseşte
orice tertip ca s-o cucerească”. Numai că Arina „se vede şi cu
studentul Noel de la medicină”, fapt ce duce acţiunea spre tragism, „în
contrast cu cea oarecum comică de până atunci”. Din păcate, romanul,
cu tentă autobiografică, „n-a întrunit succesul din «Rusoaica»”.
Dorindu-şi o „revanşă”, în anul următor,
1935, Gib. Mihăescu editează la Cartea românească cel de
al 5-lea roman al său: „Donna Alba”, în care autorul îşi dezvăluie
o aceeaşi obsesie pentru femeia perfectă. Din păcate, acesta îi va fi şi
ultimul...
Fatidic, însă, aflat în plină vervă creatoare, avînd
în lucru un nou roman, cu titlul provizoriu, Vămile văzduhului, pe
3 august 1935, romancierul Gib. I. Mihăescu face „o puternică criză de
rinichi”, ce-l îndepărtează de la masa de scris. Fiind şi bolnav de
tuberculoză, cumplita boală a perioadei interbelice, pe 16 septembrie se
internează pentru îngrijire şi tratament medical la Sanatoriul Martn
Luther de la Sibiu. După o lună, pe 16 octombrie, „vine la
Bucureşti şi se internează la Sanatoriul Diaconeselor”. De aici, starea
sănătăţii sale înrăutăţindu-i-se, „este transferat la Spitalul
gardienilor publici”, acolo unde, pe 19 octombrie 1935, la doar 41 de ani
şi jumătate, scriitorul Gib. I. Mihăescu se sfârşeşte din viaţă,
îndurerându-şi soţia rămasă cu cele două copile de numai 6 şi 2 ani şi toţi
prietenii săi literaţi. A fost înmormântat, după dorinţă, în Drăgăşaniul său
natal.
Cum spuneam la început, se împlinesc de atunci 90 de
ani ai Veşniciei sale, prilej binemeritat de a-i rememora amintirea celui
care , potrivit motto –ului, „a plecat din viaţă senin,
mândru şi conştient de tăria lui”. Şi o facem cu toată simţirea
noastră.
Posteritatea scriitorului Gib. I. Mihăescu, deşi „sincopată” în
perioada „de tristă amintire”, este în prezent una cu adevărat
luminoasă şi distinctivă prin multiplele reeditări ale operei sale, prin
exegezele multor condeieri de renume, din care reţinem pe:
Diana Cristev, Mihai Diaconescu, Georgeta Horodincă, Paul Cernat, Clara
Mărgineanu, C-tin Cubleşan, Doina Modola, Şerbam Cionoff, Roxana Vintilă, Ion
Simuţ, Corina Ciocârlie, Radu Băieşu, Mihai Petre ş.a., prin Casa memorială „Gib.
I. Mihăescu” de la Drăgăşani, „unde sunt expuse mobilier şi
obiecte personale, manuscrise, fotografii, corespondenţă, cărţi şi... luneta
scriitorului”, prin denumirea unor străzi la Drăgăşani şi Râmnicu Vâlcea,
prin numele său atribuit Colegiului Naţional Gib I Mihăescu, prin
statuia lui Gib. I. Mihăescu, inaugurată în 1997 în inima oraşului Drăgăşani şi
câte altele, între care, de dată recntă, a devenit şi subiect de
bacalaureat.
Apropiindu-mă de final, întenţionat, am lăsat la
urmă, poate cea mai elocventă mărturie adusă personalităţii lui Gib. I.
Mihăescu venită din partea scriitorului Al. Florin Ţene, el însuşi un fiu al
urbei viticole Drăgăşani, care a manifestat de timpuriu, din spirit local, un
interes deosebit pentru cunoaşterea vieţii şi operei înaintaşului drăgăşănean,
Gib..I.Mihăescu, de care-l desparte „o întreagă generaţie”. Rodul
acestui demers de câteva decenii s-a pârguit în volumul evocator, La
braţ cu Andromeda, scos la Editura Napoca Nova, în 2016; titlul
acestuia, făcând trimitere spre cel dintâi roman gibmihăescian,
ne conduce „pe firul roşu al adevărului” biografic propus şi
ne oferă cu dărnicie „un florilegiu omagial în memoria scriitorului
Gib. I. Mihăescu”. Inspiratul dialog imaginar cu
Pentru încheiere, ca un corolar al celor mai sus
expuse la cei 90 de ani ai eternităţii lui Gib.I.Mihăescu, mă rezum la
tăria afirmaţiei autorizate a istoricului şi criticului literar Şerban
Cioculescu, publicată în revista „File vâlcene”, în numărul din
decembrie 1972:
„Opera lui Gib.I.Mihăescu rămâne la un
punct crucial al literaturii noastre, în care a adus la ultimă strălucire
nuvela şi a dat două dintre cele mai mari realizări din domeniul romanului”
- (s.n.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu