Tony
Blair și capcana din Gaza: Control colonial continuu deghizat în „tranziție”
Denis Kucinich, SUA
19
Octombrie 2025
Gaza este un teritoriu ocupat. Granițele,
spațiul aerian, importurile, exporturile și chiar caloriile sale sunt
controlate de Israel și de susținătorii săi occidentali. Gaza nu are nevoie de
un alt steag arborat deasupra ruinelor sale; are nevoie de dreptul de a
reconstrui după propriile reguli.
Mirajul „Tranziției”
Guvernele occidentale pregătesc un plan pentru
administrarea postbelică a Gazei. Propunerea, avansată prin coordonare discretă
între Washington, Londra și Ierusalim, ar urma să înființeze un nou organism
internațional numit Autoritatea Internațională de Tranziție pentru Gaza, care
să guverneze teritoriul timp de câțiva ani după conflict. Se spune că
conceptul, promovat ca un efort de stabilizare, se inspiră din misiunile
anterioare conduse de străini în Kosovo și Liban.
În centrul acestui „plan” se află sugestia ridicolă că
fostul prim-ministru britanic Tony Blair ar trebui să conducă autoritatea,
supraveghind reconstrucția, poliția și guvernarea Gazei în numele
autoproclamatei comunități internaționale.
Guvernatorul Gazei, Blair. „Ce?!”
Tony Blair, pe atunci prim-ministru britanic, i-a
oferit lui George W. Bush acoperire politică pentru invazia Irakului, care a
dus la moartea a peste 1.000.000 de irakieni. Pe 23 iulie 2002, așa cum se
consemnează în infamul memoriu Downing Street, guvernul lui Blair a analizat
argumentele pentru război și a concluzionat că „informațiile și faptele [SUA]
erau manipulate în jurul acestei politici”. Cu alte cuvinte, președintele Bush
mințea despre faptul că Irakul reprezenta o amenințare.
Guvernul britanic, condus de Blair, știa că Bush
mințea. Tony Blair a acordat o legitimitate specială acestei minciuni. Atacul
SUA asupra Irakului a început șapte luni mai târziu. Devotamentul servil al lui
Blair față de narațiunea occidentală, oricât de coruptă ar fi, îl califică
pentru a conduce o Autoritate Internațională de Tranziție pentru Gaza, un
organism interimar care ar conduce Gaza timp de câțiva ani înainte de a preda
puterea unei Autorități Palestiniene restructurate.
Acesta este un proiect imperial prin definiție, unul
care ar consolida controlul permanent, ar adânci diviziunea și ar asigura
subjugarea Gazei. Ce surpriză.
Intră în scenă Tony Blair în rolul unui emisar pentru
pace, ilustrând inversiunea grotescă a realității în care un arhitect al
războiului devine un exemplu de pace pentru un popor care a experimentat
ravagiile genocidului din mâna intereselor occidentale pe care Blair continuă
să le servească.
Rapoarte mai recente indică faptul că președintele
Trump sau reprezentanți aliniați cu Trump vor participa, de asemenea, la
această pretenție de guvernare, dar bănuiala mea este că implicațiile sumbre
ale unei astfel de acțiuni vor face Casa Albă să ezite și vor încuraja și mai
mult numirea lui Blair ca guvernator al ocupației din Gaza, prezentată ca o
reformă. Motto-ul corect al acestei reinterpretări cinice a dominației
coloniale de către aceleași puteri care au desenat harta Orientului Mijlociu ar
trebui să fie: „Ceea ce este rupt, rămâne rupt”. În aceste condiții,
imperialismul ca umanitarism devine război ca pace. Cine ar putea menține mai
bine acest sistem jalnic decât Blair, care, în calitate de trimis al
Cvartetului pentru Orientul Mijlociu (compus din SUA, UE, ONU și Rusia) între
2007 și 2015, a servit exclusiv interesele Israelului?
Kosovo: Ocupația deghizată în eliberare
Să aprofundăm ideea conform căreia Blair și
susținătorii săi prezintă Kosovo și Liban ca fiind ceea ce își propun să facă
în Gaza, demonstrând că administrația internațională poate produce democrație
liberală. Conform spuselor lor, intervenția NATO din 1999 a fost un triumf.
Forțele lui Miloșevici au fost expulzate, Națiunile Unite au preluat controlul
și, în cele din urmă, a apărut un stat stabil. Însă istoria spune o poveste
diferită. Sub Misiunea Administrativă Interimară a Națiunilor Unite în Kosovo,
oficialii străini au preluat controlul executiv, legislativ și judiciar deplin.
Liderii locali au fost reduși la consultări. La
început, aceasta a fost acceptată ca eliberare. În cinci ani, s-a înțeles că nu
era vorba de eliberare, ci de ocupație. Revoltele au izbucnit în 2004. Expresia
„ UNMIK înseamnă guvernare prin gloanțe ” a surprins adevărul
despre un guvern lipsit de responsabilitate, impus fără consimțământ.
Kosovo trece astăzi printr-o implementare și mai
rigidă a unui model eșuat și greșit de fractură forțată și guvernare sectară
deghizată în pace și democrație. Este un loc în care puterile occidentale
celebrează iluzia stabilității, menținând în același timp realitatea
dependenței. Modelul Kosovo, care a instituționalizat ocupația sub management
internațional, este propus pentru Gaza.
Liban: Arhitectura diviziunii
Atât Kosovo, cât și Libanul au fost construite pe
aceeași premisă imperială: popoarele divizate sunt mai ușor de controlat decât
cele unite. Modelul libanez a înrădăcinat sectarismul colonial sub deghizare
locală. Sub Mandatul francez care a început în 1920, Libanul a devenit un teren
de testare pentru ceea ce Occidentul numește încă partajarea puterii. Franța a
redesenat granițele pentru a crea un stat majoritar creștin sub conducere
maronită și a inclus identitatea sectariană în constituție.
Pactul Național din 1943 a codificat ulterior acest
aranjament, garantând fiecărei comunități religioase controlul fix asupra celor
mai înalte funcții: președinția unui creștin maronit, prim-ministrul unui
musulman sunnit și președintele parlamentului unui musulman șiit. Ceea ce părea
a fi echilibru era, în realitate, un sistem de diviziune permanentă. Această
structură nu s-a născut din cultura Libanului. S-a născut din strategia
colonială franceză, concepută pentru a păstra influența prin menținerea fragmentării
interne a țării. În timp, sectarismul a devenit nu o reflectare a societății,
ci o arhitectură a acesteia. Au urmat patronajul, corupția și conducerea
milițiilor. Fiecare comunitate a devenit un feud, fiecare minister un premiu
pentru elita unei secte.
Când a izbucnit războiul civil în Liban în 1975,
această moștenire colonială pusese deja bazele unor falii. Războiul a fost
rezultatul logic al unui sistem care definea cetățenii mai întâi prin
confesiune și apoi prin loialitate. Chiar și Acordul de la Taif din 1989, care
a pus capăt războiului, a doar recalibrat cotele. Nu a înlăturat eșafodajul
sectar care garanta paralizia. Rezultatul este o națiune în care însăși
guvernarea este un blocaj, unde corupția, inegalitatea și dependența se
deghizează în coexistență. Faptul că Libanul este acum invocat ca un plan
pentru Gaza, fragilitatea fabricată prezentată ca armonie multiculturală,
negocierile nesfârșite vândute drept pace demonstrează că Occidentul nu știe
nimic despre Liban și cu atât mai puțin despre Gaza.
Repetarea istoriei în Gaza
Aplicarea abordării libaneze în Gaza înseamnă
reproducerea deliberată a condițiilor conflictului și numirea acestuia
reconstrucție. Înseamnă confuzia dintre divizare și diversitate, subjugare și
securitate și ocupație și ordine. Gaza nu este un stat eșuat care are nevoie de
administrare. Este un teritoriu ocupat. Granițele, spațiul aerian, importurile,
exporturile și chiar caloriile sale sunt controlate de Israel și de
susținătorii săi occidentali. A trăit sub blocadă și bombardament ani de zile.
Economia și infrastructura sa sunt strangulate sistematic. O administrație
importată, înarmată, finanțată și condusă de străini nu ar aduce o ușurare. Ar
extinde sistemul existent de control colonial, oficializându-l sub o conducere
internațională. O astfel de misiune ar echivala cu același rezultat: stăpânire
străină ca eliberare. Gaza nu are nevoie de un alt steag arborat deasupra
ruinelor sale; are nevoie de dreptul de a o reconstrui după propriile reguli.
Lecții neînvățate: De la Sykes-Picot la
Blair
Diplomații occidentali, custozi ai sistemului care a
creat criza, descriu astfel de misiuni ca fiind temporare. Gaza știe ce
înseamnă „temporar”: decenii de aranjamente interimare care nu se termină
niciodată, puncte de control care nu se închid niciodată și o ocupație care a
metastazat în permanență. De la Acordul Sykes-Picot până la Declarația Balfour,
Marea Britanie și aliații săi au sculptat Orientul Mijlociu în state
artificiale, au instalat guverne sectare și au numit-o ordine, creând condiții
pentru guvernul sectar al Israelului născut din divizare și menținut prin
dominație militară.
Gândirea fosilizată a lui Sykes-Picot și Balfour se
strecoară prin pretenția veche că așa-numitul Occident civilizat trebuie să
supravegheze Estul instabil, printr-o misiune colonială insidioasă,
reîmpachetată ca un imperativ al secolului al XXI-lea.
O poveste despre doi lideri
Eu și Tony Blair ne-am aflat pe părți opuse ale
istoriei.
Blair și-a folosit funcția pentru a justifica invazia
Irakului. Eu mi-am folosit poziția de membru al Camerei Reprezentanților
Statelor Unite pentru a încerca să o împiedic.
Nu am fost șef de stat, dar am folosit toate puterile
din strategia parlamentară a Congresului pentru a-i provoca atât pe Bush, cât
și pe Blair, inclusiv pentru a ajuta la mobilizarea a milioane de oameni
împotriva războiului din Irak. Acest contrast contează. Aceleași guverne care
au purtat acel război bazat pe minciuni vor acum să-l pună pe Tony Blair la
conducerea Gazei, ca și cum coautorul unei tragedii ar putea administra leacul
pentru alta.
Ce necesită pacea adevărată
Încercarea de a gestiona Gaza ca o provincie izolată
sub administrație internațională este cea mai recentă etapă a unui secol de
izolare colonială. Aceasta reflectă logica Mandatului Britanic: de a stabiliza
prin control, de a promite independența, negând-o în practică. Acesta nu este
un conflict între două părți egale. Este o ocupație prelungită, susținută de
arme occidentale și de diplomația occidentală. A vorbi sincer despre pacea în
Orientul Mijlociu înseamnă a confrunta această realitate.
O pace adevărată nu poate fi construită pe împărțiri,
blocade și guverne impuse din exterior. Trebuie să înceapă cu recunoașterea
suveranității palestiniene, nu ca o concesie, ci ca un drept. Trebuie să
însemne sfârșitul ocupației, demontarea sistemelor de apartheid și restabilirea
egalității în fața legii. Până când lumea nu va fi dispusă să înfrunte întregul
adevăr moral și istoric al Palestinei, fiecare plan de tranziție va fi pur și
simplu un alt nume pentru dominația a ceea ce a fost odată o singură patrie
continuă, redusă concertat la fragmente izolate. Țara Palestinei există ca
enclave deconectate, fiecare înconjurată de puncte de control militare, ziduri
și așezări construite ca instrumente de control, în sfidarea dreptului
internațional.
Gaza este izolată față de mare și aer. Cisiordania
este împărțită în zone de ocupație, fiecare supravegheată de forțele israeliene
și coloniști ilegali. Ierusalimul de Est este șters prin strangulare
birocratică și strămutare. Ceea ce rămâne din Palestina este un mozaic de
închisori, rezultatul deliberat al unui sistem colonial violent care își bate
joc de autoguvernare. Guvernul Israelului, modelat de politicile de apartheid
și expansiunea militarizată, a creat instabilitatea pe care acum pretinde că o
combate. A normalizat violența, a dezumanizat milioane de oameni și a stins
orice speranță de pace.
O autoritate tranzitorie în Gaza nu are menirea de a
schimba această realitate fundamentală. Adevărata tranziție, de la ocupație la
coexistență, de la apartheid la egalitate, trebuie să înceapă în interiorul
Israelului.
-----------------------------------------------
Sursa - https://www.globalresearch.ca/tony-blair-gaza-trap-continued-colonial-control/5902899 -
16 octombrie 2025
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu