TESTEAZĂ-TE
DACĂ URĂȘTI
-
SF. GAVRILIA PAPAIANNIS -
Gradele de răutate
... Tocmai am primit a doua ta scrisoare. Neliniştea
şi starea ta de suflet în ce priveşte Iubirea lui Dumnezeu aşa cum se-mparte
între oameni, mă fac să reflectez la aceasta. Evanghelistul Ioan explică
limpede acest subiect. Bineînţeles, nu ne putem ruga! Şi suntem suferinzi când
nu suntem plini de iubire. Suntem reduşi la cadavre: „Vă dau poruncă nouă: să
vă iubiţi unii pe alţii”(In. 13:34). Există mai multe motive şi grade de
răutate:
Ura
Antipatia
Gelozia
Invidia
Potrivnicia
Duşmănia
Calomnia,
Distorsionarea, Deformarea Adevărului
Indiferenţa
Trebuie mai întâi să examinăm pentru a vedea gradul
egoismului nostru, al orgoliului nostru şi cât suntem la discreţia forţelor
răului.
Ură, invidie, gelozie
Ura: Cel care urăşte se bucură de eşecul altuia. Îi
place să-l vadă trist, fără prieteni, fără muncă, să fie disperat şi proiectele
sale distruse.
Antipatia: Când cineva încearcă antipatie pentru o
persoană, fără motiv, este deranjat de tot ce face ea. Antipatia este un
fenomen cu totul personal. O aceeaşi persoană poate provoca simpatie unuia şi
antipatie altuia. Acest sentiment n-are nicio legătură cu persoanele, nici cu
educaţia socială. Pur şi simplu, auzi spunându-se în jurul tău: „Această
persoană nu-mi convine...”. Şi nu ţi se dă nicio explicaţie.
Gelozia: Cineva îşi dă iubirea sa cuiva care nu poate
să o primească. Acesta din urmă este gelos pe bucuria celui care iubeşte, pe
libertatea sa în viaţa sa şi în actele sale. Este gelos pe prietenii pe care-i
are, pe reuşita în munca sa, în relaţiile sale. Poate fi chiar gelos dacă
celălalt nu participă la criticile care privesc o a treia persoană. El devine
în general bolnav şi se pedepseşte.
Invidia: Aparţine aceleiaşi familii ca şi Gelozia dar
cu mai multă răutate. Cel care invidiază, încearcă, prin false zvonuri, să
distrugă faptele celuilalt şi să le aneantizeze. Şi cum spune un dicton vechi
grecesc: „Invidia este rea, dar are un bine, roade pe cel care o are!”.
Dușmănie, calomnie, indiferență
Potrivnicia: Este efortul de găsi la celălalt toate
piedicile, de a le amplifica, de a le divulga. Şi e mulţumit astfel să vadă că
celălalt nu mai e iubit, faţă de când era. Este un lucru foarte important şi
puterea răului, care are modul său de a se ascunde, domină, vai! pe multe
persoane. De exemplu: „Unul este foarte politicos, dar vai, inteligenţa îi
lipseşte. Faci din el ce vrei... Este cu totul fără iniţiativă...”.
Duşmănia: Alături de ură. Sufletul e sumbru, plin de
egoism, egocentrism, de iubire de sine. Este efortul continuu de a vrea să-l
distrugi pe celălalt. Mântuitorul ne-a sfătuit să iubim astfel de persoane şi
să le ajutăm.
Calomnia: Bârfa. Este denaturarea adevărului faptelor
şi spuselor altora, sau a evenimentelor, în detrimentul lor. Această persoană
face dovada iubirii, a unui fel de laudă de sine, în defavoarea altora.
Indiferenţa: Citeşte pilda bunului Samarinean.
Totuşi, draga mea M. , ajung la o concluzie. Poate ai
făcut o gravă greşeală în ceea ce te priveşte. Poate iubeşti cu adevărat,
precum Hristos vrea, sau te-nţelegi greşit. Cred că, încercând să te analizezi,
nu faci decât să-ţi atribui defectele pe care nu le ai. Roagă-te lui Dumnezeu
să-ţi înlăture această nelinişte. Îl iubeşti aşa precum Îl simţi. El te iubeşte
aşa cum eşti. O ştii foarte bine. Lasă-I ziua ta în mâinile Sale. Nu-i cere
nimic mai mult. Spune-I numai: Mulţumesc. Fără niciun efort. El va face ce
trebuie.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 14)
MOLIPSIREA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Prin structura lor duhovniceasca, patimile sunt molipsitoare. Iata, de pilda,
rautatea neexprimata în cuvinte, care n-a apucat sa treaca la fapte, care
ramâne ascunsa în inimi si se reflecta într-o mica masura pe fata si în ochi.
Chiar si numai prin aceasta, ea se transmite sufletului celui pe care îl uraste
si poate fi observata si de altii. Când ma tulbura o patima, tulburarea mea
face sa vibreze si inima altuia, se creeaza un fel de flux afectiv, un curent
impur care pleaca dintr-un anumit recipient sufletesc spre altul. Iar daca
stârpesti patima rea pe care o ai fata de aproapele, se va stârpi si în
sufletul aceluia. Te vei linisti, va veti gasi linistea amândoi. Ce strânsa
legatura exista între suflete! Cât de adevarate sunt cuvintele Apostolului:
„Unul altuia suntem madulare”! (Efeseni 4, 35) Sau: „Un trup suntem, cei multi”
(1 Corinteni 10, 17); „Si a facut dintr-un sânge tot neamul omenesc” (Faptele
Apostolilor 17, 26). Iata de ce porunca dumnezeiasca ne cere: „Sa iubesti pe
aproapele tau ca pe tine însuti” (Matei 22, 39).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 90
PLÂNSUL
AMELIOREAZĂ DUREREA
-
ARHIM. VARNAVA -
Scopul lacrimilor
Lacrimile de durere susțin și întăresc pe om, pentru
că îl ajută să se elibereze de presiunea și încărcătura emoțiilor și să se
ușureze.
Plânsul are un rol curățitor, răcorește și mângâie
inima. Suspinele ameliorează durerea, atât cea trupească cât și cea de ordin
psihologic. Nimic nu poate alunga durerea și deznădejdea în afara lacrimilor,
pentru că, într-un anumit fel, acestea spală sufletul de otrava amărăciunii.
Niciun medicament și nicio mângâiere nu acționează atât de eficient asupra
sufletului precum plânsul.
De aceea înțeleptul Sirah îl sfătuiește pe cel ce
suferă: „Fiul meu, varsă lacrimi pentru mortul tău și începe să-l plângi.
Plângi cu amar pentru el, tânguiește-te cu suspine, ține durerea după legătura
rudeniei pe care o ai cu acesta și după vrednicia lui. Apoi, mângâie sufletul
tău și sfârșește întristarea ta. Pentru că întristarea inimii zdruncină și
clatină cele dinlăuntru ale omului” (Înțelepciunea lui Sirah, 38:16-18).
Lipsa persoanelor iubite
Atât lipsa persoanelor iubite, cât și durerea pe care
o trăim prin această despărțire sunt niște proceduri absolut necesare pentru
dezvoltarea duhovnicească a persoanei noastre. Plânsul facilitează trecerea de
la iresponsabilitatea noastră copilărească la responsabilitatea adultului. Nu
vom putea să dobândim maturitate și înțelepciune, dacă nu vom lepăda „pruncul”
pe care îl ascundem atât de abil înlăuntrul nostru. Dezvoltarea și maturizarea
noastră afectivă se produc prin trecerea de la starea copilărească a
narcisismului la deșertarea voită a ego-ului și la starea de jertfă față de
celălalt.
Atunci când suferă aproapele nostru, cel mai bun mod
de a-l mângâia este să-i arătăm dragostea noastră, participând la suferința lui
și vărsând lacrimi împreună cu el. Acest fel de participare la suferința
celuilalt va constitui pentru acesta o dovadă a iubirii lui Dumnezeu. „A plânge
cu cel ce plânge”, este prin urmare cea mai eficientă mângâiere. Aceste lacrimi
sunt în ochii lui Dumnezeu o jertfă neprețuită, ca o tămâiere. Atrag harul
mângâietor al lui Dumnezeu peste fratele nostru suferind și îi alină întristarea.
Relații eșuate
Eșecurile în relațiile cu semenii noștri devin
adeseori un motiv de plâns și de disperare. Suntem atât de egocentrici încât,
îl vedem pe celălalt ca pe cucerirea noastră individuală, ca pe o posibilitate
și o oportunitate de investiție emoțională și achiziție psihologică. Dar, când
ne absolutizăm relația și investim în ea tot recursul la viață, la bucurie,
toată pofta de fericire, la un moment dat, vom fi epuizați și vom eșua.
Niciun cuvânt nu poate înmuia durerea noastră și nu ne
poate odihni inima, dacă nu lăsăm să lucreze înlăuntrul nostru harul lui
Dumnezeu. Ne-am îndumnezeit propriile scopuri și cerem adevăratului Dumnezeu să
devină slujitorul acestui dumnezeu fals pe care l-am așezat ca pe un idol în
inima noastră. Trăind sprijiniți pe golul existențial, suntem incapabili să
ieșim din ruinele și întunericul nostru la lumină, să gustăm bucuria și
adevărul dumnezeiesc. Nu ne lăsăm mângâiați de Duhul lui Dumnezeu.
(Extras din „Fericirile - Răspunsul dat lumii”, de Arhim. Varnava Iangos)
PURUREA
MISCATOARE
-
Sfantul Nectarie al Eghinei -
Pururea miscatoare, sufletul si mintea omului cauta sa si le supuna pe toate,
având exigente puternice, încât nici chiar neputinta sau slabiciunea trupului
nu-l descurajeaza; în timp ce e lipsit de toate, cauta sa ajunga domn peste
toate; înversunarea, forta inamicilor nu-l sperie defel; încrederea sa sta în
puterea spirituala de neînvins; aceasta înarmeaza mâinile goale cu arme
înfricosatoare pentru vrajmasi; aceasta îmbraca trupul cu o armura de nestrapuns,
aceasta nascoceste nesfârsite mijloace de a izbândi si afla caile de a sustine
îndraznetele sale cerinte. Se impune asupra trupului, care, asemenea unui
credincios, râvnitor si preaiscusit slujitor duce la împlinire fidel si precis
cele poruncite. În sfârsit, mintea, prin conlucrarea cu trupul, învinge; dar
imediat ce i s-au împlinit dorintele cele mai nesatule, iata ca iarasi da la
iveala alte nazuinte.
Sfantul Nectarie al Eghinei, Un portret al
omului, traducere de protopresbiter dr. Gabriel Mandrila, Ed. Sophia /
Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 30.
MIROSUL
URAT
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Când simtim în aer un miros neplacut sau nesanatos, cautam sa parasim îndata
acel mediu viciat sau sa facem ceva spre a-l aerisi, ca sa se împrastie
emanatiile nocive. Asemenea când îti simti inima cuprinsa de tulburare sau
strâmtorata în vreun fel, cauta sa te eliberezi îndata de acea senzatie
vatamatoare, care ar putea sa provina de la o patima, cunoscând ca acestea vin
din beznele iadului. În multe privinte viata sufleteasca si viata trupeasca se
aseamana între ele, simtul duhovnicesc al unui crestin întelept fiind tot atât
de dezvoltat pe cât îi sunt unui om „trupesc” simturile trupesti. Ar fi ridicol
sa ne cultivam doar simturile trupesti, neglijându-le pe cele duhovnicesti.
Simtul duhovnicesc sau sensibilitatea duhovniceasca salasluieste în inima
omului, trebuie însa sa-l cultivam în tot chipul si sa îl curatim, astfel încât
sa se poata îndeparta de cea mai mica miasma de pacat si de patimi, ferindu-se
neîntârziat de ele.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p.
IISUS
PLÂNGE CU TINE
-
SF. IALRION FELEA -
De ce: Fericiți cei ce plâng?
Pentru prima dată în istoria omenirii, Iisus
Hristos fericeşte pe cei ce plâng: «Fericiţi cei ce plâng că
aceia se vor mângâia» (Mt 5:4). Pe cei ce plâng acum că vor râde (Lc.
6:21). Linişteşte pe cei ce suferă: «Veniţi la Mine toţi cei
osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni» (Mt. 11:28). Mângâie şi
ajută pe văduva din Nain: «Nu plânge» (Lc. 7:13) şi familia lui Iar prin
aceleaşi cuvinte: «Nu plângeţi» (Lc. 9:52).
El Însuşi plânge moartea prietenului Său, Lazăr. «Şi a
lăcrimat Iisus. Deci ziceau Iudeii: Iată cum îl iubea pe el!» (In. 11:33-35).
Plânge şi soarta Ierusalimului ucigător de prooroci (Mt. 23:37) din care nu va
rămânea piatră pe piatră, pentru că nu a cunoscut vremea cercetării sale de
către Fiul lui Dumnezeu (Lc. 19:41, 44). Plânge din iubire şi compătimire
păcatele fiilor lui Adam, pentru care Îşi varsă în zadar sângele. Anunţă
vremuri de jale fiicelor Ierusalimului, care plângeau şi se tânguiau când L-au
văzut urcând Golgota sub apăsarea şi greutatea crucii: «Fiice ale
Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii
voştri. Căci iată vin zile în care se va zice: Fericite sunt cele sterpe şi
pântecele care n-au născut şi sânii care n-au alăptat! Atunci vor începe
(oamenii) a zice munţilor: Cădeţi peste noi! Și dealurilor: Acoperiţi-ne! Că de
fac acestea cu pomul verde, apoi cu cel uscat ce vor face?» (Lc. 23:27-31).
Tot Iisus vesteşte pentru păcătoşii care nu se
pocăiesc, «plângerea şi scrâşnirea dinţilor» (Mt. 8:12; 13:50; Lc. 13:27-28).
Iar pentru ucenicii şi urmaşii Săi «un cer nou şi un pământ nou», un Ierusalim
nou, gătit ca o mireasă, în care nu va mai fi nici plângere, nici durere, şi de
la ochii lor va şterge Dumnezeu toate lacrimile (Apoc. 21:1-4).
Ce oameni pot plânge?
Din pildele înşirate, atât din Vechiul cât şi din Noul
Testament, se vede limpede că oamenii suferă, plâng şi suspină când îşi pierd
fericirea. Când trec prin clipe de deznădejde şi durere, când se roagă
fierbinte sau bocesc morţii. Când îi chinuie rănile şi mustrările păcatului,
când vin peste ei nenorociri mari sau vremuri grele, de jale. Când se pocăiesc
pentru greşelile săvârşire, când se despart cei dragi unii de alţii... Când
ascund în suflet iubiri adânci sau au parte de bucurii mari.
Atunci plâng ca să se mângâie şi să se liniştească.
Atunci varsă lacrimi de durere şi, în mai puţine cazuri de fericiri rare,
lacrimi de bucurie. Cei ce plâng şi suspină sunt oameni smeriţi, asupriţi,
necăjiţi, întristaţi... Oameni de care trebuie să te apropii cu iubire şi cu
respect, să-i mângâi şi să-i ajuţi, ca şi Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul
nostru.
„Suflete, suspină şi cu osârdie lăcrimează şi pe
sineţi mai înainte de sfârşit te plânge, mai înainte până ce nu te ajunge
nemângâiata plângere şi strigă către Ziditorul tău: Stăpâne, fii mie milostiv,
pentru rugăciunile Apostolilor tăi”[2].
Nu se măsoară, ci se simt
Aşa se poate înţelege de ce lacrima, deşi lucru
material, care se poate vedea, gusta şi pipăi, în fondul ei, în adâncul ei, în
durerea şi iubirea ei, nu se poate măsura. Scriitorul (V. Papilian)
cunoscător al sufletului omenesc are deplină dreptate, căci „mare este taina
apei acesteia”[1]. Lacrimile izvorăsc din adâncul sufletului, din dureri,
bucurii şi iubiri mari, din lumea nevăzută a duhului, care nu se cântăresc, ci
se trăiesc. Nu se măsoară, ci se simt. Lacrimile sunt limba durerii
şi a bucuriei; pentru sufletele îndurerate sunt o binecuvântare.
Unde este greutate pe umeri se cere ajutor; unde este
suspin şi tină în suflet, e trebuinţă de lacrimi. După Sf. Grigorie Teologul,
sunt trei naşteri: întâia cu trupul, a doua în sfântul Botez şi a treia în
lacrimi.
Sunt şi oameni, care oricât ar fi de îndureraţi, nu
pot lăcrima. Aceştia sau sunt împietriţi de durere, sau sufletul lor nu se
mişcă şi nu vibrează în faţa durerii. Nu toate corzile vibrează, sau dacă
vibrează, cele de aţă sau de sârmă, nu pot da sunete. O coardă se cere să fie
subţire şi din oţel fin, ca să poată articula note şi melodii de cântări. Aşa
sunt şi sufletele ca şi coardele, numai cele subţiri, alese, vibrează şi
lăcrimează în faţa durerii.
Prin lacrimi se varsă din suflet durerea. Prin lacrimi
se arată plinătatea rugăciunii. Prin lacrimi se vădeşte umilinţă, pocăinţa şi
curăţia sufletului. „Plinătatea rugăciunii este leacul lacrimilor”[3]. Lacrimile sunt semnul milei Domnului, pentru pocăinţa
sufletului. Ele curg din gândurile cele curate. Prin lacrimi intră sufletul în
„câmpia curăţiei”[4].
Rostul lacrimilor
Lacrimile au deci, iubiţi şi binecuvântaţi creştini,
un tâlc şi un rost deosebit în viaţa morală şi religioasă. Ele înduioşează
inimile, mişcă sufletele şi ne învaţă să respectăm oamenii. Să le înţelegem
durerile şi să le ungem cu alifia mângâierii. Ne învaţă să fim oameni buni, să
facem numai bine şi rău la nimeni. Lacrimile ne strigă să trecem prin viaţă
fără să facem pe nimeni să sufere. Lacrimile ne arată cât suntem de aproape sau
departe de Dumnezeu şi de oameni; şi oamenii de noi. Lacrimile spun în graiul
lor tainic cât de mult iubim virtutea şi urâm păcatul.
Pământul îşi are izvoarele, omul lacrimile. Pentru
pământ izvoarele sunt puteri de viaţă şi rodire; pentru om lacrimile sunt
izvoare de înviorare şi înviere duhovnicească, de ispăşire şi sfinţire, de
mângâiere şi fericire cerească.
Pentru atâtea pricini, creştine, poţi să plângi. Cine
poate plânge mai poartă în sine lumina conştiinţei. Nu trece cu nepăsare pe
lângă cei ce plâng. Ci, ca şi Hristos, mângâiaţi-i, ajutaţi-i, respectaţi-i,
întăriţi-i, până va suna şi pentru ei ceasul biruinţei şi al bucuriei.
Mântuieşte, Doamne, şi păzeşte poporul Tău cu crucea
Ta biruitoare şi-l ridică din moarte la viaţă, cum ai ridicat pe Lazăr, pe fiul
văduvei din Nain … şi pe fiica lui Iair …
„Dă-ne, Doamne, picături de lacrimi, care curăţesc
întinăciunea inimii mele, ca fiind curăţit în conştiinţă, cu credinţă şi cu
frică să vin, Stăpâne, spre împărtăşirea dumnezeieştilor tale daruri”[1].
[1] Rugăciunea I din Canonul Sfintei
Împărtăşanii.
1] Octoihul Mare, ed. IV, 1942, p. 161.
[2] Ibidem, Cuvântul 7.
[3] Sf. Isaac Sirul, Cuvântul 34, p. 151.
[4] Ibidem, Cuvântul 33, p. 150.
(Extras din opera „Spre Tabor, vol. II, de Pr. Ilarion Felea
IMBRACAMINTEA
FRUMOASA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
„Cautati mai întâi Împaratia lui Dumnezeu si dreptatea
Lui si toate acestea se vor adauga voua” (Matei 6, 33). Cum, în ce chip sa
cautam mai întâi Împaratia lui Dumnezeu? Iata cum. Daca îti place sa te falesti
cu o îmbracaminte frumoasa, chiar în timp ce te îmbraci cu ea, adu-ti aminte de
nestricacioasa haina a adevarului, cea în care trebuie sa ne fie îmbracat
sufletul, sau de Iisus Hristos, Care este îmbracamintea noastra duhovniceasca,
dupa cum s-a spus: „Câti în Hristos v-ati botezat, în Hristos v-ati îmbracat”
(Galateni 3, 27). Pasiunea pentru eleganta vestimentara face de cele mai multe
ori sa paleasca cu totul în inima noastra gândul la îmbracamintea cea
nestricacioasa a sufletului, reducând toata viata la o preocupare desarta
pentru îmbracaminte luxoasa.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 257-258
ENERVAREA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
A te enerva pe cineva pentru un lucru material,
înseamna sa plasezi acel lucru mai presus decât fratele tau. Dar ce este mai
presus decât omul? Nimic pe pamânt, nu este mai nobil decât omul.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 168.
DIFERENȚA
ESENȚIALĂ ÎNTRE CREȘTINISM ȘI ALTE RELIGII
-
PR. SAVATIE BAȘTOVOI -
Asceza
filosofică și tibetană
Dar cum va explicați faptul că găsim istorisiri
asemănătoare în tradiția creștină și cea tibetană?
Pot semăna, pentru că vorbesc despre oameni.
Preocupările și scopurile lor sunt adesea asemănătoare. Și în Tibet au trăit
oameni care au înțeles că viața asta-i deșartă, că omul moare, cu nu are rost
să strângi averi și să te legi de ele. Oameni care disprețuiau deșertăciunea
lumii și se retrăgeau. Ascetismul nu-i de ieri-de azi și nu l-am inventat noi,
ortodocșii. Ideea e cum umplem această asceză.
Formele de ascetism și de viețuire ale noastre nu-s
foarte diferite, pentru că suntem oameni. Tot două mâini și două picioare avem,
indiferent de credința noastră. Dacă mâncăm, ne dăm seama că prea multă mâncare
nu-i bună și ne facem griji cum sa scăpăm de îngreuiere. Iată și Diogene își
făcea probleme de asceză. Toată averea lui era o cană cu care bea apă. Dar a
văzut odată pe cineva care bea apă din pumn și a exclamat: „Iată unul mai mare
ca Diogene!”. Și a aruncat cana.
Nu se poate să nu fie asemănări. A fost ascetism și la
tibetani și la chinezi. Taoiștii iar sunt interesanți ca atitudine. Farmecul
lor este că ei nu Îl numesc pe Dumnezeu. Ei spun Tao - care poate fi numit - nu
este adevăratul Tao. Au cuvinte înțelepte. Nu au o religie, au un cod de
conduită.
Ca și confucianismul, unde „dogma” principală este ca
fiul să-și respecte tatăl și pe împărat. Pe asta se întemeia ordinea în lume.
Și tot la Confucius, bărbatul nu era considerat major, câtă vreme trăia tatăl.
Abia la moartea tatălui el intra în drepturi. Câtă vreme trăia tatăl, nu avea
voie să părăsească casa mai departe de o zi de mers pe jos, ca să poată ajunge
la înmormântare.
Nu există nicăieri un Dumnezeu care a murit pentru
cineva!
Prin urmare formele acestea de viețuire, de respect,
nu sunt o religie propriu-zis. Există un fel de propagandă, care face religie
din cele ce nu-s. Ca să ne spună: „Ceea ce faceți voi, nu-i nou, s-a mai făcut
și se face”. Nu-i adevărat, nu s-a mai făcut. Nu există nicăieri un Dumnezeu
care a murit pentru cineva! Nu există!
Ei vehiculează tot felul de lucruri, pornind de la
niște mituri, niște statui asiriene, care sunt desenate nu știu cum, zic că
seamănă cu Maica Domnului. Nu toate femeile care țin un copil în brațe seamănă
cu Maica Domnului. Nu poți de la asta să tragi concluzia că sunt și alții care
au un Hristos născut din fecioară, care este Dumnezeu, care moare pentru noi și
înviază. De la a ține un copil în brațe, până la un Dumnezeu întrupat este cale
lungă.
Nu poți să-mi arăți trei fotografii, cu nu știu ce
zeiță și să-mi spui că seamănă. Nu-i un argument! Ateii mai foloseau astfel de
argumente și funcționa, pentru că lumea nu știa. Sunt argumente de ateism
științific. Eu le știu încă de la tatăl meu, de când eram mic.
Umblau cu astfel de lucruri ca să te zăpăcească de
tot. „Voi nu vedeți că credința voastră este și acolo și-acolo!”. Nu! Nu-i
și-acolo, și-acolo!
Lipsa unei cercetări autentice și raționalismul
Ca să înțelegeți la ce nivel sunt cercetările și
argumentele care ne vin nouă de prin Franța și alte părți, este destul să
deschideți o carte franțuzească despre creștinism ca să vedeți că ei, dacă nu
au înțeles nimic din creștinism, cu atât mai mult nu înțeleg nimic de la
asirieni și orientali. E ... „ferească Dumnezeu!”. Când citești câte un franțuz
care habar n-are pe ce planetă trăiește și i se pare că face mare cercetare.
Are acces la niște documente, normal, pentru că sunt arhive. Iar pe omul necunoscător
îl impresionează foarte tare când aude că s-a găsit cutare în arhive la
Vatican, etc.
Lăsați voi astea! Toată viața lor este pe hârtii. Dacă
ei cred în lege și în document li se pare că gata, a găsit hârtia – are dovada
științifică, neștiințifică. De la o hârtie până la tot ce a fost și tot ce
este, până la adevăr - e cale lungă! Hârtii poți face cate vrei, dar acolo unde
nu ai, ce te faci?
Vă dați seama că Dumnezeu nu a scris niciun rând? El
nu ne-a lăsat hârtii. Nici sfinții noștri din primele veacuri nu au avut hârtii
și n-au avut niciun stres. Ne-au rămas niște scrisori, niște mărturii
de-atunci, dar asta nu înseamnă că documentul este adevărul. Atitudinea aceasta
este greșită.
Credința în duh
Dacă nu avem în duh, vederea celor ce au fost, prin
prisma celor ce sunt, atunci ne rătăcim. Bătrânii aceștia, pe care i-am
cunoscut și pe care ni i-a dat Dumnezeu, sunt purtătorii, argumentul și
mărturia Evangheliei și a faptului că ceea ce s-a întâmplat atunci - este
adevărat.
Dacă nu i-am fi avut pe acești Părinți, ne-am fi
învârtit în cuvinte și discuții fără sfârșit. Ne putem învârti în jurul cozii
până la sfârșitul lumii și nu mai ajungem la înțeles. Dacă ajungi să crezi, pur
și simplu, că așa a fost - e suficient.
Dacă acuma mi-ar spune că toate cărțile au fost scrise
altfel, eu nu mă tulbur. Eu cred oricum în Dumnezeu. Mi se pare că vorba asta o
spune și Sf. Simeon Noul Teolog: „Chiar dacă Scriptura ar dispărea, noi am
putea să o scriem din nou”. Asta-i credința noastră.
Noi nici nu putem fi dependenți de cărți. Gândiți-vă
că mâine-poimâine vine o cenzura și le arde pe toate... Credeți că dispare
Hristos? Temeiurile, drojdia credinței a fost mereu în inimi și de-acolo, în
duh, înflorea din nou. Dacă ne uităm la Părinții sirieni, la cum au rodit
imnele Sf. Efrem Sirul, sau dincolo, la sfinții romani, cântă la fel, chiar
dacă stilistica e diferită, dar au aceleași vederi, aceleași repere în
desfășurarea aceasta lirică.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 89
P
A T R I A
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Iubeste-ti patria pamânteasca si pe parintele ei. Ea te-a educat, te-a
instruit, te-a facut sa însemni ceva printre oameni, ti-a dat respectul ce ti
se cuvine, îti da de toate. Dar trebuie sa-ti iubesti cu deosebire patria
cereasca, pe Parintele veacului ce va sa vina; acea patrie este, de buna seama,
mult mai scumpa si mai vrednica de cinstire decât aceasta, fiindca este sfânta
si dreapta, de neclintit, vesnica, nestricacioasa, fara seaman de frumoasa si
datatoare de fericire, fiindca ti-a dat si îti da infinit mai multe înlesniri
si bunatati decât patria pamânteasca; fiindca Parintele acelei patrii nu este
un om muritor, supus patimilor, ci Dumnezeu Cel mai înainte de veci,
Atoatefacatorul. El te-a facut fiu al lui Dumnezeu, mostenitor al lui Dumnezeu
si împreuna-mostenitor cu Hristos, fiindca Tatal ceresc te face partas tuturor
bunatatilor Împaratiei Sale: „Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si
la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2, 9). Aceasta patrie ti-a fost
juruita cu nepretuitul Sânge al Fiului lui Dumnezeu. Dar pentru a fi cetatean
al acelei patrii trebuie sa-i respecti si sa-i iubesti legile, asa cum esti
obligat sa respecti si cum respecti de fapt legile patriei pamântesti, fiindca
fara aceasta nu te vei putea face cetatean al acelei neasemuite patrii. Iubeste
Biserica, aceasta scoala de educatie duhovniceasca; ea ne pregateste sa fim
madulare si cetateni ai acelei patrii.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 297-298
CRAMPEIE
DE SUFLET
-
Arhiepiscopul Iustinian Chira -
Cuvintele sunt doar crâmpeie, frânturi ce ca un ecou razbat în afara din adânc,
dincolo, dintr-o lume vasta, un univers întreg ce se afla în fiecare din noi.
Ce poate reda în afara poetul din poezia ce se afla în el? Ce poate nota
compozitorul din armoniile ce inima lui, sufletul, urechea lui le aude
neîncetat si undeva adânc în fiinta lui, el le fredoneaza înfiorat? Nimic sau
aproape nimic, mare parte din lumea noastra zace nedescoperita, necunoscuta
nici de noi în întregime si care ni se reveleaza în frânturi, în timp,
facându-ne sa ne vedem schimbatori si necunoscuti, nici de noi însine în vreme.
Arhiepiscopul Iustinian Chira, Convorbiri
in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 166
Educatia
-
Sfantul Paisie Aghioritul -
Numele pe care îl scrijelesti pe scoarta unui copac se va mari, va creste odata
cu el. La fel si inima copilului tau. Ceea ce scrijelesti în anii lui de
gingasie vei citi în cei care vor urma.
Sfantul Paisie Aghioritul, Mica filocalie,
traducere de Parintele Victor Manolache, Ed. Egumenita, Galati, 2009, p. 141
DOUA
FELURI DE SEMINTE
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Viata ta sufleteasca se împarte în mod distinct în doua stari, între care
exista o profunda deosebire. O stare este aceea care înseamna pace, bucurie,
inima larga si deschisa; o alta e cea în care domina suferinta, spaima, iar
sufletul se simte în strâmtorare. Cea dintâi stare este rezultatul acordului
desavârsit dintre suflet si legile Creatorului. La originea celei de a doua
stari sta încalcarea sfintelor sale porunci. Pot observa si observ realmente
cum începe o stare sau alta. Presimt si pe una, si pe cealalta. Stiu ce se
întâmpla întotdeauna: daca stârpesti de la început samânta nascatoare de
suferinta si strâmtorare, stârpesti si roadele ei, adica suferinta si
strâmtorarea sufletului.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 31
Cu deosebit respect vă trimitem nr. 551 al
,,Scrisorii pastorale”. Dacă aveți posibilitatea, vă rugăm să ne confirmați
primirea. În situația în care textul primit de Dvs. nu conține diacritice, vă
rugăm să ne semnalați și vom încerca să vi-l trimitem într-un alt format.
Sănătate, pace și bucurii să vă dea
Dumnezeu!
Pr.
Al. Stănciulescu-Bârda
SECRETUL
CĂSNICIEI IDEALE
-
PR. MIRON MIHĂILESCU -
Libertatea în comun?
În căsnicie nu mai ai libertatea de a face ce dorești,
ci ai o libertate în comun cu soția, nu libertate personală. Ești doi
într-unul, adică libertate în comun. Din păcate, în viața de toate zilele se
ajunge în a face fiecare pe cont propriu ce poate, ce știe. În acest caz nu mai
e vorba de căsnicie, ci totu-i un chin, un compromis.
Adevărata căsnicie este numai atunci când soții
gândesc și fac, ceea ce fac, cu o inimă și un suflet. Rare sunt căsniciile
adevărate, ca și oamenii adevărați! Idealul este ca libertatea să fie înțeleasă
în tonul principiului liturgic: „cu o gură și cu o inimă simțim și mărturisim”.
Dacă accepți căsnicia, accepți să-ți acomodezi libertatea, să ți-o supui
împărțind-o cu partenerul, cu alte cuvinte făcând și ce nu îți convine să faci,
un fel de tăierea voii mai strașnic chiar decât în mănăstire (soțul pentru soție,
soția pentru soț).
Acesta-i idealul: tăierea voii, voie pe care tu o ai
într-un fel, el într-alt fel, dar amândoi, în deplin acord, v-ați înțeles că
renunțați la voia proprie, supunându-vă împreună voii lui Hristos.
Te acomodezi asumându-ți această cruce, de a călca pe
voia ta, pentru soție (sau soț) de dragul lui Dumnezeu. Căci tu, doar, o
iubești cu iubirea lui Dumnezeu. Și atunci renunță ambii la voia lor și se
înțeleg dumnezeiește, purtând crucea în comun (crucea despărțirii de voia ta).
Tu o faci în felul tău, eu în felul meu, dar amândoi în același scop de a-L
urma pe Hristos.[1]
[1] Fragmente selectate din Imperativul trezviei în
teologhisirea părintelui Miron Mihăilescu, ediție îngrijită de pr. Răzvan
Andrei Ionescu și Laura Vasiu, Ed. Apostolia, vol. 2, pp. 50, 55, 56, vol. 2,
pp.68, 87-88 și vol. 3, pp. 35-36.
CAMARA
-
Sfantul Nicolae Velimirovici -
Camara este, în întelesul obisnuit, chilia monahului
ori o camera de mici dimensiuni, tainuita, din casa. Înauntrul omului aceasta
„camara” este inima. „Tu însa, când te rogi, intra în camara ta” (Matei 6, 6)
si acolo roaga-te, dar nu precum fatarnicii care se roaga ca sa fie vazuti de
oameni. Intra în inima ta cu mintea, si acolo unde esti doar tu, arunca toate
lucrurile cele din afara si te deda pe de-a-ntregul la rugaciune catre Domnul
Dumnezeu.
Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si
semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 55
VENITI
SA NE AMINTIM!
-
Sfantul Teofan Zavoratul -
Veniti sa ne amintim cum vor lumina Dreptii ca soarele
si cum se vor arata pacatosii asemenea funinginii de pe oala – si, cu frângere
de inima, sa râvnim faptele cele bune.
Veniti sa ne întarim în frica de Dumnezeu, ca sa ne
învrednicim de bunatatile cele vesnice.
Veniti sa cadem la Dumnezeu cu inima înfrânta si
smerita, fiindca El este Bun si Milostiv, si îi mântuieste pe cei ce se
pocaiesc.
Sa ne rugam Lui, ca sa ne aduca în Împaratia Sa cea
negrait de fericita si nesfârsita.
Sfantul Teofan Zavoratul, Psaltire sau
cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de Adrian Tanasescu-Vlas, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 74
PATRU
FELURI DE SUFLETE
-
SF. ILARION FELEA -
Pilda semănătorului
Împărăţia lui Dumnezeu nu s-a întemeiat şi nu creşte
pe pământ, nici prin puterea armelor, nici prin deşteptăciunea oamenilor. Ea se
întemeiază şi creşte printr-o putere tainică, sfântă, mai presus de toate
armele şi puterile omeneşti. Puterea aceasta e cuvântul lui Dumnezeu. Cine
vesteşte, unde se seamănă, cum creşte şi rodeşte acest cuvânt, ne-o spune
Mântuitorul nostru Iisus Hristos în pilda cunoscută şi neîntrecut de frumoasă a
Semănătorului.
Ieşit-a semănătorul – zice Domnul – să semene sămânţa
sa. Şi semănând el, unele au căzut pe lângă cale şi au fost călcate şi păsările
cerului le-au mâncat. Altele au căzut pe piatră şi după ce au răsărit s-au
uscat, pentru că nu aveau umezeală. Altele au căzut în mijlocul spinilor şi
crescând spinii, le-au înecat. Iar altele au căzut pe pământul cel bun şi
crescând, au făcut rod însutit…
La întrebarea ucenicilor: „Ce înseamnă pilda
aceasta?”, Mântuitorul răspunde: «Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Cele de
lângă cale sunt cei care ascultă, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima
lor, ca nu cumva crezând să se mântuiască. Cele de pe piatră sunt cei care aud
şi cu bucurie primesc cuvântul, dar rădăcină nu au, ci cred până la o vreme,
iar în vreme de ispită se leapădă. Cele căzute între spini sunt cei care aud
cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţiile şi cu plăcerile vieţii acesteia,
se înăbuşesc şi nu aduc roadă. Iar cele de pe pământ bun sunt aceia care,
auzind cuvântul, îl păstrează în inima lor bună şi curată, şi aduc roadă prin
răbdare» (Lc. 8:4-15. Vezi şi Mt. 13:1-23; Mc. 4:1-20).
Cum crește sămânța în sufletele noastre?
Aşadar, cuvântul lui Dumnezeu, adevărul Evangheliei
este asemănător cu sămânţa. Semănătorul este Mântuitorul, Învăţătorul, Prorocul
venit în lume, Domnul nostru Iisus Hristos. Cum semănătorul iese când e timpul
potrivit la câmp, ca să semene sămânţa, tot aşa la «plinirea vremii» (Gal 4:4)
a venit în lume Mântuitorul Hristos ca să semene în sufletele oamenilor sămânţa
Evangheliei, cuvântul lui Dumnezeu.
Se pune acum întrebarea: „Cum creşte şi în ce măsură
rodeşte cuvântul lui Dumnezeu în inimile şi în faptele oamenilor?”. Răspunsul e
limpede: ca şi seminţele aruncate în brazdă, unele
mai bine, altele mai slab, după cum e locul şi soiul
pământului.
4 feluri de suflete
Sunt patru feluri de pământuri şi patru feluri de
suflete: sunt pământuri bătute, peste care trec tot felul de drumuri şi cărări
bătătorite de oameni. Pământuri pietroase, în care nu este nicio putere de
rodire. Pământuri sălbatice, năpădite de spini şi de buruieni care înăbuşesc
seminţele bune. Și în sfârşit pământuri mănoase, care rodesc seminţele bune cu
îmbelşugare.
Ca şi pământurile sunt şi sufletele. Sunt suflete
uşuratice, peste care trec gândurile bune şi rele, ca oamenii peste pământurile
cu drumuri şi poteci multe. Sunt suflete seci, tari şi aspre, ca piatra, în
care nu rodesc niciun fel de gânduri, vorbe şi fapte bune. Suflete egoiste şi
răutăcioase, ca spinii, care afară de interesele lor nu se gândesc la nimic. Și
suflete bune şi roditoare ca şi pământurile mănoase, în care cresc şi rodesc
toate virtuţile, toate gândurile şi faptele bune.
Astfel fiind sufletele, este uşor de înţeles de ce
rodesc în unele aşa de greu cuvântul Evangheliei. Oamenii cu sufletele
uşuratice ascultă cuvântul despre împărăţia lui Dumnezeu. Dar cum inima lor e
deschisă tuturor duhurilor rele şi patimilor stricăcioase, nu aduc roade. Vine
diavolul viclean, vine lumea călătoare a gândurilor rele, care calcă în
picioare seminţele bune. Vin păsările răpitoare ale poftelor vinovate, care
culeg ce a mai rămas din cuvintele lui Dumnezeu, semănate în inimă. Pradă
totul, nimicesc totul şi nimic nu se alege din semănătura Evangheliei.
Sufletele dure
Oamenii cu sufletele dure, bolovănoase se opresc şi ei
o clipă şi ascultă cuvântul lui Dumnezeu. Dar cum seminţele nu cresc pe piatră
şi îndată ce răsar, se ofilesc şi pier, nici învăţăturile creştine nu prind
rădăcini în inimile lor. Se gândesc şi ei din când în când la Dumnezeu. Ascultă
şi ei câteodată „cu bucurie” graiurile Scripturilor Sfinte.
Încolţesc uneori şi în ei gânduri bune şi frumoase.
Dar, neavând căldura inimii curate şi umezeala gândurilor căinţei pentru
faptele lor vinovate, nu se pot hotărî să-şi schimbe deprinderile rele, nici să
se întoarcă din cauza pierzării la Dumnezeu. La cele dintâi ispite, necazuri
sau prigoane se leapădă de toate cuvintele Evangheliei, care astfel nu pot
creşte şi rodi în ei, cum nu pot creşte şi rodi seminţele în piatră.
Sufletele egoiste
Oamenii cu sufletele egoiste şi răutăcioase primesc
cuvântul lui Dumnezeu, cum primeşte pământul plin de spini sămânţa cea bună. Ca
apoi după ce începe a creşte să o năpădească până o îneacă.
Tot aşa şi grijile lumeşti, măririle deşarte, nesaţiul
averilor şi dulceţurile vieţii copleşesc şi înăbuşă în sufletele iubitoare de
sine şi rele, puterea de creştere şi rodire a învăţăturilor mântuitoare.
Cuvintele Domnului, neavând lumina şi căldura trebuitoare, se ofilesc, se usucă
şi pier ca şi plantele nobile în mijlocul spinilor.
Sufletele bune
Oamenii cu sufletele bune sunt ca şi pământurile
prielnice seminţelor bune. Primesc cuvântul lui Dumnezeu şi aduc roade
îmbelşugate, însutite. La Sf. Evanghelist Matei se spune: «unul o sută, iar
altul şaizeci, iar altul treizeci» (13:23). Asta înseamnă că nici în sufletele
bune, cuvântul lui Dumnezeu nu are aceeaşi putere de rodire. Sunt pământuri mai
puţin sau mai mult roditoare.
Într-un pământ slab roditor, dintr-o sămânţă creşte un
spic mai slab. Într-un pământ gras, dintr-o sămânţă cresc mai multe spice,
toate grase şi pline de seminţe. La fel sunt şi sufletele: după cum e inima lor
de bună, aşa sunt şi roadele lor. Un suflet care stăruie mai mult şi are
răbdare mai mare, poate ajunge până la desăvârşirea sfinţilor şi a mucenicilor.
Altul, care stăruie mai puţin şi are răbdare mai mică,
rodeşte mai puţin. Unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci. Astfel creşte şi
rodeşte în viaţa şi în faptele oamenilor cuvântul lui Dumnezeu. Ştim că o parte
din sămânţă cade pe cale, pe piatră şi în spini, şi ne doare paguba, dar ne
mângâie rodul însutit.
Cel ce are urechi de auzit, să audă…
(Extras din Pr. Ilarion V. Felea, „Pildele
Mântuitorului”)
DORUL
DUPA VIATA CEREASCA
-
Sfantul Nicolae Cabasila -
Noi traim în aceasta lume vazuta cu gândul la cea nevazuta, schimbând nu atât
locul, ci felul de traire si de vietuire. De fapt, nu noi suntem cei ce ne-am
miscat sau ne-am ridicat mai aproape de Dumnezeu, ci Domnul Însusi este Cel Ce
S-a scoborât si a venit la noi. Caci nu noi am cautat pe Domnul, ci El ne-a
cautat pe noi, doar nu oaia a plecat în cautarea pastorului si nici drahma în
cautarea stapânei sale, ci Domnul a coborât pe pamânt si a gasit în om chipul
Sau, a cutreierat locurile unde ratacise oaia pierduta si, luând-o pe umeri, a
scapat-o din ratacire. Bineînteles, nu ne-a mutat în alt loc, ci lasându-ne pe
pamânt, ne-a facut înca de aici locuitori ai cerului si ne-a varsat în suflete
dorul dupa viata cereasca, fara sa ne ridice la cer, ci doar aplecând cerurile
si pogorându-Se, dupa cum zicea Proorocul: „Domnul a plecat cerurile si s-a
coborât pe pamânt”.
Sfantul Nicolae Cabasila, Talcuirea
Dumnezeiestii Liturghii si despre viata in Hristos, traducere de Pr. Ene
Braniste si Pr. Teodor Bodogae, Ed. Arhiepiscopiei Bucurestilor, Bucuresti,
1992, p. 137
AVIONUL
SUPERSONIC
-
Sfantul Sofronie Saharov -
Nasterea duhovniceasca a unui om genereaza zgomot puternic în lume, precum
avionul care depaseste pragul sunetului.
Sfantul Sofronie Saharov, Cunosc un om in
Hristos – Parintele Sofronie de la Essex, traducere de Pr. Serban Tica, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2011, p. 201
CUM
AU VRUT COMUNIȘTII SĂ O ÎNGROAPE PE SF. PARASCHEVA
-
DANION VASILE -
Sf. Parascheva i-a rușinat pe comuniști
Cinstim icoanele pentru că prin ele îi cinstim pe
sfinţi, pe cei zugrăviţi în ele şi lăudăm nevoinţele lor, mucenicia şi
pătimirile lor şi vrem să mergem pe urmele lor. Tot la Sinodul VII ecumenic, la
care s-a fixat învăţătura despre cinstirea sfintele icoane, Sf. Părinţi au
statornicit şi învăţătura despre cinstirea sfintelor moaşte.
Pentru că aşa cum ereticii prigoneau sfintele icoane,
aşa prigoneau şi sfintele Moaşte. În anul 1641, în ziua de 13 iunie, a avut loc
un incendiu, dar moaştele Sf. Parascheva nu s-au lăsat mistuite de foc. De ce?
Pentru că harul Duhului Sfânt care a acoperit-o pe Sf. Parascheva a fost mai
tare decât focul acesta lumesc. Și prin acel incendiu, Dumnezeu a întărit şi
mai mult cinstirea Sf. Parascheva.
Prin anii 1950-1954, unii poate ştiţi, comuniştii au
vrut să îngroape moaştele Sf. Parascheva în cimitir ca să nu mai meargă lumea
să se închine. Pentru că diavolii, fie că sunt comunişti, fie că sunt atei,
modernişti, de diferite feluri, ştiu că trebuie stârpit cultul sfinţilor.
Şi au încercat comuniştii să îngroape moaştele sfintei
şi din senin s-a pornit o furtună puternică, o ploaie torenţială cu fulgere,
trăsnete. Și comuniştii s-au speriat şi au lăsat sfintele moaşte la locul lor
spre închinare.
Perna Sf. Parascheva
Odată, când nişte femei credincioase au vrut să-i pună
sub cap Sf. Parascheva o pernă, ea a ridicat capul ca oamenii să înţeleagă că
este vie.
O femeie a auzit în vis când i s-a arătat Sf. Ilie
Lăcătuşu spunându-i: „noi suntem vii între morţi”. Ei sunt vii între morţii
care au părăsit această lume. Ridicând capul, Sf. Parasheva vrea ca fiecare
dintre noi să înţelegem că primeşte fiecare rugăciune a noastră. Unii poate
sunt mai slăbiţi trupeşte, nu pot face sute de metanii sau închinăciuni. Faceţi
cât puteţi, cât v-a spus duhovnicul şi Sf. Parascheva primeşte această nevoinţă
a voastră chiar dacă nu ridică capul, în chip văzut, atunci când vă veţi duce
să vă închinaţi ei la Iaşi. Ea primeşte fiecare jertfă pe care o faceţi.
(Extras din Revista Atitudini Nr. 25)
R
O A T A
-
Sfantul Ambrozie de la Optina -
Noi ar trebui sa traim pe pamânt ca o roata care se învârte. Cu cât ea atinge
mai usor pamântul, cu atât ea merge si înainteaza mai cu usurinta. Dar noi, noi
ramânem culcati la pamânt, în asa fel ca nu mai putem sa ne sculam.
Sfantul Ambrozie de la Optina, Staretul
Ambrozie de la Optina, traducere de John B. Dunlop, Ed. Sfintei Manastiri
Polovragi, Polovragi, 1994, p. 122-123
RUGACIUNEA
SILITA
-
Sfantul Ioan din Kronstadt -
Rugaciunea silita naste fatarnicie, îl face pe om incapabil de orice reflectie,
apatic fata de toate, chiar si fata de îndeplinirea obligatiilor sale. Aceasta
ar trebui sa-i faca pe toti cei ce se roaga asa sa-si îndrepte modul de a se
ruga. Trebuie sa ne rugam cu drag, cu vigoare, din inima. Nu din cauza
supararilor si necazurilor si nici din obligatie, „caci Dumnezeu iubeste pe cel
care da cu voie buna” (2 Corinteni 9, 7).
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 52-53
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu