ARMONIE STELARĂ ÎNTRE VIAȚĂ ȘI CREAȚIE,
VIGOARE, OPTIMISM.
GH. TĂNASE
In revista Ramuri din
Craiova, seria de aur Marin Sorescu, am publicat cronici la cărți din
literatura clasică a Chinei. Constat astăzi că romanele scrise de faimosul sinolog
Constantin Lupeanu au patină orientală, dețin o încărcătură misterioasă care le
face unice în peisajul actual al literelor române. Am publicat de curând în
revista de prestigiu Arena Literară cronica intitulată „Când
iubirea atinge puritatea desăvârșită a emoției”, despre
romanul său „Ambasador în Musonia”, o alunecare savantă de la
diplomație la aventură trepidantă în jungla tropicelor, de la meditație la
momente de dragoste de un fel neîntâlnit încă în literatura română modernă.
Ionel Teodoreanu, Gib Mihăescu, Mircea Eliade și, iată, Constantin Lupeanu -
tot atâtea feluri de a descrie iubirea.
Romanul său recent, „Corabia
Piraților”, 684 pagini, Editura și Tipografia Rawex Coms, București 2025,
declarat de autor roman fantastic,
este înainte de orice istoria împlinirii unui destin în lumea de astăzi ca o
corabie a piraților. „Atât Raiul, cât și Iadul sunt cu noi, pe corabie”, ne
avertizează autorul încă de la-nceput.
Se desprind câteva romane
în cuprinsul acestei cărți de largă respirație, care ar putea, la o nouă
ediție, să fie tipărite în volume separate. Copilăria luminoasă într-un sat
oltenesc cu rădăcini ale strămoșilor arimi. Dezvoltarea intelectuală — anii de
studiu în Murgași, Craiova și București. Un alt volum component al romanului
frescă intitulat „Corabia Piraților” ar putea fi viața diplomatică în câteva
țări ale Asiei centrale și de sud-est. Împlinirea cetățenească, cunoașterea
vieții, contactul cu mediul muncitoresc și timpul aflat în slujba patriei,
serviciul militar obligatoriu care generații de-a rândul a format cetățeni cu
dragoste de neam și bărbați puternici, demni. Plecau la militărie niște copii
imberbi și reveneau acasă oameni formați pe deplin pentru a ține piept vieții.
Serviciul militar obligatoriu deține virtuți de negăsit în niciun alt segment
al vieții. S-ar cuveni să instituim un plebiscit corect pe această temă și nu
mă îndoiesc că poporul român va hotărî reintroducerea acestui soi de educație.
În sfârșit, un ultim roman ar putea însuma viața personală, cu legăturile avute
înainte de căsătorie și cele treisprezece închipuiri fanteziste ale vieții
trăite de erou alături de tot atâtea tipuri de femei, cu precizarea că nici una
nu are atributele complementarității evidente în conviețuirea cuplului Mira —
Nucu.
Ineditul scrierilor
lui Constantin Lupeanu constă în aducerea cu succes în literatură a lumii
diplomatice. In acest roman este urmărită evoluția unui diplomat începând din
ziua prezentării sale cu repartiția guvernamentală, mediile înlocuindu-se unul
pe altul ca-n viață, ba la București, ba în străinătate, unde diplomați de
valoare se confruntă cu poliția secretă. Specialiștii români în spionaj n-au
vigoarea recrutării aborigenilor și le este mai simplu să-și murdărească
proprii colegi cu invenții nelalocul lor.
Creația literară a
lui Constantin Lupeanu are vigoare, viețile eroilor săi sunt luminoase, ei nu
sunt dezabuzați, ci luptători, emană
optimism, văd partea olimpiană a vieții și cele mai multe dintre
scrierile sale au un final fericit pentru protagoniști. Această alegere este
contrară tendinței majoritare a artei moderne sfâșiată de psimism, nihilism,
moarte. Scriitorul Lupeanu ne relevă frumusețea vieții pământene, eroii săi sunt
radioși și chiar dacă nu înving, cel puțin răzbesc până la sfârșit cu capul sus.
Se resimte în acest
roman fluviu o armonie stelară între viață și creație, evenimentele
adăugându-se undele după altele într-o ordine cosmică, iar piedicile umane,
câte apar, sunt șterrse de un suflu invizibil, ca și cum n-ar fi fost. Se
cuvine ca, dincolo de partizanat, critica literară să înegistreze și să
comenteze romanele, deja șapte la număr, care s-au acumulat sub numele
romancierului Lupeanu, bun cunoscător al climatului politico-diplomatic. El
aduce în literatura română un ținut aproape interzis, în mijlocul căruia se
mișcă dezinvolt, ca un cunoscător firesc. Amintim romanele: „O lume de sfincși”
– fără echivoc, lumea diplomației, „Între Cer și Pământ”, „Ambasador în
Musonia”, „Crimă la MAE”. Ca profesor care am ridicat la viața culturală
generații de liceeni, eu nu sunt impacientat și mă limitez să semnalez doar
această temă de cercetare. Am convingerea că se va găsi criticul pe care-l
merită un romanicer viguros, cu trei cărți eseistice, priviri docte asupra
civilizației chineze și legăturilor cu România, cu Europa. Constantin Lupeanu,
un cărturar din sorgintea lui Mircea Eliade.
Romanul „Corabia piraților”poate fi numit
într-adevăr roman fantastic, adică „plăsmuire a imaginației”, cu deosebire
fantezist sau în accepția pe care o oferă Cambridge Dictionary, simplu, cu
sensul: extrem de bun, neașteptat de plăcut. Personajul principal, pilonul în
jurul căruia se derulează evenimentele, iar viața curge neobosită, ca fluviul
european Dunărea, Nucu F. Arim, este, în viziunea Lupeanu, un spirit întrupat
pe pământ în vederea dobândirii unei experiențe în plan diplomatic, în slujba
patriei pe tărâmuri străine, departe, în Extremul Orient. Deși însemnat din
naștere, el vine pe lume după ce trecuse prin experiența unui deces în uterul
mamei și este singura ființă umană în satul acela pierdut printre dealuri cu
ochi albaștri ca azuriul cerului înalt de vară,
născut în primele zile ale unui August torid. El este pe punctul de a
sucomba pe la vârsta de trei ani, dar revine definitiv la viață prin umila intrare,
în brațele mamei, într-o mănăstire veche. Starețul este cel care înțelege că acolo
la mănăstire Nucu trecuse déjà printr-un al doilea botez, se primenise cu
energie celestă adunată sub icoana mântuitorului Pantocrator, din cupola
centrală a sfântului lăcaș, simbol credinței creștine ortodoxe și protecției
divine. De-acum, calea lui Nucu este trasată și din timp în timp, simte el
însuși mâna lui Dumnezeu aplecată asupra sa, îndrumându-l, smulgându-l din
impas sau pur și simplu hotărând pentru el viața pe care s-o urmeze. El de prea
puține ori alege, ca noi toți. El se simte ales, soarta parcă era stabilită cu
mult înainte, lui revenindu-I datoria de a se supune și a o împlini. Ca orice
ființă umană, Nucu se confruntă de multe ori cu stări potrivnice, înfruntă
capcane, trece peste piedici și suferă adesea, deși este neobosit și se
dovedește de neînfrânt, dar, atunci când trebuie, intervine de fiecare dată Dumnezeu
cel Atotputernic. În situații de viață obișnuite, mărunte, să le zicem, lui i
se zbate ochiul de bine sau de rău și, cu toate că nu poate evita nimic, măcar știe
să fie atent, primește conștient valul de gheață sau suflul binefăcător.
Nucu Arim este o creație literară de
excepție. Fascinat de la patru ani de poezie, apoi de cuvântul
scris, cu o memorie excepțională, școlile pe care le urmează le împlinește
ușor, cu grație. El este erou exemplar pe parcursul unei vieți nici simple și nici ușoare, vieți destinate
din Înalt. Destinul lui Nucu Arim nu este unul de excepție. El nu
este nici învingător (și asta fiindcă eroului îi lipsesc acele apucături
slugarnice care îi fac pe unii oameni sub-normali să fie promovați și să se
impună social, să câștige putere, să se afirme ca lideri), dar nici ne se
ratează – prin felul său de a se purta, el nu se află în conflict de neîmpăcat
cu superiorii, cu societatea. El nu a visat o carieră de top. Nucu Arim nu și-a
imginat vreodată în nici un fel profesia proprie. Singura sa preocupare a fost
cartea, cultura. El s-a perfecționat perpetuu pe sine și nici aici, în aria
învățăturii, el nu s-a dorit să ajungă învățat, savant, profesor. Cartea avea
pentru el două înțelesuri. Să-i aducă cunoștințe și să scrie la rândul său
cărți. Ceea ce a făcut. Cu un an înaintea absolvirii cursurilor universitare,
fusese căutat de la conducerea a două instituții, ministerul de externe și agenția
centrală de presă, Agerpres. A ales diplomația, fiind prima ofertă.
El înaintează senin
pe calea care i-a fost destinată, nu ia seama la bârfe, nu se înghesuie să
obțină poziții înalte și de aceea îi repugnă străduința colegilor de a linguși,
cu riscul de a fi socotit individualist sau îngâmfat. Comportamentul său este acela
al unui om simplu, modest, serios, sincer, politicos, prietenos și respectuos
cu toți oamenii cu care vine în contact, indiferent de pozițiua socială a
acestora, plin de iubire.
În consecință,
pesonajul Nucu Arim este un om normal, reprezentantul
acelor mulți oameni fără ambiții de preamărire, de
parvenire, cu ceva în plus, râvna perfecționării proprii, devenirii
cărturărești. Am putea spune că el nu se realizează. Se retrage la pensie fără
să fi deținut poziții însemnate. Rangul de ambasador este și nu este devenire,
apare mai mult ca ceva firesc, pe linia carierei sale, ultimul grad diplomatic:
consilier, ministru-consilier, ambasador.
Totuși, posedând
seducția culturii, desăvârșindu-se în mod individual, neștiut, el și-a împlinit
o operă de referință, a tradus și a scris multe cărți, a devenit un sinolog
cunoscut, apreciat, ascultat.
Zilele
vieții sale lui îi apar în permanență pline de lumină și culoare. El nu
cunoaște zilele gri, plictisul. Pentru el lumea se află în permanentă mișcare.
Spre
deosebire de celelalte romane ale sale, aici Constantin Lupeanu nu pune
accentul pe acțiune, ci pe analiză și meditație. La terminarea studiilor
universitare, Nucu Arim este repartizat la Ministerul Afacerilor Externe,
pleacă în Asia ca diplomat, revine, se întoarce, lucrul acesta petrecându-se
toată viața. Autorul suplinește acțiunea, aventura, cu analiza mediilor
diplomatice, politice și culturale din propria țară, din China, Thailanda,
Singapore și alte state unde și-a reprezentat patria.
În
consecință, în afara celor două personaje principale, Nucu Arim și Mira Arim
(numele soției lui Nucu, citit invers, este deopotrivă numele de familie al lui
Nucu – Mira este Arim; Arim este Mira). Se află aici, desigur, voit de
scriitor, o predestinare. Indiferent câte femei l-au dorit pe Nucu F. Arim, el
trebuia să se însoare cu M ira!
Totodată, un roman al condiției umane în anii colectivizării agriculturii,
ai societății multilateral dezvoltate, ai devalizării țării de noii conducători
de după lovitura de stat din Decembrie 1989. Nucu Arim s-a delimitat de politic
în toate aceste etape ale istoriei României, prin tăcere și scufundare în
cultură. El planează asupra lumii, o privește cu mefiență, dar nu coboară, nu i
se integrează în nici un caz. El nu este unic. Nucu Arim este preprezentatul
unui mare număr de cărturari cinstiți. Pornind de la o confesiune a lui Mario
Vargas Llosa legat de cuplul Don Quijote și Sancho Panza, nu pot să nu observ
că personajul central al romanului „Corabia piraților”, deși este departe de a
se identifica cu Don Quijote, are în el aspectul de vis prezent în acesta și de
aceea, de multe ori, ia realitatea drept ficțiune, îi privește pe oamenii reali
din preajma sa ca pe niște personaje ficționale și de aici nedreptățile pe care
le îndură.
Nucu F. Arim beneficiază de un portret multiplu. Arim este și timid. În
fața actelor de banditism din jurul său, despre care află pe loc sau mai târziu,
el nu reacționează în nici un fel. Rămâne cu nasul în cărți. El nu voia să fie
luptător într-o epocă în care prima politicul, iar și acela dictat din afara
granițelor.
Ca orice tânăr arătos
și meritoriu, are succes la fete, fără a fi un Don Juan. Dimpotrivă, el este
cel curtat și căutat de femei, care i se oferă și-i asigură protecție. El este
câștigat deopotrivă de carte, care-l subjugă la fel ca femeile care i se dăruie
instantaneu. În sat, în lipsa cărților de literatură, după ce în prima zi de
școală primește noile manuale, cartea de limba română o devoră în câteva zile
și o va relua din când în când, în lipsa unor noi lecturi.Va citi toată viața,
se va dedica studiului și împreună cu Mira, soția sa, va studia și își vor lua
amândoi notițe după sute de cărți în Chineză, Engleză și Franceză, în primul
rând despre civilizația Chinei și apoi cărți ilustre sau la zi privind
filozofia și istoria omenirii, religia, cele mai felurite sectoare ale culturii
universale. Femeile, indiferent sub ce chip i s-au dezvăluit lui, nu l-au
dominat. La apariția uneia noi, el a abandonat-o fără remușcări pe cea dinaite,
deși cel mai adesea, femeile, așa cum au venit, nechemate, tot așa au plecat,
probabil îndepărtate de statura lui intelectuală, care nu suferea să fie
îngenuncheată și transformată în nici o măsură. Erotismul nu-l copleșește. Nici
nu-l definește. Născut în zodia leului, el nu iubește cu pasiune. Mai mult
acceptă orice femeie și i se pare că le iubește pe fiecare în parte, dar ceea
ce simte el pentru femeie în general nu e iubire, ci cel mult prețuire.
Așa-zisele iubiri nu
sunt decât băi de plăsmuiri fanteziste, romantice, romanțate, posibile iubiri
prezentate sumar, pe ideea vieților diferite pe care le poate avea orice om pe
pământ, definitorie fiind nu alegerea sa, ci ceea ce i-au prezis ursitoarele,
soarta implacabilă. Epilogul romanului ni se pare un joc. Autorul se
dedublează, devine el însuși personaj sub numele Aucor și sub această statură
prezintă un număr de posibile vieți.
Iubirea supremă
dintre Nucu și Mira este adevărată, profundă, o adevărată magie, cu aripi
romantice, construită în timp, în stil poematic. Iubirea lor, deși oscilantă,
înlătură orice alte posibilități de o parte și de alta, apoi se susține o viață
prin atracția irezistibilă a amândurora pentru carte. Amândoi se cred a fi fost
născuți în Zodia Cărții! Poeme de referință intervin, mai ales în faza de
început, oferite reciproc pentru a le exprima simțămintele.
Timpul nu este negat, ci mai degrabă umflat, împins în toate direcțiile,
pentru a dezvălui o multitudine de vieți. Scriitorul ne plimbă dezinvolt din
România în Asia și înapoi, folosește limbajul basmelor, eroii principali Nucu
și Mira ne apar ca Făt Frumos și Ileana Cosânzeana, iar tărâmul oscilant al
vieții lor împărății ale unor Galben Împărat, Roșu Împărat și așa mai departe.
Aspectul acesta de
viață este altfel tratat în „Ambasador în Musonia”, țara inexistentă, ținutul
solar undeva pe la tropice, unde întâlnim radiografii autentice ale unor iubiri
de substanță, cu ingrediente al Orientului (foarte) Îndepărtat!
Ambasadele sunt caracterizate prin lipsa comunicării. Dominanta vieții
acelui grup de oameni este suspiciunea. Ca în ruleta rusească, acel joc de
noroc cu pistolul având un simgur glonț în butoiașul cu opt cărări spre țeavă,
în ambasadele fiecărei țări domnește nesiguranța. Fiecare crede că toți
ceilalți, de la portar și șofer până la ambasador inclusiv, informează,
transmit în țară miciuni scornite din invidie și răutate și din dorința de a se
remarca, de a fi promovați. fiecare se crede înconjurat de asemenea scriitori
ca niște lupi flămânzi și cea mai firească atitudine a omului cinstit este să
se baricadeze în el, să se închidă în casă, să refuze dialogul care îl poate
duce la pieire. Și dacă toți sunt lupi flămânzi?
Nucu și Mira n-au
prieteni în cadrul ambasadelor, singurii lor prieteni sunt cărțile și până și
ele, vorba lui Minulescu, îi puteau înșela „chiar mâine”, de aceea studiau tot
mai mult. Ei
participau la acțiunile oficiale, erau prezenți și la micile reuniuni, puțin
vorbăreți, neatenți la subiectele în discuție, cu gândul la ceea ce citiseră
înainte de a pleca de-acasă! Ei figurau a fi prezenți și de fapt absentau.
Constantin Lupeanu
trăiește pentru carte și prin cărți. El se numără printre puținii scriitori cu
o operă imensă, atât ca profunzime estetică și valoare, cât și ca număr. Fișa
din pagina a doua a romanului este binevenită pentru cititori și pentru viitorime.
Structura romanului
„Corabia piraților” și definirea câtorva personaje pornesc de la experiența
proprie de viață. Ficțiunea inundă însă paginile. Invenția epică este genul
literar cel mai vechi și mai creativ al literaturii, iar aici scriitorul se
dovedește mai puternic decât oricând.
Biografismul, atât
cât există, nu-i strică romanului. Autorul recompune în infimă măsură genealogia
familiei Arim și merge cu presupunerile până în jocul neștiut al lumii
străvechi. În felul acesta, aflăm că Nucu este prinț la a nu se știe câta
generație, noblețea moștenită dublează spiritul venit de pe planeta Sirius și
confirmă purtarea elevată a personajului principal.
Scrierea evidențiază
spiritul sensibil analist al autorului. Constantin Lupeanu are capacitatea de a
susține un dialog menit să caracterizeze personajele și să ducă mai departe acțiunea,
dar nu numai atât. Adesea, prin dialog, el integrează noile percepții în fluența de ansamblu a
scrierii, în
trăirile individuale anterioare.
Romanul
este deopotrivă meditație asupra lumii înfățișate și mai cu seamă în
înțelegerea necesității de libertate personală, implicit în alegerea de către
fiecare dintre noi a intervenției sau a nonacțiunii pe plan social. O narațiune
bogată, care îndeamnă la reflecții. Intâlnim oameni politici pe care Nucu Arim i-a cunoscut sau cu care a
conviețuit sau a venit în contact, Mao în China, Lee, juristul și omul politic
briliant, constructorul statului Singapore modern, regele Thailandei și alte
modele de viață. Dintotdeauna, omul politic de soi alege să se dedice binelui
public, al patriei sale, chiar dacă este potrivnic carierei proprii.
Cu toate
că există referiri la evenimente interne sau internaționale arhicunoscute,
romanul are datele de a exprima, când nu te aștepti, un timp mitic, un spațiu
curios, arhetipal, în antiteză cu timpul acțiunii, prin care trecutul este rescris
ritualic. Întâlnim aici o evidentă dimensiune existențială, iar procedeul este
cel folosit de Mircea Eliade în literatura sa, al trecerii pe nesimțite în alt
spațiu, în alt timp.
Stilul simplu,
elegant, adesea poetic, emană o sensibilitate fermecătoare, departe de lumea
diplomației, de limbajul sec, funcționăresc al acesteia.
Un roman foarte dens,
original prin tematică, prin construirea unui personaj unic în literatura
română, prin cadrul epic imens de la centrul geografic al țării, Paralela 45,
la Tropice și Ecuator.
Călui, Olt,
August 2025
Trimis de: MARIAN ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu