Ana Viorica - Buna, ce mai faci?

 

Ana Viorica

 

Buna, ce mai faci?

”Bunicule, când vin la matale, tu nu stai pe telefon, tu ai mereu timp pentru mine!”

Andrei avea cinci ani și o inimă cât lumea.

De fiecare dată când pășea pe ulița aceea lungă, cu praf și miros de fân, simțea că intră într-o poveste.

Poarta verde a bunicului îl aștepta mereu deschisă, iar în curte — sub nucul bătrân — stătea omul care nu se grăbea niciodată.

Bunicul.

Purta o vestă groasă de lână și o șapcă uzată, dar ochii lui blânzi străluceau ca două lumini.

— Ai venit, măi nepoate? zicea el, ridicându-se încet, cu zâmbetul acela care făcea totul mai senin.

Andrei lăsa valiza jos, alerga cât îl țineau picioarele și i se arunca în brațe.

— Bunicule, când vin la matale, tu ai mereu timp pentru mine!

Bătrânul râdea.

— Cum să n-am? Pentru tine am tot timpul din lume, măi puiule.

În curtea bunicului nu era niciodată liniște de tăcere, ci de pace.

Găinile cotcodăceau, cocoșul cânta, iar în aer mirosea a lemn ars și a mere coapte.

Bătrânul îl lua de mână și-l ducea la grajd, la capră, la puii abia ieșiți din ou.

— Vezi tu, măi Andrei, viața nu e despre grabă. E despre a fi prezent.

— Ce înseamnă „prezent”, bunicule?

— Să fii cu sufletul acolo unde ți-e inima, dragul meu.

Copilul nu înțelegea chiar tot, dar îl privea cu ochii mari și-l asculta cum doar copiii pot asculta — cu inima întreagă.

După prânz, bunicul scotea din cămară o bucată de plăcintă cu brânză și o cană de lapte cald. Se așezau amândoi pe bancă, iar Andrei vorbea întruna.

Despre grădiniță, despre mașinuțe, despre un prieten care i-a luat creionul albastru.

Bunicul nu-l întrerupea niciodată. Nu se uita la ceas, nu spunea „mai târziu”. Doar îl asculta și zâmbea.

Acolo, Andrei simțea că e cel mai important copil din lume.

Când se întorcea acasă, în oraș, era altfel.

Mama și tata îl iubeau, dar mereu aveau ceva de făcut. Mama lucra pe laptop, tata vorbea la telefon, și când încerca să le povestească ceva, răspunsurile veneau scurte, grăbite.

— Da, tati, bravo!

— Foarte frumos, puiule, dar acum mama are treabă, bine?

Și de fiecare dată, copilul tăcea și se gândea la bunicul. La curtea aceea unde nimeni nu se uita la ceas. La bancă, la fluturi, la nucul care-i umbrea amintirile.

— Mami, știi ceva?

— Ce, iubire?

— Bunicul are mai mult timp decât tine.

Femeia a zâmbit amar, fără să răspundă.

Când au venit iar la sat, Andrei a alergat direct spre bancă. Bunicul era acolo, cu o carte veche în mână.

— Citești, bunicule?

— Da, dar pot lăsa cartea oricând.

— De ce?

— Pentru că ai venit tu.

Copilul s-a urcat lângă el și s-a lipit de umărul lui.

— Bunicule, de ce părinții mei sunt mereu pe telefon?

— Eh, măi nepoate… oamenii mari cred că trebuie să vorbească mereu cu alții, dar uită să mai vorbească între ei.

Andrei a zâmbit trist.

— Tu nu uiți niciodată de mine.

— Eu nu pot, că inima mea te ține minte și când dorm.

Bunicul i-a arătat apoi cum se udă florile, cum se strâng frunzele uscate, cum se ascultă liniștea. Da, liniștea se ascultă — și Andrei a învățat asta de la el.

Au jucat șah, au desenat cu un bățișor în nisip, au povestit despre stele.

Când a venit seara, au rămas amândoi pe bancă, privind apusul.

Cerul se colora în portocaliu, iar aerul mirosea a toamnă.

Andrei și-a sprijinit capul pe genunchii bunicului și a șoptit:

— Bunicule, când o să fiu mare, promit că și eu o să am timp.

— Pentru cine, măi puiule?

— Pentru copilul meu. Așa cum ai tu pentru mine.

Bătrânul l-a mângâiat pe păr și a închis ochii o clipă.

— Atunci o să fii un om bun, Andrei.

Dinspre casă s-a auzit vocea mamei:

— Haideți înăuntru, se răcește!

Andrei n-a răspuns.

— Bunicule, mai stăm puțin, da?

— Cât vrei tu, dragul meu. Timpul e tot al tău.

Și au rămas acolo, unul mare și unul mic, privind apusul care se stingea încet peste sat.

În curtea aceea simplă, cu flori și miros de fân, nu exista grabă. Nu exista internet, nici notificări, nici „n-am timp acum”.

Doar dragoste. Și prezență.

Câteva zile mai târziu, când s-au întors acasă, mama l-a privit pe Andrei cum stătea liniștit, fără telefon, fără tabletă, și desena o bancă sub un nuc.

— Ce faci, iubire?

— Îl desenez pe bunicul. Și pe mine.

— Și ce faceți acolo?

— Nimic. Doar stăm și vorbim.

Femeia l-a privit lung, cu un nod în gât. A lăsat telefonul jos și s-a așezat lângă el.

— Pot să stau și eu puțin cu tine?

Andrei a zâmbit.

— Sigur, mami. Dar promite că nu te uiți la telefon. Că bunicul zice că timpul e darul cel mai frumos pe care-l poți da cuiva.

Și atunci, pentru prima dată după mult timp, mama a înțeles.

A înțeles de ce, acolo la sat, timpul curgea altfel.

Pentru că acolo, un bunic învățase un copil ce înseamnă iubirea adevărată — cea care nu costă nimic, dar valorează totul.

Distribuie povestea asta dacă și tu crezi că timpul petrecut împreună valorează mai mult decât orice cadou.