Interviu cu
Poetul Ioan Miclău al Gepiului
Ne-am cunoscut la Ambasada României din Canberra cu
vre-o 30 de ani in urmă, cu ocazia Zilei Naționale a României și deatunci am rămas
prieteni nedespărțiți in ciuda distanței de 1000 de Km care ne desparte: prin
scris, prin acțiuni culturale, prin revista Iosif Vulcan și Biblioteca Mihai
Eminescu din Cringila pe care ai infințat-o.
Prima parte
1. Ești
mulțumit de cum ai ajuns și te-ai așezat acum la vârsta
înțelepciunii?
R: Da,
sunt foarte mulțumit, convins că numai prin bunăvoința
și grija lui Dumnezeu am reușit eu, ajuns prin lume, să-mi găsesc o cale
omenească pentru mine și familia mea, formată din 5 persoane, emigrați în
această frumoasă țară Australia.
2. Soția
s-a dovedit un maestru în a te înțelege și susține în pasiune orchestrând atât
de bine realitățile supraviețuirii cu cele ale visării și credinței divine
pentru că nu e ușor să trăiești alături de un idealist POET?
R:
Avem toate scrisorile scrise ale dragei mele neveste, din care poate oricine înțelege
că ne iubeam familia și cei trei copii ai noștri. Deci, fără o umbră de îndoială
de a ne rătăci prin lume. În mine răsărea un poet tocmai pe aceste principii a
iubirii și dăruirii familiei mele, deci un idealist în această orientare, iar
nevasta îmi era un sprijin de nădejde în orice situație mă aflam. Dumnezeu mi-a
ales-o bine, româncă și din același sat cu mine. Gepieni.
3.
Scriai poezii înainte de a vă cunoaște?
R: În
tinerețe îmi plăcea să am acel caiețel intim de suveniri și cântece, probabil că
mai și compuneam câteceva din visările tinerești, dar poezii adevărate încă n-am
scris. Am început să scriu poezii adevărate la vârsta de 39 de ani, aici în Australia.
Dar încă le adunam fără să public imediat. Fetițele doar îmi zicea: ”Tati vrea
să fie poet”.
4.
Când ai primit prima confirmare de la semenii tăi poeții?
R:
Cam de prin anii 1989 în Australia, și în 1991 din România, deci după anii
1989.
5. Când
ai publicat prima poezie și unde?
R:
Prima poezie era ”Cetatea de foc a Port
Kemblei” publicată la ”Quarterly”, revistă a Societății P.E.N-Sydney Centre în
anii 1989 (tradusă în Limba Engleză)
6. Când
te-ai îndrăgostit de Florica știa că scrii poezii?
R:
Cum încă nu scriam poezii, nu avea cum să știe, doar că împreună iubeam cărțile.
Am cumpărat multe cărți de literatură și istorie, mai ales după căsătorie cu
gând să le adunăm pentru copii noștrii. Aceste cărți mi le trimitea familia
aici la mine, cu cheltuieli destul de mari în situația noastră dificilă de
atunci.
7. Unde
voiai să ajungi prin poezie?
R:
Conștient sau inconștient uneori, vedeam în poezie singura respirație care mă
mângâia sufletește la noua situație a vieții mele, în noua țară adoptivă, dar simțeam
de fapt o mână dumnezeească asupra mea, care mă împingea parcă unde trebuia să
ajung; scrie, scrie, și scriam desigur poezie, căci ieșea din ființa mea suferința,
înlocuind-o sau încercând să o înlocuiesc cu o alinare de care aveam mare nevoie.
Mă apăsau amintiri proaspete, amintirea prietenilor, pădurea, văile înflorite, Crișurile
în care ne scăldam vara, ba și cu câte o bere la Ciuperca din Dealul Orăzii.
Oricum,
atunci când te rupi de undeva, v-a rămâne și o cicatrice vizibilă probabil tot
restul vieții, dar prin poezie vroiam să mă vindec, și am reușit.
8. Care
e rezultatul luptei cu poezia?
R: Răspunsul la întrebarea asta Benule, poate
fi cât o carte. E cât o întreagă viață. Dar să fiu scurt și la subiect,
rezultatul luptei cu poezia a fost fructificarea unor cărți de poezie precum și
de proză, formarea mea ca om integru și sănătos, însă tare încăpățânat înspre
ideea mea de a vedea lumea cinstită, înfrățită, cu guverne pe măsură, însă vis
cam greu de realizat, ba te mai vedea-i și batjocorit, cum mi s-a întâmplat cu
un prieten scărpănos, care mă califica un analfabet, un lemnar tâmpit, auzi să
facă el pe poetul. Puțini aveau limpezimea a vedea că nu eu mă fac poet, ci
Dumnezeu a vrut așa!
9. Cine
au fost cărămizile care te-au construit ca poet.
R: Cum
spuneam mai sus, Dumnezeu a fost ziditorul meu, și apoi aproapele pe care l-am iubit,
primind aprecieri sau critică, eu deopotrivă le primeam calm și cu știința că
muncind și iar muncind, voi dovedi că iubesc lumea din jurul meu.
Fie
literatură, fie lemnărie sau oțelărie mă simțeam fericit să-mi duc truda, o acceptam
așa cum e. Și mai știam ceva din scrierile oamenilor de seamă, cum că ”tăcerea
e de aur”, adică până reușești să faci dovada conștiinței tale. Așa si cu
poezia.
10. Dacă
comunismul a sădit poezia în tine care e efectul democrației de azi asupra ei?
R: Eu
nu prea accept a fi democrația comunistă săditoarea talentului meu, acea
democrație mai mult m-a speriat, m-a făcut să-mi iau lumea-n cap. Adică, vedeam
aceleași diferențe de stare între membrii comunității vremii. Dar pentru că
democrațiile sunt entități filosofice, de ele se folosesc, s-au folosit și se
vor folosi guvernele lumii mereu. Sfințirea ființei mele în ale artei litertare
se trage din geografia locului natal, a pădurilor în care m-am jucat și am
crescut. Mare adevăr spunea preotul Oradiei, Pr. Gheorghe Nemeș, născut și
crescut tot în satul Gepiu: ”Ionică pe tine pădurea comunei te-a făcut poet”. Deci
tot la Dumnezeu ajungem! Sigur eram acum deja poet realizat în Australia, dar
sigur ,un har înăscut în Țara-Mamă, în mijlocul oamenilor cu care am trăit și
împărțit zilele vieții, dar mai încet cum zic, cu democrația în care trăiam, cu
forțările aplicate spiritului meu, de a nu gândi numai cum altii gândesc pentru
mine. Și iar o altă democrație de după 1989, în care s-a realizat ceea ce vedem
cu ochii azi; nu cred că am să-mi leg izvorul poeziei tocmai de democrațiile
astea care tot dispar și răsar pretutindeni în lume.
11. Are
poetul vre-o responsabilitate față de societate, om, mediu etc?
R:
Colosală răspundere! Dar să vedem reversul, are Societatea responsabilitate
pentru poeții care își iubeau până la sacrificiu, neamul și vatra, prin
scrierile lor, dedicându-se adevărului și binelui? A ajuns Cartea a fi aruncată
iar poeții batjocoriți în tot felul în aceste democrații?
Se
tai pădurile, se orăvesc apele, ba creiem și judecătorii pentru scriitori și
poeți. E bine?
Doresc să scriu și să devin ,așa cum Dumnezeu
Hristos ne-a dat prin Învățăturile Sale Sfinte! Lumea cu toate frumusețile ei
naturale sunt create de această Divinitate, iar omul are cea mai mare
responsabilitate față de acestea, și de propria sa ființă, fiindcă în noi vom găsi
împărăția lui Dumnezeu, spun Scripturile cele Sfinte!
12. Care
a fost rostul tău pe pământ?
R:
Aceasta o știe mai bine Cel care ne-a dat Duhul vieții! Iar eu mă văd pe mine
asemenea oricărei ființe din jur, fir de iarbă, pom sau animale. Dar având eu un gram de minte, cât o fi,
înțeleg că rostul meu pe pământ a fost să măresc lumina adevărului în viața mea proprie, apoi a ajuta pe
aproapele sau departele meu, convins că aceleași bucurii, suferințe, sperante
și doruri le are fiecare om, purtând acelaș duh dumnezeesc.
13. Ți-a
schimbat viața poezia, cum o vezi?
R:
Poezia eu o văd ca pe o respirație sănătoasă a ființei mele, a duhului meu!
Uneori în viața mea, eram îmbolnăvit de
relele vieții, suferințe pe care nu le doream și nici nu le căutam de fapt,
dar am observat în oglinda sufletului că am și eu greșeli, și atunci am mai observat
cum poezia îmi venea ca o rază de lumină lină, care-mi armoniza întreaga
ființă. Și, zi de zi așa, iată că poezia mi-a schimbat viața. Și așa cum
zicea-i Benule despre tine, și eu am iubirea a mângâia și piatra muntelui, sau
pe cea căzută pe stradă!
14. Cât
de departe poți evolua/emancipa poezia dacă cei din jur nu te înțeleg?
R:
Știi ceva? Eu mi-l apropiu în afirmarea mea, pe distinsul prof.dr. Adrian
Botez, căci poetul o dată dăruit luptei în aducerea luninii și adevărului, el
nu e legat de dușmăniile omenești, își va urma calea harului divin, al
inditruirii primite prin Duhul luminii sale dea nu se desprinde de suferința
Neamului. Și mai cred eu, că a fi naționalist este o nimica pe lângă adevărul
universal prin care Neamurile au fost create tot de Dumnezeu, și nu pot dispare
precum nu dispare firul de iarbă. Deci Poezia este însăși glasul duhului sfânt
spus prin gura unui poet adevărat. Iar gura acestuia numai pământul o poate
astupa, dar nu și sufletul, care este lumina armoniei universale, și acolo se
va reântoarce întreg și sfânt.
15. Te
poți urca atât de sus încât nu te mai vede nimeni și atunci, care e rostul ei?
R:
Orice răspuns aci ar fi nelogic, dacă nu vom ști/simți/recunoaște, cum,
smerenia sinceră ar fi scara sfântă pentru urcarea cât mai sus a unui poet
iubitor de înțelepciune, de iubire și adevăr. În rest e pierdere de sine,
mândrie fără vr-un folos, făcătură!
16. Rostul
poetului e de a vindeca dar dacă ne globalizăm și devenim oi blânde n-o să mai
fie nevoie de vers, va fi suficient fluierul, ce vei face?
R:
Cu drag și îngenunchi ași lua Fluierul, acela pe care l-a luat și Avram Iancu,
care zicea regelui european, cum: ”un nebun nu are ce vorbi cu un mincinos”.
Și..., mi-ași iubi poezia ca și până acum, nedezlipit de armonia universală
sfântă dăruită ființelor, altfel ce-ași mai putea face în globalizarea
pământeană? Dar cu siguranță că și globala va avea iar o nouă democrație!
17. Pentru
cine scrii poezie azi?
R:
Pentru a mulțumi Celui ce m-a creat, Părinților care m-au născut, Neamului și
Limbei în care m-am născut, Copiilor-copiilor mei, și pentru a nu mă desprinde
de cultura și credința tainicei Românii.
18. Îți
dorești ca poezia să-ți fie citită peste ani?
R:
Cu specificația că: ” nici într-un caz nu-mi doresc ceva născut din orgoliu și
lăudăroșenie”. Sunt sigur că citindu-mi poezia, cititorii viitorimii vor găsi
scrieri de înobilare sufletească pentru ei și familiile lor, cât despre mine,
iată, am fost și eu un om al vremii mele. Un fel de ființă trecătoare, iar
criticii înțelepți vor valorifica desigur opera mea, nu păcătoasele mele
pelegrinări.
19.
Cum ai vrea să ne amintim de tine?
R:
Ca de un român adevărat, emigrat cu familia în Australia. Și la a cărui botez la
Biserica Ortodoxă Română din Gepiu, Mama mea mi-a dat numele de Ioan, iar cei
de la cancelaria primăriei din sat, cu pene de cocoș, m-au trecut la registru,
Ianoș. M-am născut la 25 decembrie, 1940.
20. Câți
poeți ai in familie?
R:
Deocamdată 2. Dăruiți de destin.
21. Pandemia
parcă a sosit la timpul potrivit vârstei noastre ca să ne închidă pentru a ne
scrie memoriile. Este ea un motiv de a reânvigora poezia ca sculă de
îmbărbătare și vindecare a speciei împotriva morții?
R:
”Ce vremuri, ce oamneni!”. O pandemie: o expresie care înseamnă
”toatăpopulația”, după grecismele - pan-pantos =”tot” +demos=”populație”.
Aceastei pandemii Corona virus, în engleză i se zice ”flu” iar în românește
”gripă”, iar în iernile friguroase, pandemia gripei o cunoșteau oamenii lumii
de milioane de ani. Facerea unei poezii, adică inspirația poetică mai greu ar
veni atunci când tușim de răceală de ne curg nasurile. Se poate ajunge la boli
de plămâni, tuberculoze, de care au murit milioane de oamneni dealungul
istoriei. Dacă știința medicală de azi poate opri flagelul acesta, este un
lucru extraordinar de folositor.
Așa că, Dumnezeu cu mila, atunci când
virușilor li se adaugă catastrofele naturale, sărăcia și suferințele ce ne
acoperă, iar oamenii capabili mai greu străbat prin mrejele luptelor politice.
Oricum, poezia continuă a fi inspiratoarea
speranței de mai bine, și trebuie să învigoreze lupta omenirii pentru salvare
din pierzanie, stingerea bolilor și oprirea războaielor, fiind mesajul ei în
general.
22.
Ai ajuta pe cei tineri s-o prețuiască. Poate ea fi bandajul sufletului?
R:
Cu aceste gânduri de ajuror mi-am umplut tolba scrierilor și faptelor mele
proprii, o viață întreagă. Fiindcă așa e cum perfect de bine zice frăția ta, ”Poezia
poate fi bandajul sufletului”, dacă cei ce o caută o doresc a o primi curată,
și lumina adevărului să-i sîngereze conștiința și mai ales faptele. Poezia este
un foc purificator pentru poet în primul rând, ca la rândul lui să poată lumina
în jurul său!
Să
știe omenirea că ai iubit.
Partea a doua.
1.
Care e filozofia vieții tale?
R: Filosofia
vieții, poate fi simplă dar cu succese, și poate fi lungă și complexată, dar cu
vagi succese, dacă nu chiar cu o cale ce duce nicăieri.
Filosofia vieții mele a fost simplă,
oriunde și întotdeauna. Iar cine nu mă înțelegea repede găurea pânza: ”ce mai,
un bâlbâit”. Să fie sănătoși, îmi vedeam de treaba mea, de munca mea, de
purtarea mea. Vorbeam cu Îngerul meu Păzitor întotdeauna, și-mi reculegeam
forțele voinței mele. Ce, evreii l-au învinuit pe Moise a lor pentru că era și
el bâlbâit, sau românii despre Ceaușescu, care era un bâlbâit, și pe care am
vrea noi să-l mai avem.
Filosofia vieții mele, eu am învățat-o de
la părinții mei țărani, de la păstorii de turme, căci numai acestora a vroit
Cerul să le arate steaua cea călăuzitoare la Nașterea lui Iisus. Am muncit o
viață întreagă, știind de rostul acesteea, transpirație cere și poezia cea
bună, ruptă din sufletul poetului iubitor de poezia sa. Asta îmi este filozofia
vieții!
2. Care
crezi că e cea mai mare virtute a omului?
R:
Este de a-ți iubi aproapele, căci pe Dumnezeu îl iubești. Chiar dacă cineva îl
va scuipă pe obraz, tu fă ceeace a făcut întemeietorul României Al.Ion Cuza,
care a sărutat obrazul țăranului scuipat de moșier. Ajută-l pe cel ce-ți cere
ajutor, și ferește-te a fi tu poticnirea omului căutător de adevăr. Și desigur
a nu minți și a nu fura munca nimănui.
3. Crezi
că România e un părinte bun pentru cei din Diasporă?
R: Dacă
vorbim de acea Românie tainică, trunchiul mare al Neamului nostru, atunci da,
ne este adevăratul Părinte.
4. Ce
crezi că îi trebuie unui suflet tânăr de poet ca să scrie poezie.
R:
Dacă este un tânăr poet înseamnă că are poezie, doar că îi trebuie o înclinare
totală spre adevăr, și a da poeziei sale lumina credinței sale, așa cum făcea
Eminescu în tinerețea sa. Analogii de versuri au existat de multe ori la poeți,
dar de a plagia cu bună știință este un lucru de care să se ferească. Poezia
este un gen literar bine definit, după cum și proza, dar dacă vrea să fie poet,
să studieze Poezia și rosturile ei.
5.La
ce ajută poezia?
R: Poezia
pare a fi o cheie cu care deschizi propriu-ți suflet. Te privești în acea
oglindă interioară, începi să te cunoști, și să te prezinți lumii din jurul tău
și în care trăiești.
Apreciera comunității vine ca un bumerang
înapoi la autor, iar acesta vrând nevrând își va slefui noi principii de
conviețuire și de înțelegere a unei adevărate vieți de om instruit. Poezia te
armonizează legităților universale, și în acelaș timp vei înțelege mai ușor legile
omenești, subiective și tot atât de încâlcite precum cele cosmice.
6.Tu
ajuns în Australia ai practicat multe meserii. Care dintre ele te-au ajutat cel
mai mult în poezie.
R:
Fantastică întrebare, dar inerentă în asemenea dublicități de activități,
fiindcă deși întregul timp ni-l folosim muncind, diferă calea realizări în
parte a produsului finit. Eu eram uneori un adevărat anahoret, adică un fel de
pustnic pentru a-mi prinde și scrie pe hârtie o oarecare înspirație poetică, pe
când la practicarea unei meserii dimpotrivă ai nevoie de o cooperare vie cu
toți cei din jurul tău. Ori a căuta eu acea armonizare în creier a meseriei cu
poezia, am căutat să pun, de exemplu ”lemnul”, într-o îmagine artistică, dând
produsului finit muzicalitate de vers, desigur în percepția mea. Ajunsei și eu
a învăța despre acea viață ce o are și pomul. Atâta mi-a trebuit. Ori scriam o
poezie, ori construiam o masă, ființa mea ținea în echilibru, rima și ritmul
unui vers, cu șlefuirea elemetelor unei mese. Era un fel de vis. Deci cred că
tâmplăria este o meserie misterioasă; de fapt Maica cea Sfântă este Patroana meseriei. Dar și ”focul” oțelăriilor
iși avea sacritalitatea sa în nașterea artei poetice din mine.
7. Cu
ce a contribuit fiecare meserie la echiparea poeziei tale?
R:
După cât înțeleg eu această întrebare, revin iar, meseria practicată devine o
necesitate din foarte multe puncte de vedere, în raport cu poezia. Orice muncă
necesită o cheltuială financiară pe lângă cheltuiala de spirit și energie
celebrară, înainte ca poezia să ne aducă vre-un profit; iar pentru asta am
apelat la meseriile ce le știam sau învățat, spre a supraviețui. Deci într-un
fel de simbioză, se crea posibilitatea creării poeziei mele. Nu cred să încerce
mulți experimentul meu, și a familiei mele, a folosi bugetul propriu pentru
iubirea ce o aveam eu pentru poezia dăruită apoi cititorilor
români-australieni, și din România.
8. Cum
ai ajuns, cine te-a influiențat să-ți tipărești prima carte de poezii?
R:
Prima mea carte de poezii, era intitulată ”Florile Crișurilor” , poezii scrise
de mine aici în Cringila și duse cu mine la Oradea , pe care am vizitat-o în anii 1991, imediat după căderea
comunismului. Acolo, la Editura Împrimeriei de Vest mi s-a publicat această
plachetă de versuri. Cu ajutorul Prof.dr. Sabin Burcă, un orădean inimos ,
fiind la acea vreme și Directorul Filialei Ecologice-Bihor, prezentându-mă cu
manuscriptul meu la această editură deosebit de profesională.
9. Cine
te-a ajutat cel mai mult, țara în care te afli sau România?
R: Să
fiu drept, când această Țară în care mă aflu acum, m-a primit la vreme de grele situații familiare, cum ași putea
răspunde cu îndoială, când și azi cu întreaga familie aducem mulțumiri Australiei.
Sigur sunt foarte mândru de originea mea românească, de Limba și tradițiile cultural-religioase
ale Neamului meu românesc. Căci oriunde mergi în lume, ești întrebat: ”de ce
naționalitate ești?” sau ”de unde vii?”. Răspunsul: ”Sunt român, vin din România.
Aici am ajuns la vârsta de 39 de ani, aici mi-am scris poeziile.
10. Care
a fost cea mai rapid scrisă poezie? De ce? Care a fost motorul?
R: Poezia ”Cetatea de foc a Port Kemblei”. Pentru
bucuria de a avea un loc de muncă permanent, mi-a venit inspirația acestor
versuri de mulțumire Companiei BHP, și Cerului a cărui stele le vedeam în
oceanul ce mărginește oțelăriile Port Kemblei, și în care se oglindea lumina
flăcărilor de la furnale.
11. Ce
fel de poet te consideri a fi?
R:
N-am o idee care să mă pună exact la o anume categorisire; liric, idealist,
romantic...! Sunt un poet natural, cu inspirații creatoare în funcție de
situațiile pe care viața mi le oferă. Iar viața fiind datul ființelor, desigur
mă consider/doresc a fi poetul iubirii pentru tot ceea ce ne înconjoară,
oameni, natură, univers.
12.
Cine crezi că e mai violent, omul sau natura?
R:
Cronicarii noștri clasici spuneau că ”omul trăiește
sub vremuri”, dar vedem că și omul s-a tot cățărat a
fi deasupra vremurilor. Deci există o luptă între om și natură. Omul este
extrem de violent creind mari daune
acesteea, însă Natura devine mult mai violentă, cu mari catastrofe, la
care însăși omul își aduce aportul. Concluzie: Natura este tot mai violentă,
fiind că și omul ca ființă, este tot mai violent.
Mulțumesc!
Câtă
vitejie frate Ionică! Pentru că interviul frăției tale are un numar dublu de
intrebări față de unul obișnuit. Insă frăția ta ai mult mai multe răspunsuri
valide, ințelepte prin vârsta și experiența domniei tale pentru comunitațile noastre
de români din diaspora. Abia aștept să-l impărtășesc cu cititorii mei dragi.
Cu
bucurie și mult respect,
Ben
Todică
6/14/2021
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu