Noi ipoteze despre moartea lui Eminescu
... Şi totuşi, trebuie să mai spunem
câteva cuvinte despre acest „alt bolnav d’acolo, unu’ furios, care-a fost
director sau profesor de liceu la Craiova”, sau „tenor”, „artist” cum zic
alţi biografi. Numele lui întreg apare, aproape în mod ostentativ, doar la
Eminescu însuşi, în interogatoriul luat la 12 iunie 1889 – probabil după prima
lovitură, cea cu piatra din praştie – de către judecătorul Brusan în prezenţa
lui Titu Maiorescu şi a celorlalţi curatori ai poetului: „Sunt Matei Basarab
– stă scris în acel interogatoriu
– , am fost lovit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a
pus să mă împuşte cu puşca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare (…)
/Este/ un om bogat care are 48 de moşii, 48 de râuri, 48 de garduri, 48 de
case, 48 de sate şi care are 48 de milioane.” – şi la sora poetului,
Hanrieta, în scrisoarea din 22 iunie 1889 către Cornelia Emilian: „Atât vă
spun, şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea mai
din urmă mizerie, şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a
făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru.” Lăsăm deoparte faptul că Hanrieta
n-a fost crezută (zicându-se că s-a lăsat influenţată de Scipione Bădescu,
ziaristul inflamat de la Botoşani) – dar constatăm că identitatea acestui
Petre/Petru Poenaru n-a fost nici măcar discutată până acum.
Cu totul întâmplător găsim în
bogatele dar foarte stufoasele note de subsol ale cărţii D-lui C. Popescu –
Cadem: Titu Maiorescu în faţa instanţei documentelor (Edit. Biblioteca
Bucureştilor, 2004) câteva informaţii pe care suntem datori să le oferim
publicului – în locul autorului, sau pentru a-l ruga să revină însuşi.
Avertizăm, aşadar, că este o ipoteză de lucru pe care doar o enunţăm – fără a o
urmări (necesitând scotociri intense prin arhive, faţă de care apetenţa nu ne-a
întreţinut mai niciodată). Este vorba, aşadar, despre Cleopatra Lecca Poenaru,
personaj foarte controversat în biografia eminesciană, despre care s-a scris în
mod diferit de către N. Pătraşcu, G. Călinescu, Şerban Cioculescu, Barbu
Brezianu – şi Dl. C. Popescu – Cadem doreşte să îndrepte lucrurile. Este,
desigur, vorba de un amor târziu al lui Eminescu, cel care i-ar fi dedicat Pe lângă plopii fără soţ. Pe scurt:
născută în 1838, fiica pictorului C. Lecca din Craiova s-a căsătorit în 1865 cu
un militar, Grigore Poenaru pe numele lui, maior şi apoi colonel, mare jucător
de cărţi, beţiv, scandalagiu, bătăuş, care i-a tocat averea făcând-o să
divorţeze de el în 1878.
Au avut împreună 5 copii, născuţi între 1865 şi 1873, iar la divorţ mai
trăiau trei: două fete şi – atenţie, un băiat, primul născut, care se numea
Petru Poenaru. Dl. C. Popescu – Cadem nu ne spune anul naşterii, dar bănuim că
poate fi anul 1866 – ceea ce ar face ca, în 1889, el să fi avut 23 de ani.
(N Pătrașcu îl amintește: e puștiul de
care Eminescu se ascunde într-un dulap când este surprins în vizită la
maică-sa...) Înţelegem că s-a tras către tată, pentru că mama îngrijea de cele
două fete pe care le ţinea la Iaşi, în pensionul Emiliei Humpel, sora lui Titu
Maiorescu. Criticul, se ştie, aminteşte
de câteva ori că mama neglijează să-şi achite taxele pentru educaţie; în
scrisorile lui M. Eminescu din 1882 către Veronica Micle este consemnată
constant o sumă de bani, 50 de lei, pe care poetul îi împrumută la început de
la un amic din Giurgiu, apoi îi trage din leafa sa de ziarist, şi-i încredinţează prietenei sale, la Iaşi, pentru
a achita o datorie către D-na Humpel – iar la un moment dat exclamă: „Cette famme, cette famme!”; este mai
mult decât sigur că poetul este un mijlocitor care achită aceste taxe. [1]
Mai înţelegem, apoi, din cartea autorului de faţă, că mama era, sau devine, ea însăşi pasionată
de cărţile de joc sperând să-şi recâştige şi astfel moşiile pierdute de fostul
soţ. Iarăşi: se ştia că ea este prototipul Dalilei
din Scrisoarea V, mai ales versurile
din manuscrise descriind-o ca pe „dama de
cupă” ce-şi alege partenerii pentru „crailâc”;
în vecinătatea acestor ciorne, şi ciorna cunoscutei scrisori a poetului: „Eşti o mizerabilă cochetă, Cleopatra. Tu
m-ai ucis moraliceşte. Mi-ai rupt şira spinării, m-ai deşelat moraliceşte încât
nu mai pot avea nici o bucurie în viaţă. Mi-e atât de frig înlăuntrul inimei,
sunt atât de bătrân Dalilo, ai făcut să cază toată primăvara vieţii mele la
pământ încât nu s-alege nimic de ea. Şi de ce? Ce rău ţi‑am făcut eu…”. Ciornele
poemului eminescian descriu o jucătoare înrăită de cărţi care alege parteneri
de crailâc – iar documentele citate de dl. C. Popescu – Cadem atestă faptul
autentic.
Mai departe
scenariul virtual ar putea fi acesta: Dalila
luându-i-se poetului din mână în 1886 şi publicându-se într-un ziar, Epoca, desigur că trebuia să ducă în
lume, odată cu ea, şi umbrele realităţii – altfel, de ce se lua tocmai
aceasta?! Episodul se pierde, însă, în umbrele groase ce însoţesc grupul
Junimii (cu secretele lui feminine, vezi-o pe Mite Kremnitz „odalisca lui
Maiorescu”, etc.), al epocii în general. E materie pentru un bun roman de
moravuri în notele de subsol ale D-lui C. Popescu – Cadem, dar se ridică, iată,
întrebarea dacă nu cumva acest Petru Poenaru va fi fost profesoraş prin Craiova
– şi, apoi, dornic să‑şi răzbune tatăl de infidelitatea Cleopatrei, ca „Dl.
Goe” dar fără săbiuţă de lemn ci cu praştie şi bolovan – ori dornic chiar să-şi
răzbune mama de „mitul zilei” creat în jurul ei prin Dalila lui Eminescu… Dl. C.
Popescu – Cadem este dator să scoată din subsoluri aceste fragmente de
informaţii – între altele, şi pentru că-şi propune, cum declară la pp 38-39, şi
cum procedează în întreg capitolul „T. Maiorescu şi
M. Eminescu”, p. 38-53, să verifice
documentar ipotezele de lucru din cartea noastră A doua viaţa a lui Eminescu,
din 1994. Or, problema criminalului lui Eminescu se pune implicit în acea carte
– şi nu te poţi juca de-a coincidenţele cu asta.
Alexandru
G. Djuvara – un accident perpetuu în
eminescologie ?
O legătură care se impune este aceea cu numele lui Al. G.
Djuvara (1858-1913), un apropiat, poate chiar prieten al lui M. Eminescu – şi sigur apropiat şi emul al
lui Al. Macedonski (vrea să-i împace pe cei doi). Personaj foarte interesant,
dar pierdut în arhive şi amintiri trunchiate, cel care a publicat primul în
țară Luceafărul, și care, iată, chiar manuscrisele unor poezii
eminesciene, pe care urmaşii săi le donează Bibliotecii Academiei Române în
anii ’60 ai secolului trecut. Comentăm pe scurt cazul, ca să se vadă cum se
încurcă lucrurile de la sine ori voit în istoria literară. Donaţia către Academie
este comentată în revista Viaţa
românească, (Nr. 8/1961, p. 162-163) de către donator, Constant Ionescu, care vorbeşte chiar de o
„prietenie” dintre ei, şi afirmă că Eminescu i-a dat lui Al. G. Djuvara „manuscrisele a trei din poeziile sale: Renunţare,
Nu mă înţelegi şi Scrisoarea V, însoţite de câteva rânduri afectuoase”
– dar nu redă acele rânduri, drept pentru care afirmaţia nu este credibilă. Ion
Creţu comentează, în cartea sa: Mihai
Eminescu, biografie documentară, 1968, p. 307, considerând că cei doi nu
puteau fi de loc prieteni, pentru că în manuscrise poetul îl încondeiază
nepotrivit pe Al. G. Djuvara, şi că, dacă poetul însuşi i-ar fi dat aceste
manuscrise, gestul nu se putea petrece în 1883, „înainte de a fi internat în sanatoriul doctorului Obersteiner”, cum susţine Constant Ionescu – ci prin 1880,
când sunt definitivate poeziile respective (se găsesc variante databile din
acest an şi între manuscrisele eminesciene). Această „ceartă” cu donatorul face
ca lucrurile să nu se mai discute, iar Marin Bucur dă un fel de verdict atunci
când vorbeşte de Un ignorat al
bibliografiei eminesciene: Alexandru G. Djuvara – primul editor în ţară al
poemului „Luceafărul” (în iulie 1883, în revista sa, Dunărea, din Brăila, acesta preia textul Luceafărului eminescian după Almanahul
României June din Viena, unde apăruse în aprilie; Convorbirile literare îl vor prelua abia în august; sunt diferențe
de text, iar Dunărea este mult mai apriopiată de Almanah, vezi
mai jos). În Caietele
Mihai Eminescu, VI, Ed. Eminescu 1985, p.78-92. Marin Bucur trimite la o
bibliografie impresionantă (despre personalitatea lui Al. G. Djuvara au scris: Radu Portocală, Emil
Slătineanu, G. Duca, Th. M. Stoenescu, C. Banu, Titu Maiorescu, L. Kalustian,
Petru Comarnescu, Ion Vitner, – totuşi, acesta nefiind un argument hotărâtor ca
numele său să figureze nici măcar în Dicţionarul
General al Literaturii Române) – dar nu spune nici un cuvânt despre
Constant Ionescu şi I. Creţu. Autorul se referea la prima ediţie a Bibliografiei Mihai Eminescu, cea din
1976, de unde numele lui Al. G. Djuvara lipseşte într-adevăr[2].
Omisiunea putea fi remediată în ediţia a doua a Bibliografiei, monumentalul tom din anul 1999, dar n-a fost să fie
aşa.[3] Putea fi, apoi, rezolvată de monumentalul Corpus al receptării critice a operei lui
Mihai Eminescu, din care d-nii Ionel Oprişan şi Theodor Vârgolici au scos,
deja, 25 de volume – dar iarăşi n-a fost să fie.[4]
Cercetătorul Zamfir Bălan a scos, în anii noştri, trei ediţii, fiecare în parte
revăzută, tot în chip de monument comemorativ pentru Luceafărul lui Mihai Eminescu publicat de Al. T. Djuvara în iulie
1883 în ziarul Dunărea din Brăila –
dar la fel: complexul se adânceşte în loc să se limpezească. Ce să zicem?!
Bănuim că acest Constant Ionescu avea „bube politice” şi nu putea fi citat –
drept pentru care se trece sub tăcere şi mărturia sa de donator, care era
esenţială în fond. (Era, de fapt, un personaj de Scrinul negru: a trăit până
în1974, fusese jurist cu doctoratul în drept internaţional la Paris, în perioada interbelică a călătorit mult
stabilindu-se şi la Paris, un timp, unde a publicat două romane în limba
franceză fiind prieten cu Ana de Noailles; în 1968 scoate, la noi, o carte de
amintiri despre Camil Petrescu, al cărui apropiat a fost toată viaţa. Pentru
anii 1960 – un interbelic incomod care se bagă între eminescologi fără a avea
chemare şi… reţinere în vreo instituţie –
ca Ion Creţu, editor interbelic al publicisticii eminesciene şi
reintegrat, tocmai acum, la Institutul de lingvistică.)
Dl. Zamfir Bălan are chiar o concluzie tranşantă: nu
poate fi vorba de o „prietenie” între Eminescu şi Al. G. Djuvara: „Dimpotrivă, o însemnare a lui Eminescu,
rămasă în manuscris (mss. 2264), datând din perioada iulie-decembrie 1882 (vezi
Magdalena Vatamaniuc, în Mihai Eminescu, Opere XIII, p. 533), pune sub semnul
întrebării „distinsa prietenie” (I. Creţu) dintre Mihai Eminescu şi Al. G.
Djuvara. Atacându-l într-un limbaj dur pe Macedonski, Eminescu adaugă: „Ba
sârbul a găsit şi un lăudător – un grec – Giuvaras – în Brăila”. (Vezi Nota
editorială la: Mihai Eminescu: Luceafărul. Ediţia a treia, revăzută.
Ediţie îngrijită de Zamfir Bălan. Editura Istros Muzeul Brăilei, Brăila, 2002.)
Neatenţie, greşeală, concluzie pripită. Nu d-na Magdalena
Vatamaniuc este editoarea Vol. XIII din Opere – ci distinsul D-sale părinte,
Dl. Dimitrie Vatamaniuc. Eminescu nu îl atacă într-un limbaj dur pe Macedonski,
ci este invers: Macedonski îl atacase foarte dur pe Eminescu, în notele la
poemul Viaţa de apoi („Acest individ, rău crescut şi grosolan, care nu ar fi
fost băgat fecior în casă de tatăl meu, este însărcinat a reprezenta astăzi,
prin gazetărie, partidul boierimii. Oricine cunoaşte pe acest bulgar, nu poate
decât să deplângă ţara în care «boierii» au ajuns să se reprezinte prin
asemenea lighioană.” – şi altele de acelaşi fel, ba încă mai dure,
care stau în Literatorul, dar pe care
noi nu le prea ştim pentru că dl. Adrian Marino le-a omis, din delicateţe
probabil, din ediţia Macedonski pe care
o avem la dispoziţie… Poemul fusese
publicat în Literatorul ca o prelungire a triumfului după polemica
dură Nicolae Xenopol-Mihai Eminescu din aprilie 1882 – iar acum Mihai
Eminescu îşi căuta vorbele pentru un
răspuns şi însăila în manuscrise fapte şi idei. Însemnarea despre „grecul
Giuvaras” se termină în limba greacă : eis
ten Brailan (cu scriere grecească) iar nota imediat următoare începe cu „Noul
Bizanţ s-a cretinizat moraliceşte sub domnia turcului şi trebuia să se cretinizeze...” – ceea ce
atrage atenţia că poetul face jocul de cuvinte cunoscut pe numele capitalei
Imperiului Otoman: Istambul (Noul Bizanț)
se considera că vine de la eis ten
polin (grecii spuneau asta către
gărzile lui Mahomed Cuceritorul când erau întrebaţi unde merg, adică „spre
polis”, „spre piaţă” – iar turcii, tot repetând expresia, au inventat cuvântul Istambul). Eminescu face, deci,
diferenţa: Giuvaras nu este un grec de
la „cetate” (polis), nu este un „istambulit” –
ci un grec de la Brăila. Jocul de
cuvinte poate fi considerat chiar un alint. O asemenea afirmaţie a poetului nu
poate, însă, „pune sub semnul întrebării”
eventuala prietenie dintre el şi tânărul brăilean, chiar dacă, într-adevăr, sau
pe deasupra, Al. G. Djuvara scria în Literatorul, chiar îl lăuda pe Al.
Macedonski într-un poem.
Eminescu este condescendent în acest an de graţie, 1882,
până şi cu Veronica Micle – care publică tot în Literatorul, este lăudată de Macedonski în acelaşi număr în care
este ironizat el însuşi, Eminescu. Îi va scrie amicei sale cu seninătate: „Mă mir că trimiţi versuri Literatorului, o
foaie care mă batjocoreşte pe mine, una la mână, o foaie rău scrisă ale cărei
coloane nu te onorează nici pe tine, două la mână. Nu este o imputare, bineînţeles,
ceea ce-ţi observ, ci numai o espresie de mirare din parte-mi faţă c-un copil
atât de inteligent precum eşti tu.” (Vezi „Dulcea
mea Doamnă / Eminul meu iubit”. Corespondenţă inedită Mihai
Eminescu-Veronica Micle, Ediţie de Cristina Zarifopol-Illias, Ed. Polirom,
2000, p. 423, scrisoarea din 15 august 1882; în altă parte: „Dar îmi spui că scrii, şi ştii, Moţ, că
odată avem să le corigem împreună şi le vom edita şi mă tem c-ai să capeţi şi
Bene-merenti. Moţ mititel ce eşti tu şi drăgălaş, să treci în nemurire alături
de Sion şi Urechia. Quel plaisir!” (iunie 1882).
Nu putea Eminescu să aibă răutăţi, nici chiar în
manuscrise, faţă de un june poet şi pictor, critic şi politician – cum era AL.
G. Djuvara prin 1882. Poetul scrie rău, la un moment dat, despre fratele mai
mare lui Al. G. Djuvara, Trandafir G. Djuvara (născut în 1856) pe motiv că este
trimis la un congres european al literaţilor, găsind că este nepotrivit ca un
politician liberal, grec, din anturajul lui C. A. Rosetti şi al ziarului Românul – să-i reprezinte pe scriitorii
români (poetul este nedrept cu Trandafir Giuvara, pentru că acesta va scoate
câteva volume de poezii, va conduce
revista Ateneul Român; dar la fel şi
istoria literaturii române este nedreaptă, pentru că nu-i reţine numele – nici lui, nici fratelui
mai mic; – această coincidenţă neînsemnând, desigur, că istoria respectivă în toate avatarurile ei ar fi…eminesciană).
Iată, pe scurt, „complexul Al. G. Djuvara” în
eminescologie – şi reţinem: Marin Bucur în 1985 nu citează discuţiile Constant
Ionescu-Ion Creţu din 1961, Gh. Calotă în 1987 nu-l citează pe Marin Bucur,
Ionel I. Oprişan şi Theodor Vârgolici nu amintesc tema nici în treacăt, Zamfir
Bălan în 2003 face a treia întocmire pripită a monumentului său comemorativ –
şi tot ce se petrece după Marin Bucur are drept cauză majoră omisiunea din
monumentala Bibliografie Mihai Eminescu
din 1999. Este efectul discontinuităţii informaţiei, care erodează mai ales
întreprinderile monumentale.
Cu adevărat
interesant mi se pare să discutăm cazul poeziei Nu mă înţelegi de M. Eminescu, prezentă în manuscrisul donat
Academiei în 1961, pe care Constant Ionescu afirmă că-l deţinea Alexandru D.
Djuvara de la autor. Ea fusese publicată într-un Album literar, purtând data 15 Martie 1886, scos la Bucureşti (la
pp. 9-10, în chenar elegant, cu letrină şi vignetă, fiind datată 1879, sub numele autorului).
Împrejurările în care a ajuns poezia eminesciană în acest album, într-o
perioadă când poetul era scos din viaţa publică, au frământat minţile multor eminescologi –
fără a se putea da un răspuns. Dacă Perpessicius ar fi cunoscut momentul Al. G.
Djuvara în viaţa operei lui Eminescu ar fi putut, probabil, trage o concluzie
mai apăsată (timpul este decalat: Perpessicius scrie în 1944 – donaţia lui Constant
Ionescu se face în 1961). Pe scurt, acest Album
literar conţine şi câteva poezii şi
cugetări de Alexandru Macedonski; se pare chiar că iese din iniţiativa Societăţii Literatorul pentru că are mai
multe semnături ale membrilor acestei Societăţi : V. A. Urechia, Delavrancea, Th. Şerbănescu. Impresia pe care
ţi-o lasă consultându-l este aceea că aici şi acum se încearcă o reconciliere
între Eminescu şi Macedonski – sub auspicii tutelare: se mai publică însemnări
de Regina Elisabeta şi, în chip de cugetare mai largă, un fragment din Poeţi şi critici de Titu Maiorescu – exact acel fragment în care nu
se acceptă ca poeţii între ei să fie şi critici.
Vorbind, însă,
de împăcare, acceptare împreună etc. – gândul ne poartă aproape automat către
studiul lui Marin Bucur din 1985 unde Alexandru G. Djuvara este prezentat
insistent ca o punte de legătură între maeştri,
fiind mai întâi prieten şi lăudător al lui Macedonski căruia îi
recunoaşte talentul dar îi moderează excesul „laudei de sine”, iar apoi prieten
şi lăudător fără rezerve al lui Eminescu. Marin Bucur mai citează studiul
critic al lui Alexandru G. Djuvara Idealism
şi naturalism, din 1883, arătând că autorul este un mare admirator, la noi,
și al lui Emile Zola, pe care-l acceptă ca inovator împreună / alături cu tradiţionalismul vremii – or, şi aici vedem aceeaşi tendinţă
împăciuitoristă: în polemica din aprilie 1882 cu grupul de la Literatorul, Eminescu le reproşează
acestor tineri tocmai zolismul, pe care (ca şi Titu Maiorescu, de altfel) îl
respinge categoric. Tânărul Al. G. Djuvara acceptă şi poezia lui Eminescu – şi
pe aceea a lui Macedonski, şi tradiţionalismul – şi zolismul: această poziţie,
una dintre puţinele sinteze din epocă, trebuie consemnată – iar studiul critic
amintit ar merita nu numai comentarea în dicţionarele de idei literare, dar şi
reeditarea.
Ca scenariu de istorie literară, se prefigurează
posibilitatea ca textul poeziei Nu mă
înţelegi de M. Eminescu să fi fost dat pentru publicare în Albumul literar de către Alexandru G.
Djuvara care-l deţinea de la autor probabil de prin 1880 (poezia este datată
1879) – şi care considera că astfel pot fi împăcaţi, întru operă, fiind puşi
alături, maeştrii momentului. Trebuiesc verificate, în acest Album, acele cugetări sau eseuri
nesemnate – în speranţa că ceva aparţine în propriu chiar tânărului brăilean.
Această ipoteză de lucru ar fi putut fi urmărită de către Perpessicius dacă ar
fi cunoscut subiectul, putea fi urmărită de către Ion Creţu care cunoştea
subiectul dar în anii ’60 avea, şi el, acces limitat la condei – şi mai mult ca
sigur este urmărită tacit de către Marin Bucur care ştie bine polemica lui
Eminescu pe tema naturalismului dar se complace (ori este ţinut) în simple
aluzii. Desigur, nu ştiu dacă ipotezele de lucru sunt acceptate ca metodă
într-un domeniu atât de... pozitivist
cum este, încă, istoria literară; eu le urmez frecvent acolo unde linia
documentară (mi) se întrerupe brusc. Ce faci, în fond, în viaţa reală, atunci
când mergi pe firul unui şuvoi puternic, bogat – şi vezi că la un moment dat se
pierde în pământ? Grecii cei vechi dau
exemplul unui fluviu care se pierde în câmpie, undeva prin Thesalia – şi apa reapare într-o fântână undeva prin...
Sicilia (obiecte puse în apa fluviului apar accolo). Este un exemplu fericit
când natura îl luminează pe om. În situaţii curente, însă, trebuie să cauţi
insistent acolo unde se pierde izvorul.
Or, în cazul lui Alexandru G. Djuvara... informaţia se pierde în opera sa:
acolo trebuie căutată continuarea. Iar relaţia sa cu poetul trebuie căutată
prin 1880; – şi trebuie mai întâi clarificată legătura cu Brăila a lui Mihai
Eminescu. În linii generale, ştim azi, datorită scrisorilor mai ales, că
familia Eminovicenilor stabilise în 1880 relaţii strânse cu socrii lui Matei
Eminescu, ofiţerul, îndrăgostit de Matilda Iosefescu, profesoară în urbe, veche
cunoştinţă a Veronicăi Micle („o cunosc
foarte bine, a petrecut mai multe vacanţe la mine”, îi scrie Veronica, vezi
ed. cit., p. 423), Matei urmând să se căsătorească în primăvara acestui an cu
ea (la 6 februarie a avut loc cununia civilă, şi, pentru că era Postul
Paştelor, cununia religioasă se va oficia abia în Duminica Tomii). În februarie
1880 Gheorghe Eminovici şi Hanrietta au stat
la Brăila, cum îi scrie Veronica Micle poetului la 8 februarie: „Bătrânul asemenea a fost la Brăila şi a
stat 15 zile la Matilda Iosefescu, numele fiitoarei nurori, şi a rămas aşa de
încântat de ea încât după ce s-a întors i-a făcut poezii şi i le-a trimis.
Harieta zicea că erau nişte prostii extraordinare. Bătrânul zicea: Pe vremea
mea aşa versuri erau foarte bune” (Ed. Cit. p. 432). Avem mărturia lui
Eminescu însuşi din 10 martie 1880: „A
sosit frate-meu la Bucureşti, amorezat lulea şi solicitând permutarea în
regimentul de dorobanţi ai Brăilei pentru ca să se statornicească alături de
viitoarea sa soţie, D-na Matilda Iosefescu. Cununia va avea loc în Duminica
Tomii” (Ed. Cit. p. 107). Căsătoria
aceasta durează 10 ani, desfăcându-se prin divorţ pe care soţul îl cere de la
Mizil, unde se mutase între timp (nu se ştie când) de la Brăila. Un timp bun,
însă, Matei Eminovici a funcţionat ca ofiţer şi a locuit în Brăila. Poetul nu
poate veni la nunta lui – dar vizite ulterioare sunt mai mult decât posibile.
Eminescu nu putea face lunga sa excursie prin Dobrogea, de-a lungul Dunării,
din luna iunie 1882, fără un ajutor logistic – şi este foarte natural să
considerăm că fratele său i-a pus la dispoziţie
cel puţin un cal şi o şaretă – şi i-a înlesnit găzduirea pe la pichetele
militare din zonă. Există, astfel, cel puţin teoretic, posibilitatea ca poetul
să-l fi cunoscut personal pe tânărul liberal macedonskian Al. G. Djuvara din
Brăila.
Din punct de vedere
filologic, m-a interesat Luceafărul
publicat în ziarul ,,Dunărea“ din Brăila pentru stabilirea unui text cât mai
apropiat de voinţa ultimă a autorului, a lui Mihai Eminescu. Se spune,
îndeobşte, că Luceafărul a circulat
în două versiuni tipărite, cea din ,,Almanahul România Jună“, aprilie 1883
(poemul a fost trimis aici de Eminescu) şi cea din Ediţia Maiorescu, decembrie
1883, mai scurtă şi cu unele
reformulări. Adevărul acesta este cât se poate de parţial. Luceafărul eminescian circulă, de fapt, în atâtea versiuni câţi
editori a avut poemul de-a lungul timpului; este o horbotă de forme
multiplicate sau reduse de la ediţie la ediţie. Cei care dau dreptate textului
stabilit de Titu Maiorescu acuză, de obicei, intervenţii la nivelul redacţiei
pe textul din ,,Almanah“. Fără a
intra în amănunte, constat că ,,Almanahul“ are un martor foarte fidel în
retipărirea din ziarul ,,Dunărea“ de
la 25 iulie 1883. Celălalt martor, ,,Convorbirile literare“, care vor relua Luceafărul
la 1 august 1883 (cu nota: După Almanahul Societăţii „România Jună“) intervine mai des în text schimbând cuvinte şi
unele virgule. ,,Dunărea“ atestă, prin preluarea textului tale quale, că anumite forme din ,,Almanah“ – unele, foarte importante – erau înţelese ca atare, deci au sens
ca atare. Nu dau, aici, decât două exemple (în ediţia mea le-am consemnat,
cred, pe toate).
Mai întâi versurile din strofa 48: „– Ce voiu? Aş vrea să nu mai stai / Pe
gânduri tot de una” – din ,,Almanah“, devin (al doilea vers) în
,,Convorbiri literare“ Pe gânduri
totdeauna La fel în ediţiile Maiorescu şi în cele actuale. În ,,Dunărea“,
însă, se păstrează: „tot de una” (în
scurta sa notă de observaţii filologice de la sfârşitul articolului, Marin
Bucur consideră că ,,Dunărea“ muntenizează:
iată că aici n-a muntenizat deloc). Or, sensurile sunt diferite, iar în
,,Almanah – Dunărea“ Cătălin vrea să spună că fata stă pe gânduri tot de una (singură), se gândeşte la un
singur lucru, stă bătută de un gând. Simţul limbii spune că trebuie păstrat
acest sens – celălalt, totdeauna pe gânduri, fiind o formaţie cultă. Dacă un
cititor din epocă a înţeles aşa, înseamnă că are sens aşa.
O discuţie mai largă necesită în strofa 74
versul : „Reia-mi al nemurii nimb”
din ,,Almanah“ rămâne aşa numai în ,,Dunărea“, ,,Convorbirile“ şi celelalte
ediţii având „Reia-mi al nemuririi nimb”
– motivându-se, probabil, că este greşeală de tipar în prima tipărire. Ca să
fie, însă, greşeală de tipar, ar fi trebuit să cadă o singură literă – ori, în nemurii faţă de nemuririi diferenţa este
de două litere. Marin Bucur comentează într-o paranteză: „formă foarte
frumoasă, de altminteri, de la infinitivul scurt, dar nu există în manuscris“.
E drept, niciun manuscris eminescian nu atestă nemurie, nemurii (Ion
Creangă are „căci trăind şi nemurind“,
nemurie mai înseamnă, în limba veche,
neamuri multe) – dar, într-un poem filosofic, cuvintele au sensul şi importanţa
lor. Putem presupune că Eminescu face, aici, dubletul nemurire-nemurie. Ce înseamnă, în fond, nemurire? – A nu muri,
dar, în sistemul poetic/filosofic eminescian, a fi nemuritor în interiorul unei
vecinicii – condiţia Zburătorului din
Călin, a Magului din Strigoii, etc. Luceafărul nu repetă, însă, aceste situaţii anterioare – ci mută
ideea mai sus, între zei. Acolo, după ce o vecie/vecinicie
se stinge (vezi Satira I) toate
astrele mici dispar – dar „planeţii toţi
îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ/ Ei, din frăele luminii, şi ai soarelui,
scăpaţi”. Vecia/vecinicia următoare se naşte nu din nimic, ci în jurul, pe
baza acestor puncte fixe, cardines mundi, pe care Demiurg le aduce iarăşi sub
cuvânt, sub înţelepciune. În Luceafărul:
„Cere-mi – cuvântul meu de ’ntâi,/ Să-ţi
dau înţelepciune?”. Şi mai apăsat: „Tu
eşti din forma cea de ’ntâi” (se consideră că versul este recreat de Titu
Maiorescu pentru că apare numai în ediţiile sale – şi pentru că nu este
atestată în manuscrisele eminesciene – dar conţine tocmai această idee, eminesciană
prin excelenţă). Hyperion are, aşadar, mai mult decât nemurire – are nemurie,
adică nu se implică în ciclul „viaţă-moarte”, nu intră în vecinicie, este un „hyper – ion”, merge pe deasupra acestui cerc.
Când spune, în acea vorbire interioară (pe care numai punctuaţia originară, din
,,Almanah“ – ,,Dunărea“ – ,,Convorbiri literare“ o explică): „Tu-mi cei chiar
nemurirea mea/ În schimb pe-o sărutare” – Hyperion înţelege că are
posibilitatea să devină nemuritor într-o vecinicie, într-o oară / oră (cosmică)
de iubire, că fata vrea să-l aibă ca Zburător lângă ea, ca ea – şi pentru
aceasta merge la Părintele Ceresc şi-şi cere anularea nemurii. Ca să aibă această nemurire
limitată el trebuie să renunţe la nemuria
absolută. În fond, ce va face el dacă va coborî pe pământ? Va putea fi cu
adevărat muritor ca mine, adică om în
toată puterea cuvântului? Este Călin...om? Este Magul? Nicidecum! Va avea
condiţia duhului rătăcitor într-o vecie. Tu-mi
ceri nemurirea nu înseamnă altceva decât tu îmi ceri să fiu nemuritor între voi, oamenii. Punctuaţia în
sursele prime ale poemului este aceasta: „Da
mă voiu naşte din păcat,/Primind o altă lege / Cu vecinicia sunt legat,/ Ci
voiu să mă dezlege.” Aici propoziţia de comentat este „Primind o altă lege sunt legat cu vecinicia”. Noi avem, după
Maiorescu, acest discurs romantic-cavaleresc: „Da, mă voi naşte din păcat,/ Primind o altă lege./ Cu vecinicia sunt
legat / Ci voi să mă dezlege.” În textul originar nu este o afirmaţie, un
„Da” hotărât – ci un Da pentru Dar (pe care-l regăsim mai jos: Da ce vrei, mări Cătălin..., etc.), o
discuţie interioară a lui Hyperion pe tema „naşterii din păcat“ care pentru el
înseamnă intrarea în lumea duhurilor.
Se poate discuta,
desigur, mult despre punctuaţia eminesciană din Luceafărul şi celelalte poeme. Din fericire, textul-martor din
„Dunărea” arată că primul text, cel din „Almanahul România Jună“, era înţeles
în punctuaţia şi cu termenii-cheie ai lui – ceea ce atestă un lucru foarte
important, de luat în seamă: voinţa auctorială.
La o eventuală reeditare
a acestui text brăilean este neapărat nevoie să se ţină cont de punctuaţia şi
formele din ziar. Eventual, să se facă o ediţie anastatică, o fotocopiere.
Astfel se va înţelege mai bine rolul lui Alexandru G. Djuvara în difuzarea şi
păstrarea lui Eminescu aşa cum a fost.
„Complexul
Dalila” în viaţa şi opera lui Eminescu
Interesantă devine deţinerea manuscrisului Dalilei de către acelaşi Al. G. Djuvara.
Memoria comună (N. Pătraşcu) acreditează ideea după care Cleopatra Leca Poenaru
i-ar fi încredinţat, spre senectute, un pachet cu scrisori (dar, desigur, şi cu
alte manuscrise) de la Eminescu –
aceluiaşi Al. G. Djuvara. Arhivele tac deocamdată.
E oţios să ne
întrebăm ce ar conţine acele scrisori? „Negociem.” Dacă Al. G. Djuvara le-a deţinut împreună cu ultima copie a Dalilei, poemul dedicat tot Cleopatrei
Leca Poenaru, se poate presupune că este asemănătoare ciornelor din
manuscrisele poetului: reproşuri, chiar insulte către dama care a refuzat să-l
primească în „crailâcuri”. Dacă el deţine poemul de la autor şi scrisorile de la destinatară –
presupunerea ar fi că Eminescu se justifică, îl ia într-un fel ca martor al
amorului refuzat, ştiind, să zicem (fiind avizat), că ea i se confesase
brăileanului, se justificase – verbal, sau prin acest gest al înmânării
scrisorilor deţinute. Se repetă, în situaţia aceasta, scenariul pus o dată în
viaţa lui Mihai Eminescu în 1881, când
Veronica Micle, adânc atinsă în orgoliul ei feminin, îi scria poetului
scrisoare după scrisoare mai grea, culminând cu aceasta, nedatată dar cert din
anul despărţirii lor: „…Ca şacalul în
pustie am gemut şi am suspinat singură asupra relelor pa care mi le-ai făcut
Dta, şi astăzi toate acele simţiri s-au prefăcut într-un singur gând cu o
singură dorinţă: dorul unei răzbunări tot atât de puternice şi vindicative ca
nenorocirea pe care mi-aţi făcut-o D-voastră în acord cu Mite Kremnitz, pe care
mi-ai descris-o că e odalisca lui Maiorescu, asupra lui Maiorescu şi mai cu
seamă asupra D-tale. Eu nu voi face nimic alta decât voi publica din vorbă în
vorbă descrierea pe care mi-ai făcut-o despre faimosul cerc literar din
Bucureşti sub titlul „Haremul lui Jupiter sau misterele unui cerc literar”. E
trist că Dta vei fi victima încrederii ce ai avut în mine, vei purta însă
consecvenţele după cum am purtat şi eu
consecvenţele de mii de ori mai fatale ale încrederii ce am pus în Dta
şi cuvântul Dtale. Eu, oricare ar fi
urmările ce ar atrage după sine publicarea care o voi face, nu am nimic de
pierdut, din contra, totul de câştigat, căci am afirmarea Dtale prin două
scrisori cum că într-adevăr aţi avut nefericirea a-mi face acele destăinuiri,
prin urmare dacă vor fi urmări de calomnie, nu eu voi fi calomniatoarea, ci
acel care mi-a comunicat acele frumoase lucruri. Am jurat cu foc şi amar
resbunare, şi voi lucra din răsputeri să-mi ating scopul după cum Vi l-aţi atins Dvoastră el
Companie….” (Ed. Cit., p. 482)
Veronica Micle îi dă, se pare, acel manuscris despre Haremul lui Jupiter, sau acele scrisori, lui I. L. Caragiale ca să
le publice – dar acesta are tactul să le păstreze (nu le înapoiază nici lui
Eminescu după ce, în1882, el se împacă în fine cu Veronica - şi primul lucru la care se gândeşte este
cum să ia înapoi scrisorile ”de la grec”).
Acest scenariu fiind o dată scris în viaţa lui Eminescu, el ar fi urmat
să se repete, iată, cu un alt grec, de data asta „eis ten Brailan” –
scenaristul fiind dama cu nume egiptean, Cleopatra. Neştiind ce conţin acele
scrisori, noi semnalăm, desigur, doar coincidenţele. Oricum, „mobilul crimei”,
ca să judecăm poliţienist, devine vizibil: Cleopatra Leca Poenaru ajunge să fie
cunoscută prin Dalila, prin zvon
public, etc. În Epoca ilustrată, să
ţinem minte, se publică un text pe care
acum îl cunoaştem (s-a
descoperit, în fine, revista). E altul decât cel deţinut de Al. G. Djuvara (şi
donat în 1961 Academiei) – şi, deci, nu
acesta l-a dat spre publicare Epocii
ilustrate din 1886 (că doar n-o fi avut două manuscrise eminesciene
diferite). Lucrul merită atenţie, şi iată de ce. La 15 martie 1866 apare Albumul literar cu poezia Nu
mă înţelegi adusă, mai mult ca sigur, de Djuvara. Albumul este foarte rar, o publicaţie aproape confidenţială, lui
Ibrăileanu i-a trebuit un an de zile să-l găsească după mut timp: printr-o
„strategie specială” cum spune criticul, a ieşit la iveală în biblioteca de la
Galaţi a lui V. A. Urechia – păstrat aici, probabil, pentru că şi acesta avea
un text publicat în el. Dalila apăruse
în Epoca ilustrată, la 1
ianuarie 1886, cu două luni înainte aşadar, tot într-o publicaţie rară, scoasă
de ziarul Epoca pentru anul nou 1886,
al cărui program este anunţat în ziar. Printre colaboratori: Eminescu,
Delavrancea şi Titu Maiorescu, nume ce apar şi în Album. Dalila se mai
publică, însă, şi în Fântâna Blandusiei,
Nr.10, 3-10 decembrie 1889, unde se
spune că autograful îi aparţine lui Al. Tălăşescu (este medicul care a încercat
să facă analiza anatomică a creierului lui Eminescu, împreună cu G. Marinescu –
acesta din urmă, colaborator din când în când al Fântânei Blandusiei). Perpessicius presupune că numele lui trebuie
avut în vedere pentru cele două poeme eminesciene apărute în presă în 1886 şi
1889 – dar e puţin probabil ca Al. Tălăşescu să-l fi cunoscut pe poet în 1886:
avea 23 de ani, abia terminase medicina, – iar Eminescu se afla tocmai în
Moldova, ba chiar la Cernăuţi şi Suceava, în Bucovina). Asta încă n-ar fi
nimic, dar la 1 februarie 1890 Dalila
se publică şi în Convorbiri literare,
cu notiţa lui Titu Maiorescu. V. G. Morţun o cuprinde, de asemenea, în ediţia
sa din 1890. Peste tot, redactări diferite: trei publicări, trei manuscrise
eminesciene (Morţun, al patrulea, spune c-a preluat-o din Albumul literar). Este posibil să fi existat mai multe copii făcute
de Eminescu însuşi şi oferite cui şi
cui. Obiceiul exista în epocă, poetul
oferă copii ale poeziilor sale şi Mitei Kremnittz, şi familiei regale (acolo, prin
Titu Maiorescu, cel care i le cere) – şi, desigur, Veronicăi. Veronica Micle
oferă copii ale unei poezii spectatorilor dintr-un teatru bucureştean. Erau un
fel de foi volante de autor, scrise şi răs-scrise sau – când se va inventa
procedeul – multiplicate. Oricum, nu cred că suntem prea departe de adevăr dacă
spunem că am dat peste o zonă fierbinte din biografia lui Eminescu: „complexul Dalila – Cleopatra”. Faptele se cunoşteau şi se comentau public,
ceva din asta răzbate şi în amintirile lui Titu Maiorescu ori ale Mitei
Kremnitz; episodul a fost îngropat în
memoria apropiaţilor – desigur, din delicateţe.
D. C. Popescu – Cadem a ridicat un colţ al feţei de masă:
ar trebui instaurat un climat de cercetare
mai corect, ca să zicem aşa, inclusiv cu identificarea punctelor ce nu
pot fi soluţionate – dar şi cu ridicarea din tăcere a acelor voci, sau numai
şoapte, care au fost astupate forţat.
Acest tur de forţă printre informaţii fişate s-ar putea
să deranjeze ori să ne arate ca îmbâcsit de date prăfuite; n-am vrut altceva
decât să se vadă cum în toate părţile biografia, dar şi opera lui Eminescu,
stau pe fundături, lipsuri ori şi interpretări trunchiate; cum se construieşte
cu, şi pe goluri de informaţie.
N.Georgescu
[1] Dl. Profesor Zenovie Cârlugea, căruia am
a-i aduce mulțumiri pentru găzduirea acestui text în forma întreagă (a mai fost
publicat fragmentar altundeva), îmi atrage atenția asupra acestor citate
din Însemnările zilnice ale lui Maiorescu pe carre le
scăpasem din vedere: „„Duminică, 14/26 august
1883”, Maiorescu îl are la masă „pe
tânărul Petre Poenaru, drăguț, dezvoltat ca inteligență (17 ani, în școala
militară din Craiova, venit aici în vacanță)”.
A doua
zi, îl vizitează „un minut”, împreună cu dr. Wilhelm, pe Eminescu „alienat, la
Dr. Șuțu. Delirare neîntreruptă. Nu m-a recunoscut, vorbind într-una, scuipând
în toate părțile. O priveliște care te întristează și te dezgustă”
Acum 2
zile a fost la mine tatăl său și după aceea fratele său, locot., spre a-și
anexa ceasul alienatului său frate”
Trebuie să sporesc mulțumirile mele - nu neapărat pentru că nu
știam locul (se pierduse undeva în mintea mea...), dar mai ales pentru că eu
mi-am concentrat atenția asupra demonstrației filologice, scăpând din vedere
istoria literară propriuzisă. Cu scuze,
așadar, pentru uinilateralitate -
și cu speranța că istoria literară va mai așterne informații concordante,
rog să se observe că tânărul în
chestia avea, în 1889, vreo 23 de ani, vârsta puterilor depline. De
asemenea, să se observe data vizitei: pe 15 august 1883 exploda, în București,
chestiunea Eminescu prin explicarea în presă, de către Grigore Ventura, a
epigramei lui Macedonski care trecuse neobservată. În fond, criticismul
eminescian intră în conflict, la București, cu politicianismul oltean – și toți
„actorii” evenimentului din 15 august sunt olteni...
[2]
Biblioteca Academiei R.S. România: Bibliografia
Mihai Eminescu, I. Editura Academiei, 1976. Numeroasele omisiuni (semnalate
şi la sesiunile ştiinţifice pe teme de biblioteconomie), tematismul excesiv,
selecţia severă a publicaţiilor periodice consultate – vor face ca această
bibliografie să se reia tot la Biblioteca Academiei, cu un colectiv mai lărgit
de bibliotecari. Inexplicabil, semnalarea lui Marin Bucur n-a fost luată în
seamă. Nu sunt excluse nici relaţiile personale ale lui cu instituţia (era un
cercetător cam incomod, mereu nemulţumit de ceva, deschizător de drumuri în
multe domenii, dar slab sau chiar rău continuator).
[3]
. Biblioteca Academiei Române. M. Eminescu: Opere.
XVIII. Bibliografie, I. (1866-1938).
Editura Academiei Române, 1999, 1236 pagini. Din lista de publicaţii
prospectate lipseşte, aici, ziarul ,,Dunărea“, Brăila (prezent în colecţiile
Bibliotecii Academiei la cota P. IV 1164, unde l-a găsit şi studiat Marin
Bucur). Lipsa este cu atât mai curioasă cu cât autorul acestor rânduri, coautor
la Bibliografie, a făcut semnalările
la timp, încă în 1985, când apărea vol. VI din Caietele Mihai Eminescu (unde şi noi avem un studiu). Poate tocmai
de aceea aceste semnalări, ca şi altele de acelaşi fel, au fost păstrate
deoparte ca să se aibă în vedere în mod deosebit – iar apoi pierdute în bloc.
Despre modul în care s-a lucrat la această bibliografie – şi, mai ales, despre
modul cum s-a îmbinat la final materialul, cu acest tematism excesiv ieşit din
imperativul Direcţiei Bibliotecii de a reduce spaţiul tipografic şi a prezenta
o lucrare strict pentru specialişti, fără informaţii prea epice – am mai avut
ocazia să scriu, vezi N. Georgescu: Un an
din viaţa lui Eminescu, Editura Floare albastră, 2006, p.213-232.
[4] Corpusul
receptării critice a operei lui M. Eminescu.
Ediţie critică de I. Oprişan şi Theodor Vârgolici. Editura Saeculum I.O., 2002-
2009. Numele lui Al. G. Djuvara lipseşte din indici, vezi vol. 10 (2007), p.
333 squ (Indice general de nume vol.
I-IX) – indiciu cât se poate de clar că s-a mers după Bibliografia Mihai Eminescu, aceasta s-a desfăşurat. Cu observaţia
că textele sunt aduse la normele ortografice actuale, iar citatele din M.
Eminescu, la textul definitiv stabilit de Perpessicius în 1964 (ortografie şi
punctuaţie). 5. Consultăm:
Mihai Eminescu: Luceafărul. Ediţia a
treia, revăzută. Ediţie îngrijită de Zamfir Bălan. Editura Istros Muzeul
Brăilei, Brăila, 2002.
Sursa: PR-F
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu