Radu Gabriela - DIVERSE

 

Lecții

 

În 1903, cuplul Marie Curie şi soţul său, Pierre, au câştigat un Premiu Nobel pentru cercetările remarcabile din domeniulîncepute de profesorul Henri Becquerel. Relaţia lor era una fericită, între doi intelectuali de egală valoare. S-au bucurat de distincţia oferită şi şi-au continuat munca. Peste câţiva ani, viaţa avea să lovească fără milă.

 

În 1906, Pierre Curie a murit într-un accident. În după-amiaza zilei de 19 aprilie, în timp ce traversa strada pe o ploaie torenţială, acesta a fost călcat de un car tras de cai care transporta şase tone de uniforme militare. A fost ucis pe loc. Marie Curie a refuzat pensia pe care guvernul francez i-a oferit-o după moartea soţului, declarând că-şi poate întreţine singură cele două fiice. Cu toate că era devastată de durere, şi-a reluat munca la scurt timp şi a preluat catedra soţului său.

 

Marie Curie scria: „Strivită de lovitura pe care mi-a dat-o viaţa, nu mă simţeam capabilă să privesc mai departe în viitor. Dar nu am putut uita ceea ce soţul meu spunea uneori, că trebuie să îmi continui munca chiar şi fără el.” Nu este deloc suprinzător că Marie Curie a reuşit până la urmă să meargă mai departe, chiar şi pe plan sentimental. Avea doar 38 de ani când a rămas văduvă. După patru ani, interesul său a fost trezit de Paul Langevin, fost student al soţului său, la fel de genial şi de dedicat ştiinţei ca şi el. Marie Curie a considerat probabil că este cel mai potrivit pentru a umple golul lăsat de Pierre Curie. Pe deasupra, tânărul era şi foarte chipeş. Exista o singură problemă: era căsătorit.

 

În ciuda acestui lucru, între cei doi s-a înfiripat o relaţie fierbinte. Langevin nu era, de altfel, străin de escapadele extraconjugale. Căsătoria sa nu era una fericită, relaţia cu soţia fiind una extrem de furtunoasă, presărată cu certuri şi scandaluri. Aceasta era la curent cu aventurile sale, dar relaţia cu Marie Curie a înfuriat-o mai mult decât oricând. În momentul în care a aflat că cei doi aveau un apartament unde se întâlneau pe ascuns, doamna Langevin a trimis pe cineva să iscodească locul. Persoana respectivă a intrat prin efracţie şi a furat mai multe scrisori intime ale celor doi, pe care soţia geloasă a ameninţat apoi că le va da presei dacă relaţia nu încetează.

 

Nu se ştie dacă relaţia a continuat sau dacă doamna Langevin şi-a încălcat cuvântul, dar cu trei zile înainte ca Marie Curie să câştige cel de-al doilea Premiu Nobel, soţia amantului a trimis presei scrisorile, spunând că-l dă în judecată, că doreşte bani şi custodia copiilor lor.

 

Ziarele au preluat frenetic povestea. Imaginea lui Curie a devenit cea a unei femei ispititoare, care a îndepărtat un bărbat de viaţa lui de familie alături de o soţie franţuzoaică respectabilă. Prejudecăţile timpului îşi spuneau cuvântul, Marie Slodowska Curie fiind descrisă drept o venetică venită din Polonia şi, aşa cum eronat se relata, evreică la origini.

 

Ziarele au început să înflorească povestea, scriind că aventura celor doi începuse încă din timpul vieţii lui Pierre Curie. Afirmaţiile nu erau adevărate, dar a fost de ajuns pentru ca numele savantei să fie terfelit. Comitetul Nobel i-a cerut să rămână în Franţa şi să nu vină la ceremonia de acceptare a premiului. Teama era că imaginea regelui Suediei ar fi avut de suferit în urma întâlnirii cu o femeie adulteră.

 

Albert Einstein a fost unul dintre cei care a sărit în apărarea ei, scriindu-i că ar trebui să meargă în Suedia, indiferent de situaţie. „Sunt convins că trebuie să priviţi cu dispreţ aceste clevetiri…dacă aceşti neciopliţi continuă poveştile, pur şi simplu nu le mai citiţi inepţiile. Lăsaţi-le viperelor pentru care au fost fabricate”

 

În tot acest timp, au avut loc două dueluri cauzate de incident.

 

Primul dintre ele s-a ţinut între editorii a două ziare rivale şi a pornit de la argumentele diferite pe care le expuneau privind acuzaţiile doamnei Langevin. Duelul cu săbii s-a soldat cu rănirea uşoară a unuia dintre ziarişti, moment în care au decis să se împace.

 

Cel de-al doilea duel a avut loc între Paul Langevin şi Gustave Tery, un jurnalist care-l numise pe soţul adulter „un ţărănoi şi un laş”. Langevin a fost înfuriat de insultă şi a cerut ca duelul să fie purtat cu pistoale. Au avut loc pregătiri minuţioase, dar în final cei doi nu au mai luptat. Tery a afirmat că nu doreşte să lase Franţa fără una din minţile ei luminate iar Langevin a ajuns la concluzia că nu este un asasin şi a renunţat de asemenea.

 

Toată această expunere publică a dus la ruperea relaţiei. Procesul dintre soţii Langevin nu a mai avut loc şi, într-un final, chiar s-au împăcat, deşi Paul a mai avut ulterior un copil nelegitim cu secretara sa.

 

Marie Curie s-a prezentat în Suedia împotriva recomandării Comitetului Nobel şi a primit cel de-al doilea premiu din cariera sa. După ceremonie a stat chiar la masă cu Regele Suediei şi totul a decurs foarte bine. Era prima persoană din istorie care câştiga un Nobel pentru a doua oară. Din nefericire, preţul muncii sale a fost plătit cu propria sănătate. În 1934, din cauza expunerii prelungite la radiaţii, Marie Curie a murit de leucemie. Însemnările sale ştiinţifice sunt şi acum mult prea radioactive pentru a fi atinse fără o protecţie serioasă.

 

Interesant este că, deşi Langevin şi Curie nu şi-au trăit povestea până la capăt, cele două nume aveau să fie totuşi unite de urmaşii lor. Nepoata lui Marie Curie, Helene Joliot-Curie, s-a căsătorit cu nepotul lui Langevin, Michel. Şi asta, probabil, spre disperarea bunicii băiatului.

 

Un alt amănunt demn de menţionat este că familia Curie a obţinut în total cinci premii Nobel. Două au fost primite de Marie Curie, unul de soţul său, Pierre. Fiica lor, Irène Joliot-Curie a primit şi ea în 1935, alături de soţul său, un Nobel pentru Chimie. Cea de-a doua fiică a soţilor Curie a devenit preşedintele UNICEF şi a obţinut Premiul Nobel pentru Pace în 1965.

 

O doamnă mai în vârstă stă la rând la o casă de marcat într-un supermarket și urmează să plătească. În spatele ei se află o femeie mai tânără, cu un băiat de 5 sau 6 ani. Băiatul împingea puternic căruciorul, care a lovit-o deja pe doamna mai în vârstă, de vreo 5-6 ori. S-a întors spre cel mic și i-a cerut să nu mai lovească, pentru că doare. Băiatul a continuat s-o facă, cu și mai multă înverșunare. Doamna mai în vârstă se adresează mamei:

— Nu îi poți spune fiului dumitale să nu mă mai lovească?

Tânăra, fără emoție, răspunde rece:

— Nu! Metoda de creștere îi permite libertatea de a face ceea ce vrea, pur și simplu, până își dă seama că tot ceea ce face nu este corect. S-a dovedit științific că această metodă este mult mai eficientă!

În spatele acestei tinere femei se află un bărbat de 20 de ani care ascultă toate acestea, ținând în mână un borcan de gem. Când femeia termină de explicat metoda de creștere, tânărul desface capacul borcanului și toarnă gemul, cu calm, pe capul tinerei. Complet furioasă, femeia se întoarce spre tânăr și îl ia rost pentru fapta lui.

— Știți, doamnă, am crescut liber ca fiul dumnevoastră și puteți vedea rezultatul aici!

Doamna mai în vârstă îi spune casierei :

— Vă rog să puneți în contul meu și borcanul de gem al domnului.

 

 

 

Plimbată pe Calea Victoriei cu o șaretă trasă de struț

 

 

 

Născută în St. Louis (Missouri, SUA) la 3 iunie 1906, Josephine Baker a fost una dintre cele mai cunoscute dansatoare, actriță și cântăreață de culoare de peste Ocean din perioada interbelică.

 

„Perla Neagră”, așa cum a mai fost ea supranumită, a fost fiica nelegitimă a unui producător evreu de instrumente muzicale, Eddie Carson, și a unei spălătorese de culoare, Carrie McDonald.

 

La vârsta de 13 ani, pasiunea pentru dans și muzică s-a transpus în câteva roluri pe care le-a jucat în cadrul unor piese în scenă la teatrul Booker Washington din St. Louis. Dar, în contextul rasist al societății americane din acele vremuri, Josephine se vede nevoită să părăsească țara natală și pleacă în Europa, stabilindu-se în Franța.

 

 

 

Ea devine rapid o răsfățată a publicului european datorită charleston-ului adus de peste Ocean, dar mai ales datorită descoperitorului de talente german Karl Gustav Vollmoller. De altfel, prin intermediul acestuia, exotica Josephine Baker ajunge să cânte și să danseze pe scenele de la Paris și de la Berlin.

 

În Paris, ea a avut reprezentații în care apărea îmbrăcată sumar, cu haine având influențe tribale sau doar din franjuri și paiete, sau chiar dansa complet goală.

Inline image

 

Tot aici, „Pantera neagră” a ținut capul de afiș în celebrul spectacol „Folies Bergère”. Devine muza scriitorilor, pictorilor, sculptorilor.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial devine activă în cadrul Rezistenței Franceze, participând la mai multe acțiuni de spionaj. Astfel, ea aduna informații de la diverși clienți germani, italieni sau japonezi care intrau în barurile unde ea susținea spectacole și le oferea francezilor.

Inline image

 

Mai mult decât atât, ea reușește să se infiltreze în cercurile înalte ale ocupanților fasciști și participă la petrecerile ambasadei italiene din Franța, creând, astfel, o rețea de sprijin a Rezistenței Franceze. După război, Josephine Baker a adoptat nu mai puțin de 13 copii orfani, de diferite etnii și rase.

 

Ea și-a intitulat familia „The Rainbow Tribe” (Tribul Curcubeu).

Plimbată pe Calea Victoriei cu o șaretă trasă de struț

 

Celebra divă a cabaretului parizian a ajuns în anul 1928 la București prin intermediul lui Constantin Tănase. Acesta o remarcă la un spectacol la Paris și, în schimbul unui onorariu imens pentru acele vremuri – 100.000 de lei – o convinge să vină în România și să joace într-un spectacol la teatrul „Cărăbuș”.

 

Era cel mai mare contract pe care îl plătise vreodată vreun director de teatru din țara noastră.

 

Catalogată de Hemingway drept „cea mai senzațională femeie pe care a văzut-o cineva vreodată”, Josephine Baker a sosit la București cu celebrul Orient Express, cel mai luxos și mai în vogă tren al acelor vremuri. Când a ajuns în România avea doar 22 de ani și era cea mai bogată femeie de culoare din Europa.

 

Bucureștenii fascinați de diva de culoare

 

Publicul bucureștean a primit-o cu multă căldură și a fost de-a dreptul fermecat de reprezentațiile divei de culoare cu părul negru, lucios, scurt și cu un zâmbet care lumina sala.

 

Totul a culminat, însă, cu imaginea celebrei și exoticei Josephine Baker plimbându-se pe Calea Victoriei într-o șaretă trasă de un struț, care fusese adusă special de la Paris.

 

De asemenea, bucureștenii au putut-o admira cu ocazia aparițiilor de la Capșa sau de la restaurantele de la Șosea.

 

Atât de mare a fost impactul pe care l-a avut vizita la București a „Panterei Negre” încât ea avea să revină în România după 42 de ani, cu ocazia ediției din anul 1970 a festivalului „Cerbul de Aur” de la Brașov.

 

Josephine Baker a încetat din viață la 12 aprilie 1975 în urma unei hemoragii cerebrale, la vârsta de 68 de ani, fiind înmormântată în cimitirul din Monaco. Funeraliile cu onor militar prin grija bunei sale prietene , Grace Kelly - prințesa de Monaco.

 

În anul 1991, HBO a realizat filmul “The Josephine Baker Story”, care spune povestea celebrei dive de culoare. Josephine Baker a rămas în istorie ca fiind cea care a lansat moda unghiilor aurii.

 

 

 

Liviu Rebreanu – scriitorul încarcerat șase luni, șantajat o viață

 

Scriitorul publicat în 29 de limbi străine, care se află în literatura română la înălţimea locului ocupat de Eminescu în poezie şi de Caragiale în teatru, este creatorul romanului românesc modern.

 

Liviu Rebreanu – scriitorul încarcerat șase luni, apoi șantajat o viață

 

Liviu Rebreanu a fost Preşedintele Societății Scriitorilor Români, directorul Teatrul Naţional din Bucureşti, vicepreşedintele Radiodifuziunii Române și directorul mai multor publicații literare.

 

Când l-a cunoscut pe Liviu Rebreanu, în vara lui 1940, în redacția „Tribunei” de la Cluj-Napoca, muzicologul George Sbârcea nu credea că-l va mai reîntâlni. Povestește cu emoție în „Cafeneaua cu poeți și amintiri” despre cum ajunge să lucreze în redacția ziarului „Viața”, al cărui redactor-șef era romancierul. „La intrarea lui, redacția întunecoasă, mobilată ca vai de lume, se luminase dintr-odată. Nu-l vedeam decât pe autorul lui Ion și al Pădurii spânzuraților. Pe unde trecea, datorită părului alb și a staturii sale de uriaș, lăsa impresia de blând gentilom medieval. Am făcut împreună o călătorie la Viena, unde Rebreanu cercetase în arhive despre răscoala lui Horea. Venit din Balcani, părea cu desăvârșire identificat cu ambianța imperială a restaurantului vienez, având în gesturi și mișcări o eleganță înnăscută și politețea cu totul rară de a suporta orice cu seninătate. Ne-am dus cu tramvaiul și am vizitat Muzeul Caleștilor Imperiale.”

 

Armata, pușcăria, premiile, colportorii, atacurile în presă

Povestea vieții „uriașului blajin” a început într-o zi de 27 noiembrie 1885, la Târlișua, județul Solnoc-Dăbâca (din fosta diaceză Cluj-Gherla) într-o familie cu 14 frați, dintre care unii au murit la naștere, alții n-au apucat să treacă de doi ani. A urmat liceul român la Năsăud și cel german la Bistrița și a absolvit Academia Ludovica și Facultatea de Litere, la Budapesta. Locotenent în armata austriacă, la Gyula, după un chef cu joc de cărți, i se sustrag banii de la popota ofițerilor unde era responsabil al bucătăriei, este închis la domiciliu. Își ordonează lecturile, însemnările, scrie teatru. Era prin în 1909 când a demisionat din armată și s-a întors în țară. Publică primele nuvele, editează o revistă de teatru, scrie prima comedie. Un an mai târziu, îi vine mandat de arestare pentru fapta despre încurcăturile bănești de la Gyula, este întemnițat la Văcărești. Extrădat și încarcerat la Gyula, face pușcărie șase luni, apoi este liberat.

 

După publicarea romanului „Ion”, Academia Română îi conferă Marele Premiu Năsturel, iar în 1920 Societatea Scriitorilor Români îl premiază pentru „Pădurea spânzuraților”. Colportorii sunt pe fază. Pentru a i se distruge prezentul i se răscoleşte trecutul. Avusese dosar penal, fusese premiat și trebuia defăimat. Scrisorile anonime, zvonurile deșuchiate șoptite pe culoarele Academiei Române sunt urmate de atacuri în presă. „Un șantaj, un etaj” are valoare de lege în mahalaua gazetăriei timpului, cu epitete la adresa lui: hoț, compilator, trădător, spion. Romancierul se apăra: „Scriitorii-s ca țiganii, se ceartă și-n cimitir numai că sfada lor e poreclită polemică și clocește în subsolurile ziarelor de șantaj”. Scârbit de Pamfil Șeicaru și Nichifor Crainic, a preferat demisia decât fruntea administrației culturale, fără să caute adăpost în saloanele unui partid. Blajinul modest prefera să piardă decât să câştige. Publicase romanul politic „Gorila”, era acuzat de colaborarea cu cei care intrau în arena istoriei cu crucea în mână, cuțite la brâu, gata să împroaște sânge în jur. Spovedania în fața pictorului Jean Steriadi, că n-ar fi legionar, nu va fi luată în seamă. Nicolae Iorga îi întârzia intrarea în Academia Română, dar în 1939 este admis. Fusese încarcerat doar șase luni din vina altora, iar dușmanii l-au șantajat o viață.

 

Insomniacul credincios mâncărurilor ardelenești, publicat în 29 de țări

Bărbatul masiv care arăta ca un gladiator, cu privirea albastră și senină, capul semeț, aureolat de părul alb cu o șuviță răzvrătită pe frunte ce-i dădea un farmec cuceritor, avea o memorie de invidiat, nu era mânios, nu amenința și nu se răzbuna. Săgetătorul optimist care credea despre el că avusese noroc, trăia sobru, iar educația germană îi dăduse cultul ordinii, neadmițând lucrul făcut de mântuială. Când se arăta în lume, după cum remarcase Tudor Vianu, „Rebreanu părea un om beat de muncă, ieșind parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale”. Cheltuia banii pe cărți de științe naturale, astronomie și discuri, deși refuza să asculte muzică. Zicea că ar pierde noțiunea timpului și avea mult de scris. Mânca puţin şi a rămas credincios mâncărurilor ardelenești toată viața. Se hrănea cu varză și fasole albă, produse lactate, evita fructele și ouăle. Nu se atingea de nimic la petreceri sau în călătorii, căci mâncărurile complicate îi deranjau stomacul. Insomniacul trăia o obositoare spaimă de moarte. Fantasmele Măgurii Ilvei de la Poalele Ineului l-au urmărit toată viața. Bărbatul de-o distincție rară și o blândețe impresionantă nu-și cumpăra îmbrăcăminte, purta ceasul legat de o curelușă, la butonieră, adora băile de soare. Pe scriitorul care călătorise mult, cunoscuse și se împrietenise cu personalități remarcabile din lumea literară internațională, care a fost publicat în 29 de țări din Europa și America, șarpele invidiei nu-l mușcase. Era incapabil de ipocrizie.

 

O nevastă autoritară, cicălitoare, impulsivă şi o fiică vitregă adorată

Pentru uriașul cu suflet de copil, contrastele se atrag. Soția lui Rebreanu, Ștefania Rădulescu, absolvise Conservatorul, era actriță și avea un copil nelegitim. Fanny, cum o alinta, era ambițioasă, frumoasă și impulsivă. Liviu venea de la țară, era sărac, se întreținea de la 14 ani, dar Fanny se trăgea dintr-o familie avută. Nepoata mitropolitului Nifon, cel care are moaștele în mitropolia din Târgoviște, fată de avocat și om politic, adora luxul de altădată și se visa celebră. Scriitorul o iubea la fel de mult ca atunci când o văzuse pe culoarele teatrului craiovean și se îndrăgostise de ea.

 

Fanny și Liviu Rebreanu

 

Rebreanu avusese norocul și ghinionul să se însoare cu o femeie autoritară, cicălitoare și cheltuitoare, dar perseverentă în a-l ocroti de grijile cotidiene, susținându-l, căci multă vreme colaborările pasagere fuseseră singurul lui venit. Era exact ceea ce-i trebuia lui ca să rămână la masa de scris, în tihna inspirației. La începutul căsniciei, ea îi ceruse puțin, în timp el a răsplătit-o regește. Egoistă, apelează la chirurgie, ca să nu-i aducă un nou moștenitor, de frică să nu-i ignore romancierul odrasla, ținându-l cât mai departe de familia ei și de ardelenii lui de la țară. Deși era concepută cu alt bărbat, Puia Florica a fost frumoasă, răsfățată, Liviu a iubit-o ca pe copilul său. „Prea iubita mea Puicuță, lumina ochilor mei și speranța sufletului meu”, așa-i scria când fata era la Paris, la studii la Sorbona, universitate pe care o abandonează. Fiica și-a adorat tatăl toată viața și nu s-a despărțit de scrisorile lui niciodată.

 

Între scris, dragoste și singurătate

Atras de lumea ficțională, la masa de scris, în fața lămpii de gaz, fără telefon, gazete și cancanuri, în loc să-și însoțească familia în vacanțe la mare, la Mamaia, Techirghiol, Paris, Viena sau Karlsbad, Rebreanu se retrăgea la munte. Trăia între dragoste şi unica lui avere, singurătatea. Își scrisese opera mai întâi în casa din Maeru, primită cadou după ce a devenit cetățean de onoare al comunei, apoi la Valea Mare, pe lângă Pitești, unde își cumpărase o casă într-o zonă ce-i amintea de locurile natale, cu o curte unde ţinea trei câini, niște găini și un cocoş, un grajd cu o vacă și viţel, o scroafă cu purcei. În singurătatea nopții, cu mult tutun, cafea și nelipsita cățea Deița la picioarele lui, scria. Era locul unde îl vizitau scriitori din generația lui – Mihail Sorbul, Camil Petrescu, Ludovic Dauș, Constantin Baraschi, Vasile Voiculescu – și oamenii de teatru ca Soare Z.Soare, Sică Alexandrescu, Ion Șahighian, George Vraca. Tot acolo Maria Brateș l-a pictat, Oscar Hun și Romul Ladea i-au sculptat bustul turnat în bronz, care a ajuns pe mormântul de la Bellu.

 

Scrisul îi aducea alinare, dar trezit la realitatea gălăgioasă, trimitea scrisori tuturor, apoi, liniștit, pășea din nou în lumea vie a personajelor lui. Într-o scrisoare, se spovedește Puiei: „E o vrajă care mă readuce la masa de scris, o chemare misterioasă care mă face să uit de tot restul şi să-mi trăiesc toate satisfacţiile într-o lume de ficţiuni, dar cu atâta intensitate, de parcă ar fi mai reale decât realitatea. Fiindcă, în fond, poate că lumea imaginaţiei e mai aproape de esenţa realităţii decât lumea cea palpabilă a realităţii aparente”.

 

Scrisorile, procesul și paternitatea contestată de oricine

Scrisorile sale care au trecut din mână în mână prin case şi bagaje, în regimuri şi epoci diferite, avariate de două războaie mondiale, tocate de timp și roase de molii, sunt donate cu forţa Academiei Române. Tiberiu, fratele lui Liviu, s-a dat cu legionarii. Acuzat, trădător de neam, face pușcărie. Se liberează, zece ani șomează. Capătă greu un post de cercetător la filiala Academiei Române din Cluj, unde are acces la arhiva Rebreanu. Citește corespondența, află despre întreținerea Puiei la Sorbona, vacanțele fetei, cumpărăturile costisitoare ale nevestei, cererile bănești ale mamei. Copiază pasaje, le distribuie apropiaților. Se fabrică bârfe și minciuni care ajung la urechile doamnei Rebreanu. Scandalul pe care l-a făcut doamna în piața Amzei din București, printre țărani și zarzavaturi, când a rupt o umbrelă în capul unei actrițe care dormea cu romanul „Amândoi” sub pernă, pentru că a îndrăznit doar să șoptească altora că-l îndrăgește pe Liviu, a fost nimic pe lângă cel din biroul președintelui Academiei Române, când i-a cerut să i se înapoieze corespondența soțului ei, amenințând cu tribunalul.

 

Puia Florica Rebreanu

 

Când Fanny l-a cunoscut pe Liviu, Puia avea doi ani, în 1911. S-au căsătorit în februarie 1912, iar Rebreanu a cerut ca în act să se treacă recunoaşterea „fiicei Florica”. Fata nu fusese adoptată legal, iar actul de recunoaştere era un fals juridic, adică n-ar fi avut drept la moștenire. Când le dă în judecată Tiberiu, pornind de la o formulare din „Codul familiei”, unde scria că „paternitatea poate fi contestată de oricine”, Liviu era mort. Procesul a fost admis pe rol după multe dezbateri procedurale. Cu toată mahalaua revărsată în sala tribunalului, despre Rebreanu, un as al baroului a spulberat tot probatoriul, câștigând procesul în zece secunde. Așa a aflat și fata la proces că avusese tată vitreg, iar presupusul ei unchi a pierdut.

 

S-a stins cu condeiul în mână…

Circula zvonul că ar fi fost împușcat sau că s-ar fi sinucis. În 12 ianuarie 1944, mergând să se odihnească la Valea Mare, scriitorul nota în Jurnal: „Sunt obosit, întristat profund, plictisit până la amărăciune. Greutatea de respirație a început să mă chinuiască. Nu știu care e pricina, bronșita, emfizemul, altele. Controlul radiologic: opacitate suspectă la plămânul drept”. La nici 59 de ani, din cauza bolii arăta ca un îmbătrânit de vreme. Cu un chist într-un plămân și o bronșită, după bombardamentul din 4 aprilie 1944 din București, familia îl transportă la Valea Mare, cu febră și delir. Vorbea cu un interlocutor în ungurește. Ochii calzi și albaștri în care strălucea un surâs blând cuceritor s-au închis pentru totdeauna în 1 septembrie 1944. S-a stins cu condeiul în mână și sângele picătură cu picătură impregnând hârtia, în preajma mesei lunguiețe unde a creat, la vârsta la care mai putea dărui literaturii române mult. În casă se aflau: Fanny, Puia și prietenul său, poetul Ludovic Dauș.

 

La înmormântarea sa n-a venit nimeni de la Academia Română, nici de la Societatea Scriitorilor Români, unde fusese preşedinte mai multe mandate, nici de la Teatrul Naţional, în fruntea căruia s-a aflat de două ori, nici de la Radiodifuziunea Română, unde lucrase ca vicepreşedinte, nici de la ziarele sau publicațiile literare unde a fost director. La groapa din grădina bisericii, în prezența familiei, a vorbit un învățător și un locotenent în rezervă. A fost îngropat sub privirile țăranilor care apoi i-au vandalizat casa și i-au vândut masa la care a scris, care a fost găsită la preotul satului. Abia după 12 zile de la înmormântare, sociologul Dimitrie Gusti, președintele Academiei Române de atunci, i-a adus un pios omagiu celui care lăsa în urmă o operă vie și astăzi. A fost dezgropat, adus la București și reînhumat la Cimitirul Bellu din capitală, pe Aleea Scriitorilor, aproape de Coșbuc, Eminescu, Caragiale… .

 

După patru decenii de la deces

„Imaginea lui Liviu Rebreanu este încă vie și apropiată, ca și cum abia ieri m-aș fi despărțit de el – notează George Sbârcea în Cafeneaua cu poeți și amintiri, după patru decenii de la deces. Am fost de altfel printre martorii apropiați ai ultimilor săi ani de viață. Ne oprisem odată într-o stație de tramvai pe cheiul Dâmboviței, sub copacii ce-și pierdeau frunza. Ne-am amintit, într-o convorbire mai lungă, de Măgura Ilvei, de Maieru, de Tîrlișiua, de râpele, văile și poienile năsăudene. Îi aud glasul, ușor, gutural, îi văd gesturile largi cu care își însoțea cuvintele îndelung cântărite, îi mai admir în gând statura de uriaș blajin. Când am aflat de moartea lui, am avut senzația că împreună cu el dispare, înghițit de neant, ceva ce n-a fost decât o singură dată și într-un singur loc pe lume. Cu toate că nu-i lipsea practica polemică, se retrăgea la timp din duelurile de opinii calm, prevăzător, fără patos, rămânând cu o cută adâncă între sprâncene. Instinctul anonimatului era însă la fel de puternic într-însul ca și instinctul gloriei. Voia să rămână singur și liber în mijlocul omenirii pline de invidie și ură, care te pândea și te sfâșia fără milă. Iubea viața, voia să-l stimeze pe om, să împrăștie în jur pace. Era curajos, dar și-a supraevaluat puterile în clipa când a primit să conducă un cotidian în împrejurările de atunci. Nu mai era liber și nici singur nu putea fi în într-un regim al cenzurii și în vârtejul războiului. A căutat să-și apere de larma publicității gândurile, munca literară, viața intimă, deși știa că nu poate rămâne nebăgat în seamă oriunde s-ar fi aflat. Avea darul de a-i face pe toți, în mod spontan mai disciplinați, mai demni, mai umani. Cuvintele cele mai banale dobândeau pe buzele lui alt ton, alt înțeles. Până și Ion Pillat, care avea limba pe cât de dezlegată pe tot atât de ascuțită, spunea cu prudență că el scrie și în timp ce doarme. Notase în albumul meu de autografe, cu ocazia șezătorii scriitorilor bucureșteni de la Cluj, în primăvara lui 1940: Între literatură și viață e o singură deosebire esențială – literatura râvnește viața bună, iar viața prilejuiește literatură rea. L-am întrebat într-o călătorie la Brașov care este sensul rândurilor ce mi le dăruise ca amintire. Mi-a spus: Viața, văzută în detaliile ei meschine, poate pricinui o literatură rea, fără conținut și fără durată. Viața bună pe care literatura o râvnește, este cea care, prin eroii și peripețiile ei, este în stare să sugereze ceea ce e mai caracteristic pentru idealurile și rătăcirile unei epoci.

 

Niculae Gheran, cercetător al istoriei literare, premiat de Academia Română și Uniunea Scriitorilor, își merită pe deplin locul în Dicționarul general al literaturii române, pentru că și-a dedicat 40 de ani din viață spre a publica în 23 de volume toată opera lui Liviu Rebreanu, inclusiv corespondența risipită, apoi recuperată. (Sursa: Liviu și Fanny Rebreanu, Intime – ediție de Niculae Gheran, Editura Academiei Române)

 

Cheltuia banii pe cărți de științe naturale, astronomie și discuri, deși refuza să asculte muzică. Zicea că ar pierde noțiunea timpului și avea mult de scris. Mânca puţin şi a rămas credincios mâncărurilor ardelenești toată viața.

 

 

 

Ce ne aşteaptă în următorii 40 de ani:

Alvin Toffler şi-a anunţat predicţiile

 

Alvin Toffler, născut în 1928, este una dintre cele mai influente voci din domeniul afacerilor şi din cel intelectual. Odată cu publicarea primei sale lucrări, "Şocul viitorului", Toffler a creat o nouă disciplină, futurologia, bazată pe studiul schimbării şi pe impactul pe care aceasta îl are asupra afacerilor şi culturii. Graţie lui Toffler, futurologia este considerată în prezent ştiinţa care defineşte forţele şi tendinţele care modelează viitorul în economia actuală, bazată pe informaţii.

 

          Printre celelalte volume publicate de Alvin Toffler, devenite bestseller la scurt timp după publicare, se numără "Al Treilea Val", "Război şi antirăzboi", "Puterea în mişcare" şi, recent, "Crearea unei noi civilizaţii".

 

          Pe parcursul următorilor 40 de ani, femeile vor dispune de o putere de decizie fără precedent, migraţia musulmană către Occident se va amplifica, iar mersul la birou nu va mai fi de actualitate, susţine scriitorul şi futurologul american Alvin Toffler.

 

Africa de Sud va beneficia de o creştere economică susţinută, în timp ce Orientul Apropiat va deveni "un amestec de religii, mişcări religioase şi etnii", se afirmă în studiul realizat de Toffler Associates, un cabinet de consultanţă înfiinţat de scriitorul şi futurologul american de succes Alvin Toffler, autorul celebrului roman "Şocul viitorului", publicat în 1970.

 

În acelaşi an, Alvin Toffler a declarat că ştiinţa şi tehnologia se vor dezvolta într-un ritm atât de rapid, încât cei mai mulţi oameni nu vor putea să "digere" acest aflux de informaţii şi vor fi tentaţi să se "deconecteze" de la acest ritm de viaţă mult prea trepidant.

 

Multe dintre previziunile sale, referitoare la rapiditatea transmiterii de informaţii, acceptarea mariajelor homosexuale şi accelerarea ritmului de producere a catastrofelor ecologice, s-au adeverit în anii care au urmat.

 

          Pentru următoarele patru decenii, Alvin Toffler afirmă că un număr tot mai mare de oameni îşi vor cultiva propriile legume şi îşi vor produce singuri alimentele, pentru a depinde tot mai puţin de marii producători şi distribuitori din industria alimentară.

 

Internetul de mare viteză va deveni o veritabilă normă în domeniu, iar videoconferinţele, devenite deja o practică curentă în zilele noastre, le vor permite angajaţilor din viitor să nu mai meargă la birou şi să lucreze din orice colţ din lume.

 

Doar câteva ţări vor mai fi considerate în viitor "state poliţieneşti" - în principal Coreea de Nord şi Iran.

 

China îşi va consolida statutul de putere economică majoră, se va alia cu Brazilia şi cu India pentru a influenţa ratele de schimb ale monedelor, dar şi cu Venezuela şi cu câteva state africane pentru a-şi asigura necesarul energetic.

 

Statele Unite ale Americii vor depinde de China pentru a se aproviziona cu şapte metale rare, indispensabile pentru fabricarea unor bunuri de larg consum, dar şi a unor dispozitive şi produse specifice, precum radarele, armamentul, instalaţiile eoliene şi automobilele hibride.

 

Dezvoltarea unor forme alternative de energie va creea "perdanţi într-o lume post-hidrocarburi", precum Arabia Saudită, Iran, Irak, câteva state din zona Golfului Persic, dar şi Rusia şi Venezuela.

 

          Creştinismul se va extinde în ţările din emisfera sudică, iar musulmanii vor emigra în număr mare către ţările din Occident.

 

          Schimbările climatice vor genera o serie de conflicte, iar topirea gheţarilor va conduce la descoperirea unor noi zăcăminte minerale şi petroliere. Creşterea nivelului apelor mărilor şi oceanelor va provoca o deplasare masivă a populaţiei din zonele de coastă.

 

          Fenomenul de îmbătrânire a populaţiei va conduce la creşterea de patru ori pe plan mondial a cheltuielilor totale cu pensiile şi cu îngrijirile acordate persoanelor în vârstă, iar sistemul american al asigurărilor de sănătate va înceta să existe în forma sa actuală.

 

          La rândul lor, femeile vor ocupa tot mai multe posturi importante, procentul femeilor aflate în posturi de conducere urmând să atingă un nivel de neimaginat în urmă cu câţiva ani.

 

          Rapiditatea cu care vor fi transmise informaţiile va determina omenirea să intre în era "petabyte-ului", o unitate de măsură de stocare şi de putere informatică superioară deja mult uzitatului gigabyte; un HDD de 2000 PB permite stocarea culturii intregii omeniri de când există ea şi până azi.

 

          Politica de cluster va continua şi se va impune, urmând ca în perioada următoare să existe grupuri de firme şi nu concerne mari ca în momentul de faţă.

 

Sursa de energie a viitorului va fi formată din:

 

          - captarea şi înmagazinarea energiei solare;

 

          - utilizarea fisiunii nucleare;

 

          - utilizarea energiei libere;

 

          - utilizarea energiei vidului;

 

          - utilizarea energiei magneto-gravitaţionale;

 

şi va determina un nou tip de civilizaţie, cu alte caracteristici decât cea actuală, definită drept civilizaţia hidrocarburilor.

 

Pictorul Degas a asistat la o licitație unde un tablou al său,aparținând unui bogătaș, s-a vândut cu 50.000 de franci. Cineva i s-a adresat:

- Cum va simțiți, maestre?

- Ca un cal de curse care a câștigat marele premiu și el capătă numai ovăz.

*

Diogene, fiind îmbiat cu un pahar de vin, a vărsat lichidul pe jos.

– De ce-ai făcut așa ceva? l-a întrebat gazda.

– L-am răsturnat eu înainte de a apucă el să mă răstoarne, a răspuns înțeleptul.

*

Un prieten care l-a vizitat pe marele inventator Edison, l-a întrebat:

- Bine, măi Thomas, de ce nu repari poarta pe care am deschis-o atât de greu?

- Pentru că fiecare intrare și ieșire sporește volumul apei din rezervorul meu cu 5 litri, a precizat ingenioasă gazda.

*

Deoarece uitase să-și ia ochelarii, Einstein i-a cerut chelnerului să-i citească lista cu meniuri. Acesta i-a răspuns:

- Nu pot, domnule! Nici eu nu știu citi. Sunt analfabet ca și dumneavoastră…

*

- Domnule Hegel, arde casa! i-a strigat valetul înspăimântat.

- Spune-i soţiei, ea se ocupă de casă, i-a răspuns filozoful concentrat asupra ideilor sale.

*

- Pablo, cum de n-ai nici un tablou de-al tău în camera? l-a întrebat un prieten pe Picasso.

- Unele îmi plac chiar foarte mult, dar se vând prea scump că să-mi permit să le cumpăr eu, a răspuns pictorul.

*

Într-un spectacol de teatru, un tânăr actor a avut o singură replică: Majestate, flota engleză a distrus flota spaniolă. Fiind emoționat,acesta a zis: "Majestate, flota spaniolă a distrus flota engleză!"

Maria Filotti, care era regina, neavând o replică adecvată pentru acest anunț inversat, a izbucnit: "Nu te cred! Ești un spion. Piei din faţa mea!"

*

Un student a încercat să-l păcălească pe marele medic internist, Iuliu Hatieganu, așezându-se într-un pat din salonul vizitat de acesta și simulând o boala.

– Scoate limba! i-a cerut profesorul, când a ajuns la el. După ce i-a privit-o, i s-a adresat:

– Fă-ți formele de ieșire. Boala ți-a trecut.

*

– Piesa asta a lui Caragiale – Năpasta – poate fi socotită ca și căzută, a spus un adversar al marelui dramaturg înainte de spectacol.

– Da, însă căzută din cer! a ripostat Delavrancea care auzise pronosticul.

*

Coşbuc trecea foarte rar pe la Terasa Oteteleşeanu, locul de întâlnire al scriitorilor, dar a nimerit o dată acolo, când cafeneaua era goală.

– Domnule, i s-a adresat un chelner, luați loc la alta masa, aceasta este rezervată poeților!

– Scuzați-mă! a spus Coşbuc și s-a mutat alături.

 

 

 

PROVERBE SCOŢIENE

 

Unui om ii este mult mai uşor să-i dezvolţi calităţile decât să-i înlături defectele.

==

Fii fericit cât trăieşti, pentru că mort o să fii mult timp.

==

Nu te căsători pentru bani, poţi găsi un împrumut mai avantajos.

==

Un foc mic, care dă caldura, preţuieste mai mult decât un foc mare, care frige.

==

Leneşul este fratele cerşetorului.

 

 

PROVERBE OLANDEZE

 

Şi ţapului bătrân îi place iarba fragedă.

==

Măgarul drept mulţumire loveşte cu piciorul pe cel care îl scarpină.

==

Teme-te de marinarul care ajunge pe uscat!

==

Câinii au dinţi in orice ţară.

==

Ţine-te de partea groasă a copacului.

 

 

 

Subject:  ...Cea mai tare petrecere din Rusia țaristă. Ultimul bal al Romanovilor

 

Cea mai tare petrecere din Rusia țaristă a fost un bal la care oaspeții au purtat costume atât de extravagante, încât au servit ca sursă de inspirație pentru cărțile de joc și hainele personajelor din filmul Războiul Stelelor.

 

La sfârșitul lui februarie 1903, la Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg (Muzeul Ermitaj de azi) s-a ținut probabil cel mai mare și mai elegant bal al momentului. Avea să fie ultimul bal din Rusia țaristă.

 

Balul, care a ținut două zile, a fost cel mai opulent din întreaga domnie a lui Nicolae al II-lea. A fost dedicat celei de 290-a aniversări a dinastiei Romanov, potrivit RBTH.

 

Valeți, dame și regi. Costumele extravagante au fost sursă de inspirație pentru un pachet de cărți de joc

 

În prima zi au avut loc ospățul și dansul, iar în cea de-a doua zi s-a ținut un bal mascat.

 

Totul a fost fotografiat și s-a alcătuit un album de fotografii care continuă să fie o sursă de inspirație pentru artiști chiar și astăzi.

 

Tuturor celor 390 de oaspeți li s-a cerut să vină în port tradițional rusesc din secolul XVII.

 

Evenimentul a fost remarcabil datorită costumelor luxoase în stil rusesc.

 

Femeile de la curte erau îmbrăcate în rochii brodate cu pietre prețioase și purtau „kokoșnik” (pălării) decorate cu cele mai frumoase bijuterii ale familiilor lor. Bărbații purtau caftane bogat decorate și căciuli de blană boierești.

 

Ultimul împărat al Rusiei, Nicolae al II-lea, era îmbrăcat în brocartul aurit al țarului Alexei Mihailovici, un conducător din secolul XVII.

 

Împărăteasa Alexandra Feodorovna a venit la cea mai tare petrecere îmbrăcată în veșmintele primei soții a lui Alexei Mihailovici.

 

 

 

Invitații de seamă într-o poză de grup

 

Prințesa Maria Ilinicina purta o rochie de brocart decorată cu satin argintiu și perle, iar pe cap avea o coroană plină cu diamante și smaralde. Împărăteasa Alexandra Feodorovna purta un smarald uriaș.

 

Toate bijuteriile fuseseră alese de bijutierul curții, Carl Faberge.

 

Astăzi, o astfel de rochie ar costa aproximativ 10 milioane de euro.

 

 

Cea mai tare petrecere din Imperiul Țarist a avut 390 de invitați

Sălile de bal ale Palatului de Iarnă nu aveau să mai găzduiască vreodată astfel de splendori.

 

„În timp ce dansam, în Sankt Petersburg aveau loc greve ale muncitorilor și nori negri se adunau deasupra Estului îndepărtat al Rusiei”, avea să-și amintească mai târziu ducele Alexandru Mihailovici.

 

Împărăteasa Alexandra Feodorovna în costum de „boiereasă” de la finalul secolului XVII

 

„Purtam hainele unui vânător cu șoimi, alcătuite dintr-un caftan alb și aurit, cu vulturi aurii cusuți pe piept și pe spate, cu o bluză roz de mătase, pantaloni largi de culoare albastru deschis și cizme de Maroc.”

 

Războiul Ruso-Japonez a izbucnit un an mai târziu, urmat de Revoluția Rusă din 1905.

 

Criza economică globală a însemnat începutul sfârșitului pentru Imperiul Rus și curtea a încetat să mai dea baluri.

 

Dar amintirea marelui bal din 1903 nu a murit în epoca sovietică.

 

Un pachet de cărți de joc special a fost produs în 1913, onorând cea de-a 300-a aniversare a dinastiei Romanov.

 

Aceste cărți de joc au continuat să fie tipărite chiar și după ce Imperiul Rus s-a prăbușit și au devenit cele mai populare cărți de joc din URSS.

 

Milioane de sovietici habar n-aveau că țineau în mâini amintirea ultimului bal elegant al dinastiei Romanov, cea mai tare petrecere dinainte de sfârșitul perioadei țariste.

 

Costum de ducesă din secolul XVII

 

Costumul valetului de pică era copiat după costumul ducelui Mihail Alexandrovici, iar valetul de romb era copiat după Marele Duce Andrei Vladimirovici.

 

Dama de pică era în mare parte reprezentată cu costumul ducesei Elisabeta Feodorovna, iar dama de pică semăna cu sora țarului, Ksenia Alexandrovna, costumată în soție de boier.

 

Costum de vânător șoimar

 

Artistul vestimentar care a lucrat la Războiul Stelelor, Trisha Biggar, s-a inspirat din stilul vestimentar al soțiilor de boieri care purtau kokoșnik atunci când a proiectat costumul auriu de călătorie al Reginei Amidala.

 

Țarul Nicolae al II-lea în hainele țarului Alexei Mihailovici

 

Vezi și 23 de imagini excepționale din Rusia înainte de bolșevici

 

Costum de gală al infanteriștilor din secolul XVII

 

https://incredibilia.ro/wp-content/uploads/2019/03/cea-mai-tare-petrecere-din-Rusia-tarista-009_red_compressed.jpg

 

Costum aristocrat din secolul XVII. A fost folosit pentru a crea hainele prințesei din filmul Star Wars

 

https://incredibilia.ro/wp-content/uploads/2019/03/cea-mai-tare-petrecere-din-Rusia-tarista-010_red_compressed.jpg

 

Costum de vânător cu șoimi din secolul XVII

 

https://incredibilia.ro/wp-content/uploads/2019/03/cea-mai-tare-petrecere-din-Rusia-tarista-011_red_compressed.jpg

 

Costum al țareviciului

 

Sursa: RADU GABRIELA