Lecții
În 1903, cuplul Marie Curie şi soţul său,
Pierre, au câştigat un Premiu Nobel pentru cercetările remarcabile din
domeniulîncepute de profesorul Henri Becquerel. Relaţia lor era una fericită,
între doi intelectuali de egală valoare. S-au bucurat de distincţia oferită şi
şi-au continuat munca. Peste câţiva ani, viaţa avea să lovească fără milă.
În 1906, Pierre Curie a murit într-un
accident. În după-amiaza zilei de 19 aprilie, în timp ce traversa strada pe o
ploaie torenţială, acesta a fost călcat de un car tras de cai care transporta
şase tone de uniforme militare. A fost ucis pe loc. Marie Curie a refuzat
pensia pe care guvernul francez i-a oferit-o după moartea soţului, declarând
că-şi poate întreţine singură cele două fiice. Cu toate că era devastată de
durere, şi-a reluat munca la scurt timp şi a preluat catedra soţului său.
Marie Curie scria: „Strivită de lovitura
pe care mi-a dat-o viaţa, nu mă simţeam capabilă să privesc mai departe în
viitor. Dar nu am putut uita ceea ce soţul meu spunea uneori, că trebuie să îmi
continui munca chiar şi fără el.” Nu este deloc suprinzător că Marie Curie a
reuşit până la urmă să meargă mai departe, chiar şi pe plan sentimental. Avea
doar 38 de ani când a rămas văduvă. După patru ani, interesul său a fost trezit
de Paul Langevin, fost student al soţului său, la fel de genial şi de dedicat
ştiinţei ca şi el. Marie Curie a considerat probabil că este cel mai potrivit
pentru a umple golul lăsat de Pierre Curie. Pe deasupra, tânărul era şi foarte
chipeş. Exista o singură problemă: era căsătorit.
În ciuda acestui lucru, între cei doi s-a
înfiripat o relaţie fierbinte. Langevin nu era, de altfel, străin de escapadele
extraconjugale. Căsătoria sa nu era una fericită, relaţia cu soţia fiind una
extrem de furtunoasă, presărată cu certuri şi scandaluri. Aceasta era la curent
cu aventurile sale, dar relaţia cu Marie Curie a înfuriat-o mai mult decât
oricând. În momentul în care a aflat că cei doi aveau un apartament unde se
întâlneau pe ascuns, doamna Langevin a trimis pe cineva să iscodească locul.
Persoana respectivă a intrat prin efracţie şi a furat mai multe scrisori intime
ale celor doi, pe care soţia geloasă a ameninţat apoi că le va da presei dacă
relaţia nu încetează.
Nu se ştie dacă relaţia a continuat sau
dacă doamna Langevin şi-a încălcat cuvântul, dar cu trei zile înainte ca Marie
Curie să câştige cel de-al doilea Premiu Nobel, soţia amantului a trimis presei
scrisorile, spunând că-l dă în judecată, că doreşte bani şi custodia copiilor
lor.
Ziarele au preluat frenetic povestea.
Imaginea lui Curie a devenit cea a unei femei ispititoare, care a îndepărtat un
bărbat de viaţa lui de familie alături de o soţie franţuzoaică respectabilă.
Prejudecăţile timpului îşi spuneau cuvântul, Marie Slodowska Curie fiind
descrisă drept o venetică venită din Polonia şi, aşa cum eronat se relata,
evreică la origini.
Ziarele au început să înflorească
povestea, scriind că aventura celor doi începuse încă din timpul vieţii lui
Pierre Curie. Afirmaţiile nu erau adevărate, dar a fost de ajuns pentru ca
numele savantei să fie terfelit. Comitetul Nobel i-a cerut să rămână în Franţa
şi să nu vină la ceremonia de acceptare a premiului. Teama era că imaginea
regelui Suediei ar fi avut de suferit în urma întâlnirii cu o femeie adulteră.
Albert Einstein a fost unul dintre cei
care a sărit în apărarea ei, scriindu-i că ar trebui să meargă în Suedia,
indiferent de situaţie. „Sunt convins că trebuie să priviţi cu dispreţ aceste
clevetiri…dacă aceşti neciopliţi continuă poveştile, pur şi simplu nu le mai
citiţi inepţiile. Lăsaţi-le viperelor pentru care au fost fabricate”
În tot acest timp, au avut loc două
dueluri cauzate de incident.
Primul dintre ele s-a ţinut între editorii
a două ziare rivale şi a pornit de la argumentele diferite pe care le expuneau
privind acuzaţiile doamnei Langevin. Duelul cu săbii s-a soldat cu rănirea
uşoară a unuia dintre ziarişti, moment în care au decis să se împace.
Cel de-al doilea duel a avut loc între
Paul Langevin şi Gustave Tery, un jurnalist care-l numise pe soţul adulter „un
ţărănoi şi un laş”. Langevin a fost înfuriat de insultă şi a cerut ca duelul să
fie purtat cu pistoale. Au avut loc pregătiri minuţioase, dar în final cei doi
nu au mai luptat. Tery a afirmat că nu doreşte să lase Franţa fără una din
minţile ei luminate iar Langevin a ajuns la concluzia că nu este un asasin şi a
renunţat de asemenea.
Toată această expunere publică a dus la
ruperea relaţiei. Procesul dintre soţii Langevin nu a mai avut loc şi, într-un
final, chiar s-au împăcat, deşi Paul a mai avut ulterior un copil nelegitim cu
secretara sa.
Marie Curie s-a prezentat în Suedia
împotriva recomandării Comitetului Nobel şi a primit cel de-al doilea premiu
din cariera sa. După ceremonie a stat chiar la masă cu Regele Suediei şi totul
a decurs foarte bine. Era prima persoană din istorie care câştiga un Nobel
pentru a doua oară. Din nefericire, preţul muncii sale a fost plătit cu propria
sănătate. În 1934, din cauza expunerii prelungite la radiaţii, Marie Curie a
murit de leucemie. Însemnările sale ştiinţifice sunt şi acum mult prea
radioactive pentru a fi atinse fără o protecţie serioasă.
Interesant este că, deşi Langevin şi Curie
nu şi-au trăit povestea până la capăt, cele două nume aveau să fie totuşi unite
de urmaşii lor. Nepoata lui Marie Curie, Helene Joliot-Curie, s-a căsătorit cu
nepotul lui Langevin, Michel. Şi asta, probabil, spre disperarea bunicii
băiatului.
Un alt amănunt demn de menţionat este că
familia Curie a obţinut în total cinci premii Nobel. Două au fost primite de
Marie Curie, unul de soţul său, Pierre. Fiica lor, Irène Joliot-Curie a primit
şi ea în 1935, alături de soţul său, un Nobel pentru Chimie. Cea de-a doua
fiică a soţilor Curie a devenit preşedintele UNICEF şi a obţinut Premiul Nobel
pentru Pace în 1965.
O doamnă mai în vârstă stă la rând la
o casă de marcat într-un supermarket și urmează să plătească. În spatele ei
se află o femeie mai tânără, cu un băiat de 5 sau 6 ani. Băiatul împingea
puternic căruciorul, care a lovit-o deja pe doamna mai în vârstă, de vreo
5-6 ori. S-a întors spre cel mic și i-a cerut să nu mai lovească, pentru
că doare. Băiatul a continuat s-o facă, cu și mai multă înverșunare. Doamna
mai în vârstă se adresează mamei:
— Nu îi poți spune fiului dumitale să
nu mă mai lovească?
Tânăra, fără emoție, răspunde rece:
— Nu! Metoda de creștere îi permite
libertatea de a face ceea ce vrea, pur și simplu, până își dă seama că
tot ceea ce face nu este corect. S-a dovedit științific că această metodă
este mult mai eficientă!
În spatele acestei tinere femei se află
un bărbat de 20 de ani care ascultă toate acestea, ținând în mână un
borcan de gem. Când femeia termină de explicat metoda de creștere, tânărul
desface capacul borcanului și toarnă gemul, cu calm, pe capul tinerei. Complet
furioasă, femeia se întoarce spre tânăr și îl ia rost pentru fapta lui.
— Știți, doamnă, am crescut liber ca
fiul dumnevoastră și puteți vedea rezultatul aici!
Doamna mai în vârstă îi spune casierei
:
— Vă rog să puneți în contul meu și
borcanul de gem al domnului.
Plimbată
pe Calea Victoriei cu o șaretă trasă de struț
Născută în St. Louis (Missouri, SUA) la 3
iunie 1906, Josephine Baker a fost una dintre cele mai cunoscute dansatoare,
actriță și cântăreață de culoare de peste Ocean din perioada interbelică.
„Perla Neagră”, așa cum a mai fost ea
supranumită, a fost fiica nelegitimă a unui producător evreu de instrumente
muzicale, Eddie Carson, și a unei spălătorese de culoare, Carrie McDonald.
La vârsta de 13 ani, pasiunea pentru dans
și muzică s-a transpus în câteva roluri pe care le-a jucat în cadrul unor piese
în scenă la teatrul Booker Washington din St. Louis. Dar, în contextul rasist
al societății americane din acele vremuri, Josephine se vede nevoită să
părăsească țara natală și pleacă în Europa, stabilindu-se în Franța.
Ea devine rapid o răsfățată a publicului
european datorită charleston-ului adus de peste Ocean, dar mai ales datorită
descoperitorului de talente german Karl Gustav Vollmoller. De altfel, prin
intermediul acestuia, exotica Josephine Baker ajunge să cânte și să danseze pe
scenele de la Paris și de la Berlin.
În Paris, ea a avut reprezentații în care
apărea îmbrăcată sumar, cu haine având influențe tribale sau doar din franjuri
și paiete, sau chiar dansa complet goală.
Inline image
Tot aici, „Pantera neagră” a ținut capul
de afiș în celebrul spectacol „Folies Bergère”. Devine muza scriitorilor,
pictorilor, sculptorilor.
În timpul celui de-al Doilea Război
Mondial devine activă în cadrul Rezistenței Franceze, participând la mai multe
acțiuni de spionaj. Astfel, ea aduna informații de la diverși clienți germani,
italieni sau japonezi care intrau în barurile unde ea susținea spectacole și le
oferea francezilor.
Inline image
Mai mult decât atât, ea reușește să se
infiltreze în cercurile înalte ale ocupanților fasciști și participă la
petrecerile ambasadei italiene din Franța, creând, astfel, o rețea de sprijin a
Rezistenței Franceze. După război, Josephine Baker a adoptat nu mai puțin de 13
copii orfani, de diferite etnii și rase.
Ea și-a intitulat familia „The Rainbow
Tribe” (Tribul Curcubeu).
Plimbată pe Calea Victoriei cu o șaretă
trasă de struț
Celebra divă a cabaretului parizian a
ajuns în anul 1928 la București prin intermediul lui Constantin Tănase. Acesta
o remarcă la un spectacol la Paris și, în schimbul unui onorariu imens pentru
acele vremuri – 100.000 de lei – o convinge să vină în România și să joace
într-un spectacol la teatrul „Cărăbuș”.
Era cel mai mare contract pe care îl
plătise vreodată vreun director de teatru din țara noastră.
Catalogată de Hemingway drept „cea mai
senzațională femeie pe care a văzut-o cineva vreodată”, Josephine Baker a sosit
la București cu celebrul Orient Express, cel mai luxos și mai în vogă tren al
acelor vremuri. Când a ajuns în România avea doar 22 de ani și era cea mai
bogată femeie de culoare din Europa.
Bucureștenii fascinați de diva de culoare
Publicul bucureștean a primit-o cu multă
căldură și a fost de-a dreptul fermecat de reprezentațiile divei de culoare cu
părul negru, lucios, scurt și cu un zâmbet care lumina sala.
Totul a culminat, însă, cu imaginea
celebrei și exoticei Josephine Baker plimbându-se pe Calea Victoriei într-o
șaretă trasă de un struț, care fusese adusă special de la Paris.
De asemenea, bucureștenii au putut-o
admira cu ocazia aparițiilor de la Capșa sau de la restaurantele de la Șosea.
Atât de mare a fost impactul pe care l-a
avut vizita la București a „Panterei Negre” încât ea avea să revină în România
după 42 de ani, cu ocazia ediției din anul 1970 a festivalului „Cerbul de Aur”
de la Brașov.
Josephine Baker a încetat din viață la 12
aprilie 1975 în urma unei hemoragii cerebrale, la vârsta de 68 de ani, fiind
înmormântată în cimitirul din Monaco. Funeraliile cu onor militar prin grija
bunei sale prietene , Grace Kelly - prințesa de Monaco.
În anul 1991, HBO a realizat filmul “The
Josephine Baker Story”, care spune povestea celebrei dive de culoare. Josephine
Baker a rămas în istorie ca fiind cea care a lansat moda unghiilor aurii.
Liviu
Rebreanu – scriitorul încarcerat șase luni, șantajat o viață
Scriitorul publicat în 29 de limbi
străine, care se află în literatura română la înălţimea locului ocupat de
Eminescu în poezie şi de Caragiale în teatru, este creatorul romanului românesc
modern.
Liviu Rebreanu – scriitorul încarcerat șase
luni, apoi șantajat o viață
Liviu Rebreanu a fost Preşedintele
Societății Scriitorilor Români, directorul Teatrul Naţional din Bucureşti,
vicepreşedintele Radiodifuziunii Române și directorul mai multor publicații
literare.
Când l-a cunoscut pe Liviu Rebreanu, în
vara lui 1940, în redacția „Tribunei” de la Cluj-Napoca, muzicologul George
Sbârcea nu credea că-l va mai reîntâlni. Povestește cu emoție în „Cafeneaua cu
poeți și amintiri” despre cum ajunge să lucreze în redacția ziarului „Viața”,
al cărui redactor-șef era romancierul. „La intrarea lui, redacția întunecoasă,
mobilată ca vai de lume, se luminase dintr-odată. Nu-l vedeam decât pe autorul
lui Ion și al Pădurii spânzuraților. Pe unde trecea, datorită părului alb și a
staturii sale de uriaș, lăsa impresia de blând gentilom medieval. Am făcut
împreună o călătorie la Viena, unde Rebreanu cercetase în arhive despre
răscoala lui Horea. Venit din Balcani, părea cu desăvârșire identificat cu
ambianța imperială a restaurantului vienez, având în gesturi și mișcări o
eleganță înnăscută și politețea cu totul rară de a suporta orice cu seninătate.
Ne-am dus cu tramvaiul și am vizitat Muzeul Caleștilor Imperiale.”
Armata, pușcăria, premiile, colportorii,
atacurile în presă
Povestea vieții „uriașului blajin” a început
într-o zi de 27 noiembrie 1885, la Târlișua, județul Solnoc-Dăbâca (din fosta
diaceză Cluj-Gherla) într-o familie cu 14 frați, dintre care unii au murit la
naștere, alții n-au apucat să treacă de doi ani. A urmat liceul român la Năsăud
și cel german la Bistrița și a absolvit Academia Ludovica și Facultatea de
Litere, la Budapesta. Locotenent în armata austriacă, la Gyula, după un chef cu
joc de cărți, i se sustrag banii de la popota ofițerilor unde era responsabil
al bucătăriei, este închis la domiciliu. Își ordonează lecturile, însemnările,
scrie teatru. Era prin în 1909 când a demisionat din armată și s-a întors în
țară. Publică primele nuvele, editează o revistă de teatru, scrie prima
comedie. Un an mai târziu, îi vine mandat de arestare pentru fapta despre
încurcăturile bănești de la Gyula, este întemnițat la Văcărești. Extrădat și
încarcerat la Gyula, face pușcărie șase luni, apoi este liberat.
După publicarea romanului „Ion”, Academia
Română îi conferă Marele Premiu Năsturel, iar în 1920 Societatea Scriitorilor
Români îl premiază pentru „Pădurea spânzuraților”. Colportorii sunt pe fază.
Pentru a i se distruge prezentul i se răscoleşte trecutul. Avusese dosar penal,
fusese premiat și trebuia defăimat. Scrisorile anonime, zvonurile deșuchiate șoptite
pe culoarele Academiei Române sunt urmate de atacuri în presă. „Un șantaj, un
etaj” are valoare de lege în mahalaua gazetăriei timpului, cu epitete la adresa
lui: hoț, compilator, trădător, spion. Romancierul se apăra: „Scriitorii-s ca
țiganii, se ceartă și-n cimitir numai că sfada lor e poreclită polemică și
clocește în subsolurile ziarelor de șantaj”. Scârbit de Pamfil Șeicaru și
Nichifor Crainic, a preferat demisia decât fruntea administrației culturale,
fără să caute adăpost în saloanele unui partid. Blajinul modest prefera să
piardă decât să câştige. Publicase romanul politic „Gorila”, era acuzat de
colaborarea cu cei care intrau în arena istoriei cu crucea în mână, cuțite la
brâu, gata să împroaște sânge în jur. Spovedania în fața pictorului Jean Steriadi,
că n-ar fi legionar, nu va fi luată în seamă. Nicolae Iorga îi întârzia
intrarea în Academia Română, dar în 1939 este admis. Fusese încarcerat doar
șase luni din vina altora, iar dușmanii l-au șantajat o viață.
Insomniacul credincios mâncărurilor
ardelenești, publicat în 29 de țări
Bărbatul masiv care arăta ca un gladiator,
cu privirea albastră și senină, capul semeț, aureolat de părul alb cu o șuviță
răzvrătită pe frunte ce-i dădea un farmec cuceritor, avea o memorie de
invidiat, nu era mânios, nu amenința și nu se răzbuna. Săgetătorul optimist
care credea despre el că avusese noroc, trăia sobru, iar educația germană îi
dăduse cultul ordinii, neadmițând lucrul făcut de mântuială. Când se arăta în
lume, după cum remarcase Tudor Vianu, „Rebreanu părea un om beat de muncă,
ieșind parcă atunci din galeriile unei mine sau din dogoarea marilor furnale”.
Cheltuia banii pe cărți de științe naturale, astronomie și discuri, deși refuza
să asculte muzică. Zicea că ar pierde noțiunea timpului și avea mult de scris.
Mânca puţin şi a rămas credincios mâncărurilor ardelenești toată viața. Se
hrănea cu varză și fasole albă, produse lactate, evita fructele și ouăle. Nu se
atingea de nimic la petreceri sau în călătorii, căci mâncărurile complicate îi
deranjau stomacul. Insomniacul trăia o obositoare spaimă de moarte. Fantasmele
Măgurii Ilvei de la Poalele Ineului l-au urmărit toată viața. Bărbatul de-o
distincție rară și o blândețe impresionantă nu-și cumpăra îmbrăcăminte, purta
ceasul legat de o curelușă, la butonieră, adora băile de soare. Pe scriitorul
care călătorise mult, cunoscuse și se împrietenise cu personalități remarcabile
din lumea literară internațională, care a fost publicat în 29 de țări din
Europa și America, șarpele invidiei nu-l mușcase. Era incapabil de ipocrizie.
O nevastă autoritară, cicălitoare,
impulsivă şi o fiică vitregă adorată
Pentru uriașul cu suflet de copil,
contrastele se atrag. Soția lui Rebreanu, Ștefania Rădulescu, absolvise
Conservatorul, era actriță și avea un copil nelegitim. Fanny, cum o alinta, era
ambițioasă, frumoasă și impulsivă. Liviu venea de la țară, era sărac, se
întreținea de la 14 ani, dar Fanny se trăgea dintr-o familie avută. Nepoata
mitropolitului Nifon, cel care are moaștele în mitropolia din Târgoviște, fată
de avocat și om politic, adora luxul de altădată și se visa celebră. Scriitorul
o iubea la fel de mult ca atunci când o văzuse pe culoarele teatrului craiovean
și se îndrăgostise de ea.
Fanny și Liviu Rebreanu
Rebreanu avusese norocul și ghinionul să
se însoare cu o femeie autoritară, cicălitoare și cheltuitoare, dar
perseverentă în a-l ocroti de grijile cotidiene, susținându-l, căci multă vreme
colaborările pasagere fuseseră singurul lui venit. Era exact ceea ce-i trebuia
lui ca să rămână la masa de scris, în tihna inspirației. La începutul
căsniciei, ea îi ceruse puțin, în timp el a răsplătit-o regește. Egoistă,
apelează la chirurgie, ca să nu-i aducă un nou moștenitor, de frică să nu-i
ignore romancierul odrasla, ținându-l cât mai departe de familia ei și de
ardelenii lui de la țară. Deși era concepută cu alt bărbat, Puia Florica a fost
frumoasă, răsfățată, Liviu a iubit-o ca pe copilul său. „Prea iubita mea
Puicuță, lumina ochilor mei și speranța sufletului meu”, așa-i scria când fata
era la Paris, la studii la Sorbona, universitate pe care o abandonează. Fiica
și-a adorat tatăl toată viața și nu s-a despărțit de scrisorile lui niciodată.
Între scris, dragoste și singurătate
Atras de lumea ficțională, la masa de
scris, în fața lămpii de gaz, fără telefon, gazete și cancanuri, în loc să-și
însoțească familia în vacanțe la mare, la Mamaia, Techirghiol, Paris, Viena sau
Karlsbad, Rebreanu se retrăgea la munte. Trăia între dragoste şi unica lui
avere, singurătatea. Își scrisese opera mai întâi în casa din Maeru, primită
cadou după ce a devenit cetățean de onoare al comunei, apoi la Valea Mare, pe
lângă Pitești, unde își cumpărase o casă într-o zonă ce-i amintea de locurile
natale, cu o curte unde ţinea trei câini, niște găini și un cocoş, un grajd cu
o vacă și viţel, o scroafă cu purcei. În singurătatea nopții, cu mult tutun,
cafea și nelipsita cățea Deița la picioarele lui, scria. Era locul unde îl
vizitau scriitori din generația lui – Mihail Sorbul, Camil Petrescu, Ludovic
Dauș, Constantin Baraschi, Vasile Voiculescu – și oamenii de teatru ca Soare
Z.Soare, Sică Alexandrescu, Ion Șahighian, George Vraca. Tot acolo Maria Brateș
l-a pictat, Oscar Hun și Romul Ladea i-au sculptat bustul turnat în bronz, care
a ajuns pe mormântul de la Bellu.
Scrisul îi aducea alinare, dar trezit la
realitatea gălăgioasă, trimitea scrisori tuturor, apoi, liniștit, pășea din nou
în lumea vie a personajelor lui. Într-o scrisoare, se spovedește Puiei: „E o
vrajă care mă readuce la masa de scris, o chemare misterioasă care mă face să
uit de tot restul şi să-mi trăiesc toate satisfacţiile într-o lume de ficţiuni,
dar cu atâta intensitate, de parcă ar fi mai reale decât realitatea. Fiindcă,
în fond, poate că lumea imaginaţiei e mai aproape de esenţa realităţii decât
lumea cea palpabilă a realităţii aparente”.
Scrisorile, procesul și paternitatea
contestată de oricine
Scrisorile sale care au trecut din mână în
mână prin case şi bagaje, în regimuri şi epoci diferite, avariate de două
războaie mondiale, tocate de timp și roase de molii, sunt donate cu forţa
Academiei Române. Tiberiu, fratele lui Liviu, s-a dat cu legionarii. Acuzat,
trădător de neam, face pușcărie. Se liberează, zece ani șomează. Capătă greu un
post de cercetător la filiala Academiei Române din Cluj, unde are acces la
arhiva Rebreanu. Citește corespondența, află despre întreținerea Puiei la
Sorbona, vacanțele fetei, cumpărăturile costisitoare ale nevestei, cererile
bănești ale mamei. Copiază pasaje, le distribuie apropiaților. Se fabrică bârfe
și minciuni care ajung la urechile doamnei Rebreanu. Scandalul pe care l-a
făcut doamna în piața Amzei din București, printre țărani și zarzavaturi, când
a rupt o umbrelă în capul unei actrițe care dormea cu romanul „Amândoi” sub
pernă, pentru că a îndrăznit doar să șoptească altora că-l îndrăgește pe Liviu,
a fost nimic pe lângă cel din biroul președintelui Academiei Române, când i-a
cerut să i se înapoieze corespondența soțului ei, amenințând cu tribunalul.
Puia Florica Rebreanu
Când Fanny l-a cunoscut pe Liviu, Puia
avea doi ani, în 1911. S-au căsătorit în februarie 1912, iar Rebreanu a cerut
ca în act să se treacă recunoaşterea „fiicei Florica”. Fata nu fusese adoptată
legal, iar actul de recunoaştere era un fals juridic, adică n-ar fi avut drept
la moștenire. Când le dă în judecată Tiberiu, pornind de la o formulare din
„Codul familiei”, unde scria că „paternitatea poate fi contestată de oricine”,
Liviu era mort. Procesul a fost admis pe rol după multe dezbateri procedurale.
Cu toată mahalaua revărsată în sala tribunalului, despre Rebreanu, un as al
baroului a spulberat tot probatoriul, câștigând procesul în zece secunde. Așa a
aflat și fata la proces că avusese tată vitreg, iar presupusul ei unchi a
pierdut.
S-a stins cu condeiul în mână…
Circula zvonul că ar fi fost împușcat sau
că s-ar fi sinucis. În 12 ianuarie 1944, mergând să se odihnească la Valea
Mare, scriitorul nota în Jurnal: „Sunt obosit, întristat profund, plictisit
până la amărăciune. Greutatea de respirație a început să mă chinuiască. Nu știu
care e pricina, bronșita, emfizemul, altele. Controlul radiologic: opacitate
suspectă la plămânul drept”. La nici 59 de ani, din cauza bolii arăta ca un
îmbătrânit de vreme. Cu un chist într-un plămân și o bronșită, după
bombardamentul din 4 aprilie 1944 din București, familia îl transportă la Valea
Mare, cu febră și delir. Vorbea cu un interlocutor în ungurește. Ochii calzi și
albaștri în care strălucea un surâs blând cuceritor s-au închis pentru
totdeauna în 1 septembrie 1944. S-a stins cu condeiul în mână și sângele
picătură cu picătură impregnând hârtia, în preajma mesei lunguiețe unde a
creat, la vârsta la care mai putea dărui literaturii române mult. În casă se
aflau: Fanny, Puia și prietenul său, poetul Ludovic Dauș.
La înmormântarea sa n-a venit nimeni de la
Academia Română, nici de la Societatea Scriitorilor Români, unde fusese
preşedinte mai multe mandate, nici de la Teatrul Naţional, în fruntea căruia
s-a aflat de două ori, nici de la Radiodifuziunea Română, unde lucrase ca
vicepreşedinte, nici de la ziarele sau publicațiile literare unde a fost
director. La groapa din grădina bisericii, în prezența familiei, a vorbit un
învățător și un locotenent în rezervă. A fost îngropat sub privirile țăranilor
care apoi i-au vandalizat casa și i-au vândut masa la care a scris, care a fost
găsită la preotul satului. Abia după 12 zile de la înmormântare, sociologul
Dimitrie Gusti, președintele Academiei Române de atunci, i-a adus un pios
omagiu celui care lăsa în urmă o operă vie și astăzi. A fost dezgropat, adus la
București și reînhumat la Cimitirul Bellu din capitală, pe Aleea Scriitorilor,
aproape de Coșbuc, Eminescu, Caragiale… .
După patru decenii de la deces
„Imaginea lui Liviu Rebreanu este încă vie
și apropiată, ca și cum abia ieri m-aș fi despărțit de el – notează George
Sbârcea în Cafeneaua cu poeți și amintiri, după patru decenii de la deces. Am
fost de altfel printre martorii apropiați ai ultimilor săi ani de viață. Ne
oprisem odată într-o stație de tramvai pe cheiul Dâmboviței, sub copacii ce-și
pierdeau frunza. Ne-am amintit, într-o convorbire mai lungă, de Măgura Ilvei,
de Maieru, de Tîrlișiua, de râpele, văile și poienile năsăudene. Îi aud glasul,
ușor, gutural, îi văd gesturile largi cu care își însoțea cuvintele îndelung
cântărite, îi mai admir în gând statura de uriaș blajin. Când am aflat de
moartea lui, am avut senzația că împreună cu el dispare, înghițit de neant,
ceva ce n-a fost decât o singură dată și într-un singur loc pe lume. Cu toate
că nu-i lipsea practica polemică, se retrăgea la timp din duelurile de opinii
calm, prevăzător, fără patos, rămânând cu o cută adâncă între sprâncene.
Instinctul anonimatului era însă la fel de puternic într-însul ca și instinctul
gloriei. Voia să rămână singur și liber în mijlocul omenirii pline de invidie
și ură, care te pândea și te sfâșia fără milă. Iubea viața, voia să-l stimeze
pe om, să împrăștie în jur pace. Era curajos, dar și-a supraevaluat puterile în
clipa când a primit să conducă un cotidian în împrejurările de atunci. Nu mai
era liber și nici singur nu putea fi în într-un regim al cenzurii și în
vârtejul războiului. A căutat să-și apere de larma publicității gândurile,
munca literară, viața intimă, deși știa că nu poate rămâne nebăgat în seamă
oriunde s-ar fi aflat. Avea darul de a-i face pe toți, în mod spontan mai
disciplinați, mai demni, mai umani. Cuvintele cele mai banale dobândeau pe
buzele lui alt ton, alt înțeles. Până și Ion Pillat, care avea limba pe cât de
dezlegată pe tot atât de ascuțită, spunea cu prudență că el scrie și în timp ce
doarme. Notase în albumul meu de autografe, cu ocazia șezătorii scriitorilor
bucureșteni de la Cluj, în primăvara lui 1940: Între literatură și viață e o
singură deosebire esențială – literatura râvnește viața bună, iar viața
prilejuiește literatură rea. L-am întrebat într-o călătorie la Brașov care este
sensul rândurilor ce mi le dăruise ca amintire. Mi-a spus: Viața, văzută în
detaliile ei meschine, poate pricinui o literatură rea, fără conținut și fără
durată. Viața bună pe care literatura o râvnește, este cea care, prin eroii și
peripețiile ei, este în stare să sugereze ceea ce e mai caracteristic pentru
idealurile și rătăcirile unei epoci.
Niculae Gheran, cercetător al istoriei
literare, premiat de Academia Română și Uniunea Scriitorilor, își merită pe
deplin locul în Dicționarul general al literaturii române, pentru că și-a
dedicat 40 de ani din viață spre a publica în 23 de volume toată opera lui
Liviu Rebreanu, inclusiv corespondența risipită, apoi recuperată. (Sursa: Liviu
și Fanny Rebreanu, Intime – ediție de Niculae Gheran, Editura Academiei Române)
Cheltuia banii pe cărți de științe
naturale, astronomie și discuri, deși refuza să asculte muzică. Zicea că ar
pierde noțiunea timpului și avea mult de scris. Mânca puţin şi a rămas
credincios mâncărurilor ardelenești toată viața.
Ce
ne aşteaptă în următorii 40 de ani:
Alvin
Toffler şi-a anunţat predicţiile
Alvin Toffler, născut în 1928, este una
dintre cele mai influente voci din domeniul afacerilor şi din cel intelectual.
Odată cu publicarea primei sale lucrări, "Şocul viitorului", Toffler
a creat o nouă disciplină, futurologia, bazată pe studiul schimbării şi pe
impactul pe care aceasta îl are asupra afacerilor şi culturii. Graţie lui
Toffler, futurologia este considerată în prezent ştiinţa care defineşte forţele
şi tendinţele care modelează viitorul în economia actuală, bazată pe
informaţii.
Printre celelalte volume publicate de Alvin Toffler, devenite bestseller
la scurt timp după publicare, se numără "Al Treilea Val",
"Război şi antirăzboi", "Puterea în mişcare" şi, recent,
"Crearea unei noi civilizaţii".
Pe parcursul următorilor 40 de ani, femeile vor dispune de o putere de
decizie fără precedent, migraţia musulmană către Occident se va amplifica, iar
mersul la birou nu va mai fi de actualitate, susţine scriitorul şi futurologul
american Alvin Toffler.
Africa de Sud va beneficia de o creştere
economică susţinută, în timp ce Orientul Apropiat va deveni "un amestec de
religii, mişcări religioase şi etnii", se afirmă în studiul realizat de
Toffler Associates, un cabinet de consultanţă înfiinţat de scriitorul şi
futurologul american de succes Alvin Toffler, autorul celebrului roman
"Şocul viitorului", publicat în 1970.
În acelaşi an, Alvin Toffler a declarat că
ştiinţa şi tehnologia se vor dezvolta într-un ritm atât de rapid, încât cei mai
mulţi oameni nu vor putea să "digere" acest aflux de informaţii şi
vor fi tentaţi să se "deconecteze" de la acest ritm de viaţă mult
prea trepidant.
Multe dintre previziunile sale,
referitoare la rapiditatea transmiterii de informaţii, acceptarea mariajelor
homosexuale şi accelerarea ritmului de producere a catastrofelor ecologice,
s-au adeverit în anii care au urmat.
Pentru următoarele patru decenii, Alvin Toffler afirmă că un număr tot
mai mare de oameni îşi vor cultiva propriile legume şi îşi vor produce singuri
alimentele, pentru a depinde tot mai puţin de marii producători şi
distribuitori din industria alimentară.
Internetul de mare viteză va deveni o
veritabilă normă în domeniu, iar videoconferinţele, devenite deja o practică
curentă în zilele noastre, le vor permite angajaţilor din viitor să nu mai
meargă la birou şi să lucreze din orice colţ din lume.
Doar câteva ţări vor mai fi considerate în
viitor "state poliţieneşti" - în principal Coreea de Nord şi Iran.
China îşi va consolida statutul de putere
economică majoră, se va alia cu Brazilia şi cu India pentru a influenţa ratele
de schimb ale monedelor, dar şi cu Venezuela şi cu câteva state africane pentru
a-şi asigura necesarul energetic.
Statele Unite ale Americii vor depinde de
China pentru a se aproviziona cu şapte metale rare, indispensabile pentru
fabricarea unor bunuri de larg consum, dar şi a unor dispozitive şi produse
specifice, precum radarele, armamentul, instalaţiile eoliene şi automobilele
hibride.
Dezvoltarea unor forme alternative de
energie va creea "perdanţi într-o lume post-hidrocarburi", precum
Arabia Saudită, Iran, Irak, câteva state din zona Golfului Persic, dar şi Rusia
şi Venezuela.
Creştinismul se va extinde în ţările din emisfera sudică, iar musulmanii
vor emigra în număr mare către ţările din Occident.
Schimbările climatice vor genera o serie de conflicte, iar topirea
gheţarilor va conduce la descoperirea unor noi zăcăminte minerale şi
petroliere. Creşterea nivelului apelor mărilor şi oceanelor va provoca o
deplasare masivă a populaţiei din zonele de coastă.
Fenomenul de îmbătrânire a populaţiei va conduce la creşterea de patru
ori pe plan mondial a cheltuielilor totale cu pensiile şi cu îngrijirile
acordate persoanelor în vârstă, iar sistemul american al asigurărilor de
sănătate va înceta să existe în forma sa actuală.
La rândul lor, femeile vor ocupa tot mai multe posturi importante, procentul
femeilor aflate în posturi de conducere urmând să atingă un nivel de neimaginat
în urmă cu câţiva ani.
Rapiditatea cu care vor fi transmise informaţiile va determina omenirea
să intre în era "petabyte-ului", o unitate de măsură de stocare şi de
putere informatică superioară deja mult uzitatului gigabyte; un HDD de 2000 PB
permite stocarea culturii intregii omeniri de când există ea şi până azi.
Politica de cluster va continua şi se va impune, urmând ca în perioada
următoare să existe grupuri de firme şi nu concerne mari ca în momentul de
faţă.
Sursa
de energie a viitorului va fi formată din:
- captarea şi înmagazinarea energiei solare;
- utilizarea fisiunii nucleare;
- utilizarea energiei libere;
- utilizarea energiei vidului;
- utilizarea energiei magneto-gravitaţionale;
şi va determina un nou tip de civilizaţie,
cu alte caracteristici decât cea actuală, definită drept civilizaţia
hidrocarburilor.
Pictorul Degas a asistat la o licitație
unde un tablou al său,aparținând unui bogătaș, s-a vândut cu 50.000 de franci.
Cineva i s-a adresat:
- Cum va simțiți, maestre?
- Ca un cal de curse care a câștigat
marele premiu și el capătă numai ovăz.
*
Diogene, fiind îmbiat cu un pahar de vin,
a vărsat lichidul pe jos.
– De ce-ai făcut așa ceva? l-a întrebat
gazda.
– L-am răsturnat eu înainte de a apucă el
să mă răstoarne, a răspuns înțeleptul.
*
Un prieten care l-a vizitat pe marele
inventator Edison, l-a întrebat:
- Bine, măi Thomas, de ce nu repari poarta
pe care am deschis-o atât de greu?
- Pentru că fiecare intrare și ieșire
sporește volumul apei din rezervorul meu cu 5 litri, a precizat ingenioasă
gazda.
*
Deoarece uitase să-și ia ochelarii,
Einstein i-a cerut chelnerului să-i citească lista cu meniuri. Acesta i-a
răspuns:
- Nu pot, domnule! Nici eu nu știu citi.
Sunt analfabet ca și dumneavoastră…
*
- Domnule Hegel, arde casa! i-a strigat
valetul înspăimântat.
- Spune-i soţiei, ea se ocupă de casă, i-a
răspuns filozoful concentrat asupra ideilor sale.
*
- Pablo, cum de n-ai nici un tablou de-al
tău în camera? l-a întrebat un prieten pe Picasso.
- Unele îmi plac chiar foarte mult, dar se
vând prea scump că să-mi permit să le cumpăr eu, a răspuns pictorul.
*
Într-un spectacol de teatru, un tânăr
actor a avut o singură replică: Majestate, flota engleză a distrus flota
spaniolă. Fiind emoționat,acesta a zis: "Majestate, flota spaniolă a
distrus flota engleză!"
Maria Filotti, care era regina, neavând o
replică adecvată pentru acest anunț inversat, a izbucnit: "Nu te cred!
Ești un spion. Piei din faţa mea!"
*
Un student a încercat să-l păcălească pe
marele medic internist, Iuliu Hatieganu, așezându-se într-un pat din salonul
vizitat de acesta și simulând o boala.
– Scoate limba! i-a cerut profesorul, când
a ajuns la el. După ce i-a privit-o, i s-a adresat:
– Fă-ți formele de ieșire. Boala ți-a
trecut.
*
– Piesa asta a lui Caragiale – Năpasta –
poate fi socotită ca și căzută, a spus un adversar al marelui dramaturg înainte
de spectacol.
– Da, însă căzută din cer! a ripostat
Delavrancea care auzise pronosticul.
*
Coşbuc trecea foarte rar pe la Terasa
Oteteleşeanu, locul de întâlnire al scriitorilor, dar a nimerit o dată acolo,
când cafeneaua era goală.
– Domnule, i s-a adresat un chelner, luați
loc la alta masa, aceasta este rezervată poeților!
– Scuzați-mă! a spus Coşbuc și s-a mutat
alături.
PROVERBE
SCOŢIENE
Unui om ii este mult mai uşor să-i
dezvolţi calităţile decât să-i înlături defectele.
==
Fii fericit cât trăieşti, pentru că mort o
să fii mult timp.
==
Nu te căsători pentru bani, poţi găsi un
împrumut mai avantajos.
==
Un foc mic, care dă caldura, preţuieste
mai mult decât un foc mare, care frige.
==
Leneşul este fratele cerşetorului.
PROVERBE
OLANDEZE
Şi ţapului bătrân îi place iarba fragedă.
==
Măgarul drept mulţumire loveşte cu
piciorul pe cel care îl scarpină.
==
Teme-te de marinarul care ajunge pe uscat!
==
Câinii au dinţi in orice ţară.
==
Ţine-te de partea groasă a copacului.
Subject:
...Cea mai tare petrecere din Rusia țaristă. Ultimul bal al Romanovilor
Cea mai tare petrecere din Rusia țaristă a
fost un bal la care oaspeții au purtat costume atât de extravagante, încât au
servit ca sursă de inspirație pentru cărțile de joc și hainele personajelor din
filmul Războiul Stelelor.
La sfârșitul lui februarie 1903, la
Palatul de Iarnă din Sankt Petersburg (Muzeul Ermitaj de azi) s-a ținut
probabil cel mai mare și mai elegant bal al momentului. Avea să fie ultimul bal
din Rusia țaristă.
Balul, care a ținut două zile, a fost cel
mai opulent din întreaga domnie a lui Nicolae al II-lea. A fost dedicat celei
de 290-a aniversări a dinastiei Romanov, potrivit RBTH.
Valeți, dame și regi. Costumele
extravagante au fost sursă de inspirație pentru un pachet de cărți de joc
În prima zi au avut loc ospățul și dansul,
iar în cea de-a doua zi s-a ținut un bal mascat.
Totul a fost fotografiat și s-a alcătuit
un album de fotografii care continuă să fie o sursă de inspirație pentru
artiști chiar și astăzi.
Tuturor celor 390 de oaspeți li s-a cerut
să vină în port tradițional rusesc din secolul XVII.
Evenimentul a fost remarcabil datorită
costumelor luxoase în stil rusesc.
Femeile de la curte erau îmbrăcate în
rochii brodate cu pietre prețioase și purtau „kokoșnik” (pălării) decorate cu
cele mai frumoase bijuterii ale familiilor lor. Bărbații purtau caftane bogat
decorate și căciuli de blană boierești.
Ultimul împărat al Rusiei, Nicolae al
II-lea, era îmbrăcat în brocartul aurit al țarului Alexei Mihailovici, un
conducător din secolul XVII.
Împărăteasa Alexandra Feodorovna a venit
la cea mai tare petrecere îmbrăcată în veșmintele primei soții a lui Alexei
Mihailovici.
Invitații
de seamă într-o poză de grup
Prințesa Maria Ilinicina purta o rochie de
brocart decorată cu satin argintiu și perle, iar pe cap avea o coroană plină cu
diamante și smaralde. Împărăteasa Alexandra Feodorovna purta un smarald uriaș.
Toate bijuteriile fuseseră alese de
bijutierul curții, Carl Faberge.
Astăzi, o astfel de rochie ar costa
aproximativ 10 milioane de euro.
Cea mai tare petrecere din Imperiul Țarist
a avut 390 de invitați
Sălile de bal ale Palatului de Iarnă nu
aveau să mai găzduiască vreodată astfel de splendori.
„În timp ce dansam, în Sankt Petersburg
aveau loc greve ale muncitorilor și nori negri se adunau deasupra Estului
îndepărtat al Rusiei”, avea să-și amintească mai târziu ducele Alexandru
Mihailovici.
Împărăteasa Alexandra Feodorovna în costum
de „boiereasă” de la finalul secolului XVII
„Purtam hainele unui vânător cu șoimi,
alcătuite dintr-un caftan alb și aurit, cu vulturi aurii cusuți pe piept și pe
spate, cu o bluză roz de mătase, pantaloni largi de culoare albastru deschis și
cizme de Maroc.”
Războiul Ruso-Japonez a izbucnit un an mai
târziu, urmat de Revoluția Rusă din 1905.
Criza economică globală a însemnat
începutul sfârșitului pentru Imperiul Rus și curtea a încetat să mai dea
baluri.
Dar amintirea marelui bal din 1903 nu a
murit în epoca sovietică.
Un pachet de cărți de joc special a fost
produs în 1913, onorând cea de-a 300-a aniversare a dinastiei Romanov.
Aceste cărți de joc au continuat să fie
tipărite chiar și după ce Imperiul Rus s-a prăbușit și au devenit cele mai
populare cărți de joc din URSS.
Milioane de sovietici habar n-aveau că
țineau în mâini amintirea ultimului bal elegant al dinastiei Romanov, cea mai
tare petrecere dinainte de sfârșitul perioadei țariste.
Costum de ducesă din secolul XVII
Costumul valetului de pică era copiat după
costumul ducelui Mihail Alexandrovici, iar valetul de romb era copiat după
Marele Duce Andrei Vladimirovici.
Dama de pică era în mare parte
reprezentată cu costumul ducesei Elisabeta Feodorovna, iar dama de pică semăna
cu sora țarului, Ksenia Alexandrovna, costumată în soție de boier.
Costum de vânător șoimar
Artistul vestimentar care a lucrat la
Războiul Stelelor, Trisha Biggar, s-a inspirat din stilul vestimentar al
soțiilor de boieri care purtau kokoșnik atunci când a proiectat costumul auriu
de călătorie al Reginei Amidala.
Țarul Nicolae al II-lea în hainele țarului
Alexei Mihailovici
Vezi și 23 de imagini excepționale din
Rusia înainte de bolșevici
Costum de gală al infanteriștilor din
secolul XVII
https://incredibilia.ro/wp-content/uploads/2019/03/cea-mai-tare-petrecere-din-Rusia-tarista-009_red_compressed.jpg
Costum aristocrat din secolul XVII. A fost
folosit pentru a crea hainele prințesei din filmul Star Wars
https://incredibilia.ro/wp-content/uploads/2019/03/cea-mai-tare-petrecere-din-Rusia-tarista-010_red_compressed.jpg
Costum de vânător cu șoimi din secolul
XVII
https://incredibilia.ro/wp-content/uploads/2019/03/cea-mai-tare-petrecere-din-Rusia-tarista-011_red_compressed.jpg
Costum al țareviciului
Sursa: RADU GABRIELA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu