Iertați-ne… dacă puteți
Adriana Stoicescu, Magistrat
26 Septembrie 2021
Îmi
reprim cu greu cuvintele de ocară, știind că mă expun, din nou, „șansei” de a
fi declarată dușman al independenței diverșilor „eroi”. Dar, citind cartea
doamnei avocat Rodica Constantinovici, fost judecător, nu mă pot opri să nu
urlu. Cum a fost posibil așa ceva? Cum am permis noi, judecătorii, acest
cataclism rușinos, acest derapaj total al puterii care distruge și corupe
umanitatea, normalitatea și cele mai elementare drepturi? Cum a fost posibil ca
într-o țară europeană, aparent democrată, să asistăm nepăsători la un „fenomen
Pitești”, de rit nou, în care, în numele unei minciuni, au fost sacrificați, cu
senintate și plăcere perversă, oameni absolut nevinovați?
Cum
am putut să tăcem? Să intoarcem capul? Să preluam pur și simplu, minciunile,
doar pentru a fi noi inșine la adapost? Pentru a fi pe placul mulțimii în
delir, care striga „la pușcarie”, fără să intereseze pe cineva, pe oricine,
dacă oamenii aceia erau vinovați? Am fost amenințată, somată, sfătuită să tac.
M-am gândit de nenumarate ori să plec, pentru că pot, liniștită, să pun roba în
cui. Am trecut pe lângă iad și am fost salvată de un infractor, da, recunosc,
ce nu a vrut să mintă pentru a-și salva pielea. Altfel, acum așteptam, probabil
inutil, liberarea condiționată.
Dar,
pentru numele Lui Dumnezeu, cum vă puteți privi în oglindă, autori și complici,
artizani ai acestor minciuni care au omorât oameni? Cum puteți dormi? Cum
puteți mânca? Vă duceți liniștiți copiii la școală, știind că oameni nevinovați
au murit din cauza însăilărilor voastre? Din cauza dorinței de a vă vedea
numele pe prima pagina a ziarelor? De a fi lăudați? De a vedea oamenii cum
tremură în fața voastră, cerșind mila, știind că aveți drept absolut de viață
și de moarte asupra lor? Au fost condamnați oameni în numele unei iluzii bine
ticluite, transformată în armă politică. Au putrezit la propriu în celule
mizere, pline de gândaci, în mijlocul cărora trona câte un „W.C.” turcesc, în
tip ce așteptau, inutil, dreptatea. Dreptatea noastră era strambă, pentru ea
contau doar urletele televiziunilor, satisfacția unor personaje care nu aveau
ce căuta în magistratură, dornice de preamărire și mânate de satisfactia
meschină a omului mic care doboară un om, poate, mult mai mare. Doar pentru că
poate.
Am
asistat neputincioși la pervertirea ideii de justiție penală, devenită slogan
de campanie, în timp ce marii și adevaratii hoți erau bine mersi la adapost de
brațul lung al legii, furând liniștiți în continuare. Da, stiu, cu o floare nu
se face primăvară. Da, stiu, vocea mea nu contează. Nu am în spate pe nimeni și
nici nu „am spate”. Da, stiu, nu voi putea schimba nimic, iar absența mea nu va
conta. Dar, nu am dreptul să tac, pentru că am fost la un milimetru de
dezastrul care a ucis oameni și a aruncat dreptatea la gunoi. Mi-e rușine că nu
am văzut totul, că nu am urlat mai devreme și că nu pot să îndrept nimic. Dar
pot încă să vorbesc. Și să spun: Iertați-ne… dacă puteți.
https://www.art-emis.ro/jurnalistica/iertati-ne-daca-puteti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu