AL.FLORIN ŢENE - UN OCHI PLÂNGE ȘI UN ALTUL RÂDE ÎN CULTURA ROMÂNĂ

 

 

INTREBARE

 

Ce ne facem, ca istoria se repeta acum, in plin capitalism dezvoltat si multiculturalism in expansiune, in insasi "mama democratiei" care este America, in Edenul cultural care a fost Franta, in tara Marelui Shakespeare etc.? Sa fie de vina regimul? Pai comunismul ceausist a avut si ani deosebit de fructuosi in privinta promovarii valorilor autentice, printre altele facand posibil chiar accesul meselor largi la operele din patrimoniul literaturii universale - pe care capitalismul interbelic nu l-a putut asigura, iar "progresismul" actual de sorginte occidentala tinde sa-l interzica total?!

E, deci, problema de sistem/regim politic, sau sunt doar toanele unui Zeu al Vanturilor ce tinteste spiritul uman?

Daca pe Ceausescu l-am blamat ca a distrus biserici, cum ramane cu catedralele din Occident care capata treptat alte destinatii, unele transformandu-se chiar in moschei? Cum ramane cu furtuna anti-crestina declansata in Occidentul super-civilizat - care se face simtita si pe la noi, mai abitir decat "prigoana' comunista?

Intrebarea este aceeasi: e chestiune de sistem/regim, sau e altceva?

 

"Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi:Radu Gyr, N. Crevedia, Lucian Blaga,Vasile Voiculescu şi mulţi alţii. Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi: Platon, Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărţi.  În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul –socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu “Tânăra gardă “, N.Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “, Maxim Gorki care publicase în “Literaturnia Gazeta” articolul ”Despre realismul socialist “,  etc.

 

Felicitări pentru întreaga activitate. Sănătate. Al. Florin Țene

 

 

UN OCHI PLÂNGE ȘI UN ALTUL RÂDE ÎN CULTURA ROMÂNĂ

 

 

~Al. Florin Ţene: „Literatura în folosul democraţiei şi democraţia în slujba culturii la români, dar şi în folosul dictaturii comuniste“

 

            I-FIRAVE IDEI DE DEMOCRAŢIE LA ÎNCEPUTURILE LITERATURII ROMÂNE.

 

            În istoria Ţărilor Române democraţia prin cultură a apărut mult mai înainte decât  democraţia promovată de politic.

 

            Însăşi cuvântul grec demoskratos înseamnând: demos “ popor“ şi kratos  ” putere “,  ne duce cu gândul la faptul că această formă de guvernare este menită să asigure egalitatea cetăţenilor în faţa legii, libertatea cuvântului, a presei, a întrunirilor, partriciparea la guvernare prin instituţile democratice, ca parlamentul, votul universal, etc.

 

            Aspiraţiile poporului român spre democraţie a existat aproape dintotdeauna. “Psaltira în versuri”( 1673) a lui Dosoftei, tipărită în Polonia la Uniev, este printre primele lucrări literare în care sunt abordate unele elemente democratice, într-o perioadă când “dreptatea umbla cu capul spart “ şi dorinţa de libertate faţă de turci răbufnea în versurile : “Ne-au suit păgânii în ceafă/ Cu rău ce ne fac şi ne cer leafă  ”. Însăşi faptul că Grigore Ureche aducând o serie de date în favoarea tezei sale despre originea comună a Valahilor şi Moldavilor, inclusiv atitudinea ostilă  faţă de cotropitorii turci în cronica sa “Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor “, este o formă de luptă în implementarea unor firave elemente democratice în rândul populaţiei din spaţiul Danubiano-Carpato-Pontic. Acelaşi lucru se află şi în “Letopiseţul Ţării Moldovei “ a lui Miron Costin ( 1633-1691), în care prin faptul că arată cum a venit la domnie Alexandru Vodă Ilieş, cronicarul subliniază starea de mizerie a ţărănimii ca o fierbere ” în greutăţi şi netocmele “ din care pricină uşor au putut fi răsculaţi împotriva stăpânirii.

 

            În toată literatura începutului istoriografiei în limba română, inclusiv în “Cronica Ţării Româneşti“ a lui Radu Popescu şi în “cronica anonimă” pe care N.Bălcescu a publicato sub titlul “Istoria Ţării Româneşti dela 1689 încoace, continuată de un anonim “ unde este zugrăvită epoca lui Brâncoveanu. Descoperim aspiraţiile ţărănimii spre o viaţă mai bună şi sperând la firave elemente democratice şi sociale.

 

            În acea perioadă Isaac Newton publica “ Principiile matematice ale filozofiei naturale“ ( 1687 ), iar francezul Nicolas Malebranche căuta să înlăture de pe poziţii idealist-teologice dualismul lui Descartes, scriind “Despre căutarea adevărului “(1674-1675 ).

 

            II. IDEI DEMOCRATICE PROMOVATE DE LITERATURA SECOLULUI XIX

 

            În literatura română de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, prin reprezentanţii Şcoali Ardelene, se ducea lupta împotriva instituţiilor pe care se sprijinea orânduirea feudală, împotriva obscurantismului şi pentru luminarea poporului. Lucrările ce au făcut obiectul acestor idealuri au fost: ”Istoria lucrurile şi întâmplările Românilor “ de Samuiel Micu, “ Hronica Românilor şi a mai multor neamuri“ de Gheorghe Şincai şi “ Istoria pentru începutul Românilor în Dachia“ a lui Petru Maior. Prin scrierile lor aceştia au militat pentru ideea unităţii Românilor. Atitudinea lor era văzută ca progresistă cu tendinţe democratice, de neacceptat de ocârmuitori.

 

            Însă, ideile democratice în Principatele Române în secolul XIX au venit prin filiera literaturii şi artei promovate de boierii cu dragoste de cultură ca Iancu Văcărescu şi Iordache Golescu, fratele lui Dinicu. Gheorghe Lazăr deschide în 1818, la Sf. Sava, prima şcoală superioară în limba română din Ţara Românească. Publică în 1820 un abecedar “ Povăţuitorul tinerimii“, iar Constantin Dinicu Golescu scrie ” Însemnare a călătoriei mele făcută în anii 1824, 1825, 1826 “, în paginile căreia găsim imaginea vieţii ţărănimii exploatate, metodele cu care se storceau birurile dela ţărani.

 

            Un om cu idei înaintate a fost Ionică Tăutu, un boiernaş moldovean, autor a unor pamflete politice. Ca şi Dinicu Golescu, el a luptat cu arma scrisului pentru smulgerea poporului din întunericul inculturii şi pentru dreptatea socială într-un context democratic.

 

            În slujba ideilor progresiste, în preajma revoluţiei de la 1848, un rol important l-au avut publicaţiile periodice. Ion Eliade Rădulescu, cu sprijinul lui Kisseleff, editează “Curierul Românesc “, primul ziar din Muntenia. În acelaşi an apare, din iniţiativa lui Gh.Asachi, la Iaşi, “Albina Românească “, iar în 1836, Eliade adaugă gazetei sale un supliment literar: ” Curierul de ambe sexe ”, urmat fiind de Asachi, care editează şi el ” Alăuta Românească “ (1837).

 

            În Transilvania, Gheorghe Bariţ scoate în 1838, la Braşov, ”Gazeta de Transilvania “, căruia îi adaugă un supliment “ Foaie pentru minte, inimă şi literatură “. În acelaşi ritm cu transformările economico- sociale din principate, presa românească promovează idei democratice, pătruzând în mase.

 

            În 1844, în urma înţelegerii cu Ion Ghica şi cu N.Bălcescu, Mihai Kogălniceanu scoate o altă revistă - “ Propăşirea “. Numele revistei fiind socotit de cenzură prea revoluţionar şi democratic a făcut ca să apară doar cu subtitlul “ Foaie ştiinţifică şi literară “. După câteva luni de la apariţie, revista a fost suprimată din ordinal lui Mihai Sturza.

 

            O parte activă la mişcarea revoluţionară de la 1848, o au gazetele ”Poporul Suveran “ şi “ Pruncul Român “, care apar în timpul revoluţiei, promovând idei revoluţionar-democratice. În ultima publicaţie amintită din 8 iulie 1848 C. Aricescu publică “ Odă la eroina română, Ana Ipătescu “. Trebuie să spunem despre “ Marşul Revoluţionar “ al tânărului poet Ioan Catina. Ideile înflăcărate ale acestui marş urmăreau să dinamizeze mulţimea în luptă pentru democraţie şi libertate.

 

            “Finul Pepelei, cel isteţ ca un proverb “- cum îl caracterizează în poezia “Epigonii “ poetul Eminescu - Anton Pann (1794-1854 ) nu a fost un simplu tipăritor de literatură populară. De remarcat în privinţa ideilor ce le propagă este “ Povestea vorbei “ care reflectă şi critică moravurile vremii, inclusive instituţiile de stat.

 

            Mişcarea literară din Ţara Românească în secolul XIX, în care sunt evidenţiate idei democratice,  cunoaşte un avânt deosebit prin creaţia lui Vasile Cârlova, Gr.Alexandrescu, M.Kogălniceanu, Ion Eliade Rădulescu, Ion Ghica, N. Bălcescu, D.Bolintineanu, Cezar Bolliac, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, M.Eminescu, etc.

 

            Era perioada când în Europa, mai ales în Franţa, Honore de Balzac (1799 -1855 ) prin romanele sale dezvolta ideile unui romantism revoluţionar pus în slujba viziunilor democratice ale vremii: ” Iluzii pierdute “, “Istoria măririi şi decăderii lui Cesar Birotteau “, în Germania Berthold Auerbach ( 1812-1882 ) publică povestiri de inspiraţie rurală şi romane din care transpiră idei democratice, la fel în Ungaria Gergely Csiky (1842-1891) dramaturg care prin piesele “ Proletarii “ şi “ Mizerie cu zorzoane “ evocă lumea maghiară care aspira spre o societate democratică.

 

            III-DEMOCRAŢIA PROMOVATĂ ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

DIN PRIMA JUMĂTATE A SECOLULUI XX.

 

            În secolul XX, până la cel de al doilea război mondial, majoritatea literaturii scrisă şi publicată de autori români promova ideile democratice ale vremii. România era integrată în sistemul de valori europene. Revistele literare, o parte din ele, susţinute de Fundaţiile Regale publicau o literatură ce promova idei democratice, oglindind realitatea socială a ţării. Era perioada când apăreau romanele lui Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Gib Mihăescu, Ionel Teodoreanu, alţi romancieri şi nuvelişti, care prin operele lor, scrise în deplină libertate de exprimare, oglindeau realităţile sociale, inclusiv ideile democratice şi contradicţiile diferitelor ideologii ce străbăteau Europa. Poeziile şi pamfletele lui Tudor Arghezi erau o armă în folosul democraţiei, poemele lui Adrian Maniu, Demostene Botez, G.Topârceanu, Al.Philipide, Camil Baltazar, Aron Cotruş, Otilia Cazimir, Pillat, Fundoianu, Voronca, Stancu, Crainic, Voiculescu, Blaga, făceau poezia paternităţii şi proză etnografică, alţii autohtonizau simbolismul şi se dedicau poeziei roadelor, ortodoxiştii împărtăşeau doctrina miracolului, iar Lucian Blaga având propria doctrină, a misterului. Tzara, Urmuz, Ion Barbu, Vinea, Matei Caragiale abordaseră dadaismul, suprarealismul şi ermetismul. După cum se observă era un evantai policrom de modalităţi de exprimare a multitudinilor de idei, mulţumind din toate punctele de vedere cititorii. Critica a lui Zarifopol, Ralea, Vianu, Pompiliu Costantinescu, Şerban Cioculescu, G.Călinescu, promova ideile democratice şi etice din operele comentate, diversitatea stilurilor şi estetica acestora.

 

 În această perioadă este promovată proza memorialistică, noul roman citadin, literatura femenină, poezia profesiunilor, poeţii provinciali şi noua generaţie cu filozofia neliniştii, aventurii şi experienţelor (sunt promovate filozofiile miturilor ale lui Pârvan, Nae Ionescu, Blaga), şi noua generaţie de romancieri gidieni, cum ar fi Mircea Eliade, Celarianu, Anton Holban, etc.

 

            Însă, nu trebuie uitat că Ralea ducându-se la Institutul de Istorie Universală, unde era Iorga director, ca emisar din partea primi-ministrului Armand Călinescu, să-l anunţe că regale Carol al II a hotărât să-l asasineze pe Corneliu Zelea Codreanu, Nicolae Iorga a replicat: ” Mai bine l-ar  asasina pe Arghezi “. Motivul era epigrama pe care o scrisese poetul la adresa lui Nicolae Iorga: ” E înalt ca un proţap /, are barbă şi nu-i ţap A supt ţara sub trei regi, / Şi- are toţi copiii blegi. “

 

Revistele (Contimporanul, Viaţa românească, Convorbiri literare, Unu, Semănătorul, etc.), cotidienele ce aveau pagini săptămânale de cultură şi editurile  publicau o gamă diversă de literatură, fapt ce putem spune că exista o adevărată orientare democratică în programul lor editorial. “Contimporanul “(!922-1932) lui Ion Vinea promova modernismul de avangardă, în această publicaţie găsim semnăturile lui Gherasim Luca, Tristan Tzara, Ilarie Voronca, Geo Bogza, Brunea-Fox, “Viaţa Românească “     în care descoperim semnăturile lui Sadoveanu, Garabet Ibrăileanu, George Topârceanu, Ionel Teodoreanu şi mulţi alţii.

 

 Tot în aceast timp scriitorii cu gândire socialistă se încadrau în contextual democratic existent în ţară. Ei (Al.Sahia, Panait Istrati, Bogza, Brunea-Fox, Pană, etc) promovau ideile unui socialism european democratic. Chiar Panait Istrati după vizita făcută la Moscova s-a lămurit de “ socialismul “ promovat de sovietici, publicând în acest sens articole în care dezvăluia adevărata faţă a ideologiei bolşevice impusă de Stalin şi acoliţii lui.

 

În această perioadă francezul Jean-Paul Sartre(1905-1980), filozof, prozator, dramaturg şi eseist, având idei de stânga, fondatorul existenţialismului ateu prin lucrarea “L`etre et le neant “ (Fiinţa şi neantul) publicată în 1943 dezvăluia teza libertăţii individului, a necesităţii obţiunii, a libertăţii determinată de intenţionalitatea continuă a conştiinţei. A avut legături strânse cu URSS. Tot în acestă perioadă Louis Aragon, poet şi prozator francez, soţul Elisei Triolet aderă în 1927 la comunism, publicând în 1949-1951 romanele de angajare politică “ Comuniştii “şi “ Săptămâna patimilor “(1958 ). În 1946 publică “ Omul comunist “. Tot în Franţa, Henri Barbusse (1873-1935), militant comunist, iniţiatorul mişcării pentru pace, publică proză realistă în genul lui Zola. Principala lui lucrare este romanul ”Focul “. Aceşti trei scriitori francezi sunt suspectaţi că au colaborat cu serviciile secrete sovietice, cu temutul KGB.

 

Spre deosebire de aceşti scriitori francezi, (şi ca ei mulţi alţii din diferite ţări europene, care au colaborat cu serviciile secrete moscovite, în folosul unei ideologii criminale, numită comunism,) se pare că în România, scriitorii nu au aderat şi nu au făcut “ jocul “ Moscovei. Nici măcar Constantin Dobrogeanu-Gherea sau Al.Sahia, care au avut această tendinţă de a “ juca” cum cânta aparatul de propagandă sovietic, nu s-au înscris pe traiectoria moscovită. În ţara noastră democraţia se instalase definitiv, se modernizase economia, indicele de creştere al ei era în ascensiune şi datorită Casei Regale. Iar scriitorii, crescuţi în democraţie şi educaţi, scriau în spiritul acesteia. Cititorii provenind din rândul maselor nu gustau ideologia marxist-comunistă străină spiritului şi fiinţei românului.

 

IV - LITERATURA ROMÂNĂ ÎN DEFAVOAREA DEMOCRAŢIEI, SLUJNICA  UNUI  REGIM CRIMINAL - COMUNISMUL. (REALISMUL – SOCIALIST).

 

            Odată cu intrarea tancurilor ruseşti în ţară în august 1944 şi eliminarea persoanelor competente din aparatul de stat şi din întreprinderile economice, înlocuirea lor cu membrii P.C.R. sau simpatizanţi (septembrie-octombrie 1944), formarea guvernului condus de dr.Petru Groza (6 martie 1945), votarea la 3 august 1948 de către Marea Adunare Naţională a legii prin care întreg învăţământul este unificat şi laicizat, şi transformarea Societăţii Scriitorilor Români în Uniunea Scriitorilor, literatura română devine o unealtă în propaganda de partid. Aceasta promovând realismul socialist al unui regim totalitar impus de sovietici. Sunt excluşi din noua organizaţie scriitoricească scriitori a căror operă nu se încadra în ideologia marxist-leninistă, cum ar fi: Radu Gyr, N.Crevedia, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu şi mulţi alţii. Sunt interzise operele lui Gib Mihăescu, Pillat, Arghezi, Nichifor Crainic, Octavian Goga, Mircea Vulcănescu, etc. Din 1944 până în 1950 Mihai Eminescu a fost interzis datorită poeziei “Doina “. Din literatura universală sunt interzişi: Platon, Spinoza, Nietzsch, Bergson, Edgar Poe, Gide. În total au fost interzise 8000 de cărţi.  În această perioadă sunt impuse opere ce promovau realismul –socialist din URSS, cum ar fi Maiakovski, Şolohov, Esenin, Konstantin Fedin, Leonid Leonov, Andrei Jidanov, Ilia Ehrenburg, Aleksandr Fadeev cu “ Tânăra gardă “, N.Ostrovski cu “Aşa s-a călit oţelul “, Maxim Gorki care publicase în “ Literaturnia Gazeta ” articolul ”Despre realismul socialist “,  etc. Se înfiinţează în Bucureşti Editura Cartea Rusă, o facultate unde se învăţa numai limba rusă, iar în marile oraşe se deschid Librăriile “ Cartea Rusă.”

 

            Dar ce era acest non-curent literar? El reprezenta o realitate distorsionată a realităţii, o adaptare a ei la cerinţele şi interesele partidului comunist care dorea să deţină monopolul adevărului şi înţelegerii realităţii. Real era doar ce era conform cu viziunea partidului unic.Având ca principiu ” tipul omului nou “ mereu învingător în luptă cu tarele trecutului.

 

            La noi, mulţi scriitori pactizează cu puterea comunistă şi încep să publice cărţi scrise în spiritul realismului-socialist, doctrină comunistă oficială proclamată în 1932 de Comitetul Central al Partidului Comunist al URSS, impusă tuturor ţărilor care au fost ocupate de Armata Roşie. Debutul realismului socialist din România are loc în ianuarie 1948 când Sorin Toma, fiul poetului mediocru A.Toma, publică trei articole în Scânteia, intitulate “ Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei  “ despre opera poetică a lui Tudor Arghezi, în care se dă semnalul ruperii totale faţă de valorile naţionale ale trecutului  Într-u articol publicat în “ Viaţa Românească “, nr.3, din 1951, Mihai Beniuc, în calitate de preşedinte al Uniunii Scriitorilor, oferă definiţia poetului realismului-socialist. Imediat criticii literari ca: Leonte Răutu, Ovid S. Crohmălniceanu, Mihai Gafiţa, Mihai Novicov, Traian Şelmaru, Ion Vitner publică articole în spiritul cerut de noua ideologie cultural-politică.

 

            Primul care a dat semnalul introducerii realismului-socialist la noi a fost Mihai Sadoveanu (cel care fiind preşedintele Marei Adunări Naţionale nu a vrut să graţieze condamnarea la moarte a unui ţăran care nu a dorit să se înscrie în CAP), cu prozele: ” Fantezii răsăritene “ (1946), ” Păuna Mică “ (1948 ) şi ” Mitrea Cocor “ (1950). A urmat Zaharia Stancu cu “ Desculţ “, Alexandru Jar cu “ Sfârşitul jalbelor “ (1950 ), Petru Dumitriu cu “ Drum fără pulbere “ şi “ Pasărea furtunii “, Eusebiu Camilar cu romanul “ Negura “ ( 1949), Eugen Barbu cu ” Groapa “ şi “ Şoseaua Nordului “, Aurel Baranga, Mihai Davidoglu, Lucia Demetrius, Alexandru Mirodan, etc.

 

            Mai târziu, după 1960, au apărut romane care au mai “ îndulcit “ realismul-socialist, dar slujind şi în acest fel regimul de dictatură comunistă, prin faptul că se arăta lumii “ deschderea “ literaturii noastre spre noi orizonturi. Era un fel de “ dizidenţă “ cu aprobarea cenzurii şi ai securităţii. Vezi: Ţoiu, Buzura, D.R.Popescu, Breban, etc. Se continua publicarea de cărţi a celor care făceau parte din sistem (redactori la edituri, reviste, ziare, radio, televiziune, instituţii cultural-artistice, activişti culturali şi politruci.) şi care erau verificaţi. De fapt toţi scriitorii din sistemul amintit nu erau altceva decât activişti politici în slujba propagandei PCR, iar o parte din ei vizitau occidentul cu sarcini precise de culegere de informaţii din rândul diasporei româneşti, după care veneau în ţară şi raportau securităţii. Astfel se explică de ce scriitori ca Ion Acsan, Ion Cocora, Al.Căpraru, A.Buzura, Eugen Barbu, D.R.Popescu, Nicolae Dragoş, V.Tudor, Marin Sorescu, Dumitru Popescu, Adrian Păunescu, E.Jebeleanu, A. Jebeleanu, Marin Preda şi mulţi alţii, erau mereu prin occident.

 

            În spiritual realismulu-socialist au apărut: ” Calea Griviţei “ (poem) de Cicerone Teodorescu, “ Griviţa Roşie “ de Marcel Breslaşu, ambele în 1950, “ Steaguri “ de M.Beniuc, ” Minerii din Maramureş “ de Dan Deşliu, apărute în 1951, “ În satul lui Sahia “ de Eugen Jebeleanu, “ La cea mai înaltă tensiune “ de Nagy Istvan, “ Oţel şi pâine “ de Ion Călugăru, “ Dulăii “ de Zaharia Stancu, ” Desfăşurarea “ de Marin Preda, cărţi apărute în 1952, ” Un om între oameni “ (1953, 1955, 1957), de Camil Petrescu, ” Cântecele pădurii tinere “ de Eugen Jebeleanu, “Un cântec din uliţa noastră “ de Cicerone Teodorescu, ” Laude “ de Miron Radu Paraschivescu, toate apărute în 1953. În anul 1954 apar cărţile: Mihai Beniuc ” Mărul de lângă drum “ şi ”Partidul m-a-nvăţat “, Cicerone Teodorescu ” Făurari de frumuseţe “, Mihu Dragomir ” Războiul “, în 1955; Marin Preda “ Moromeţii “, T.Arghezi ” 1907 “,Titus Popovici ” Străinul “, Maria Banuş ” Ţie-ţi vorbesc, America “, Veronica Porumbacu ” Generaţia mea “, în 1956 ; Tudor Arghezi ” Cântare omului “, N.Labiş ” Primele iubiri “, în 1957; Eugen Barbu ” Groapa “, A.E.Baconski ” Dincolo de iarnă “, Gheorghe Tomozei ” Pasărea albastră “, Ion Marin Sadoveanu ” Ion Sîntu “, Ion Vitner ” Firul Ariadnei “, în 1958: Miron Radu Paraschivescu “ Laude şi alte poeme “, Marin Preda ” Îndrăzneala “ şi D.R.Popescu “ Fuga “ iar în 1959 îi apare primul roman ” Zilele săptămânii “; în1960 sunt publicate cărţile noii generaţii de poeţi şi prozatori: Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Nicolae Velea, Ştefan Bănulescu, Ion Gheorghe, Ion Horea, iar Fănuş Neagu publică “ Somnul de la amiază “. În 1963 apar cărţile: ” Laudă lucrurilor  “ de G.Călinescu, “ Capul Bunei Speranţe “ de Augustin Buzura, ( romanele acestuia sunt necitibile în ziua de azi),  “Fântâna soarelui “ de Eugen Frunză, în 1972 “ Coborând spre nord-vest “ de Vasile Sălăjan, în 1974 ” Clodi Primus “ de C.Zărnescu, etc. Această nouă generaţie sub motivul ideilor absonse nu spunea nimic. Era ruptă de realităţile existente, într-o perioadă când poporul roman era înfometat.

 

            În perioada aceasta, de după 1960, Nicolae Manolescu publică articole vădit propagandistic în favoarea realismului-socialist, cum ar fi: ” Tineri muncitori în creaţa literară contemporană “ şi o serie  de altele  în “ Gazeta Literară “ şi “ Contemporanul “ unde a publicat articoliul ” Realism-realism socialist “. La fel ca Manolescu, Alex Ştefănescu de când a început să publice, din 1970, cronici literare în “ Luceafărul “, condus pe atunci de Ştefan Bănulescu, a făcut apologia realismului-socialist şi criticând fără milă lucrările care nu se încadrau în acest aşa zis curent literar impus de PCR.

 

            În a doua parte a secolului XX când în, aproape, jumătate din ţările europene era impusă ideologia marxist-leninistă, în celelate ţări democratice, literatura, în general cultura şi arta, cunoştea o înflorire democratică. Astfel în perioada de care facem vorbire prozatorul şi dramaturgul francez Marcel Ayme îşi publică lucrările de dramaturgie şi proză în care cultivă umorul succulent, cum ar fi: ” Clerambard “ (1950 ), “ Capul celorlalţi “ (1952), Paul Eluard, poet francez, scrie şi publică ” Poezie neîtreruptă “ (1953), folosind un limbaj poetic simplu şi familiar, vizând un raport de reprocitate între obiect şi cuvânt. Englezul William Empson în 1951 şi în 1961 “ Structura cuvintelor complexe “ şi volumul de poezi “ Dumnezeul lui Milton “, poetul, prozatorul şi dramaturgul german (RFG) Hrmann Kasack publica “ Oraşul de dincolo de fluviu “ (1947), ” Năvodul cel mare “ (1952), poetul spaniel Moreno Villa publica în 1944 “ Viaţă dezvăluită “ (Memorii).

 

            De observat că în timp ce în ţările democratice autorii îşi publicau din timpul vieţii memoriile sau jurnalele, la noi nici-un scriitor nu a îndrăznit să le publice din timpul vieţii, de teamă că vor intra în malaxorul securităţii.

 

            Toate revistele din Bucureşti şi din ţară, România Literară, Săptămâna, Flacăra, Convorbiri Literare, Cronica, Scrisul bănăţean. Tribuna, Orizont, etc. aflându-se sub controlul aparatului propagandistic al Partidului Comunist, făceau apologia, nu numai prin editoriale, dar şi prin literatura publicată, a regimului de dictatură. Sunt modificate poeziile şi proza, de către redactori, ( trimise pe adresa redacţiei de  corespondenţi), în spiritul realismului –socialist, iar când au fost la conducerea partidului şi ţării familia Ceauşescu, erau modificate, datate şi dedicate acestei familii. Modificările se făceau fără aprobarea autorilor. Iată cum redactorii şi scriitorii din redacţii contribuiau şi prin această metodă la implementarea unei ideologii străine poporului nostru. Cărţile majorităţii scriitorilor care au fost publicate în timpul dictaturii comuniste nu au fost bune nici pentru prezentul de atunci, ne mai vorbind de viitor. Mă gândesc câte păduri s-au tăiat pentru a se fabrica hârtia pe care să se tipărească aberaţiile acestor scârţa-scârţa pe …

 

            N.Manolescu şi Alex Ştefănescu în loc să cuprindă în “ Istoriile ” lor aceşti mastodonţi cu picioare vopsite cu cerneală roşie, mai bine cuprindeau scriitorii din diaspora românească ce au scris în spirit democratic fără constrângerea ideologică a comuniştilor, cum ar fi: Vintilă Horia, Paul Goma, Dumitru Radu Popa, Herta Muler, Andrei Codrescu, Geoge Astaloş, Virgil Duda, Ioan Ioanid, Oana Orlea, Jeni Acterian, Lena Constante, Ştefan Baciu şi mulţi alţii. Totuşi îi înţeleg pe cei doi istorici şi critici literari, gândindu-mă la proverbul românesc ” te asociezi cu cine te asemui “, recte Păunescu şi alţi aplaudaci comunişti, chiar dacă şi-au pus masca democratului. Promovând în astfel de “Istorii “ autori care au scris în spiritual realismului - socialist riscăm să educăm tinerele generaţii tot în spiritual acestei doctrine comuniste - criminale.

 

            Datorită acestui fapt, că toate instrumentele de propagandă, radio, presă scrisă, edituri şi TV se aflau în mâna acestor scriitori-activişti de partid, astăzi constatăm că societatea românească, oamenii care o compun au un comportament şi o mentalitate deformată faţă de valorile democratice. Aceasta este principala vină că România, în cei 20 de ani de la revoluţia din 1989, nu progresează în implementarea democraţiei în drumul ei de integrare europeană.

 

            În acest sens ACUZ pe toţi scriitorii care au lucrat în redacţiile ziarelor, revistelor şi editurile comuniste de genocid moral şi cultural la adresa poporului roman.

 

            Din 1989 se întrevede noul current globmodernul (denumire dată de noi) ce înglobează operele de artă, proza, poezia, eseul, compoziţiile muzicale, care fac o întoarcere spre valorile trecutului promovate printr-un stil pe jumătate întors spre clasicism.

 

                                                                       AL.FLORIN ŢENE

Sursa: MARIAN ILIE