APA
MOARTA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Astazi, învatatii au înaltat si înalta un
idol urias, dând tuturor porunca sa i se închine, întocmai cum i se închina ei:
scrisul care tagaduieste existenta lui Dumnezeu. Un duh necurat care ne atâta
si ne pune în miscare trufasa, necredincioasa noastra ratiune pornita împotriva
lui Dumnezeu. Diavolul e siret, vai, cât de siret este! El a descoperit,
pasamite, în credinta crestina o idolatrie subtila, în raport cu tendintele si
cu spiritul veacului acesta si cu gradul sau de dezvoltare intelectuala. Pe cât
este de siret, pe atât este de nemernic! Cum îsi mai face mendrele în sarmana
omenire, care si-a îndepartat inima de Hristos! Cu câta înversunare îi trage pe
oameni spre iad, facând-o chiar cu funiile pe care si le-au împletit si nu
înceteaza sa si le împleteasca oamenii însisi! Ne duce la pierzare prin propria
noastra minte, cea care ar fi trebuit sa ne duca spre Dumnezeul cel viu si
nemuritor! Cu propria noastra galeata scoatem apa moarta din fântâna desartei,
oarbei întelepciuni a lumii acesteia, dându-ne sa bem noua si altora si noi o
bem, fara sa ne treaca prin gând ca bem apa moarta.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in
Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 498-499
FRUMUSETEA
APARENTA
Sfantul
Ioan din Kronstadt
Nu te opri la frumusetea fetei, ci
priveste sufletul. Nu privi vesmântul omului (caci trupul este un vesmânt
provizoriu), ci priveste la cel care este îmbracat cu el. Nu admira splendoarea
îmbracamintei, ci considera pe cel îmbracat ceea ce este el. Altfel, vei
defaima chipul lui Dumnezeu din om, vei necinsti pe rege, ucigând pe slujitorul
sau, nedându-i cinstea care i se cuvine. De asemenea, nu privi într-o carte
frumusetea expresiei, ci priveste duhul acelei carti, altfel vei deprecia duhul
si vei exalta firescul, caci caracterele formeaza trupul, iar continutul cartii
este duhul. Nu te lasa sedus de melodia unui instrument sau a unei voci, ci
dupa efectul pe care-l produc în suflet sau dupa cuvintele cântecului observa
ce fel de duh au. Daca ele trezesc în tine sentimente pasnice, curate si
sfinte, apleaca-ti urechea la ele ca sa-ti hranesti sufletul. Daca, dimpotriva,
ele rascolesc în sufletul tau patimile, nu le baga în seama si arunca departe
de tine în acelasi timp si natura si duhul unei astfel de muzici.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea
intru Hristos, traducere de diac. Dumitru Dura, Ed. Oastea Domnului, Sibiu,
1995, p. 41.
FLACARA
LUMANARII
Sfantul
Tihon din Zadonsk
Vezi ca lumânarea arde si mai apoi se
stinge. Pilda aceasta îti adevereste ca viata noastra arde ca o lumânare pâna
când traim, iar dupa aceea se stinge. Este de trebuinta sa tinem minte cele
despre sfârsitul ei, care nu stim în ce zi si în care ceas va veni – de aceea
ni se cuvine a-l astepta mereu.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in
imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2011, p. 71
AURUL TIMPULUI
Cuviosul Bonifatie de la Teofania
Cine
pierde aur sau argint poate sa dobândeasca altul în locul lui, dar cine pierde
vremea în desertaciunea vietii sale nu o s-o mai gaseasca. În ceasul mortii,
unul ca acesta se va tângui mult, fiindca partea lui este împreuna cu demonii.
Cuviosul
Bonifatie de la Teofania, Bucuria de a fi ortodox, traducere de Adrian
Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 127
OSTENEALA TEMELIEI
Sfantul Teofan Zavoratul
Nu
este mare osteneala de a pune temelie, ci este greu a desavârsi zidirea, si cu
cât se înalta mai mult aceasta, cu atât îi vine mai greu celui care cladeste.
Sfantul
Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de
Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 148
COPACUL INCOVOIAT
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi
ca un copac încovoiat nu foloseste la nimic. Asa este si omul cel hain, a carui
inima este nedreapta. Acesta nu e bun de nimic, întocmai ca si copacul cel
sucit. Daca este sluga, lucreaza cu lenevie si cu viclenie, fiind necredincios
si prefacut. De este pedepsit, cârteste si se razvrateste. Iar de este miluit,
nesocoteste mila. La bucurie se face samavolnic si se îndârjeste, iar la
nenorocire se mânie si huleste. Într-un cuvânt, nici prin milostivire nu se
pleaca, nici prin pedepsire nu se îndreapta, asemenea unui copac încovoiat,
care nu se va face drept nici de la caldura, nici de la ger. Iar pricina dintru
care se întâmpla astfel este inima nedreapta, care pe toate le înrâureste. La
fel si un om slobod, daca este rau, îsi vadeste rautatea, caci unelteste doar
cele pe care le vede ca fiindu-i lui prielnice, chiar daca Domnul se scârbeste
de acelea, iar pentru el si pentru ceilalti sunt pagubitoare. De i se va da
acestuia un loc de cinste sau o dregatorie, va cauta numai folosul sau, nu si
pe cel al supusilor lui. Din pricina cinstirii se îndârjeste, iar fiind lipsit
de ea, se razvrateste, cârteste si huleste; nimic nu-l poate îmbuna, întrucât
inima lui este sucita si desfrânata. Ori, dimpotriva, asa precum un copac drept
e trebuincios pentru orice lucru, la fel este si omul bun, care are o inima
dreapta. Iar inima dreapta este cea care asculta de Domnul si Facatorul ei si
urmeaza voia Lui cea sfânta. Dumnezeu le face pe toate spre folosul nostru.
Asemenea si inima cea buna se straduieste sa faca totul spre slava lui Dumnezeu
si spre folosinta fratilor ei. Ce vrea Domnul, aceea voieste si ea. Dumnezeu le
doreste si le face tuturor doar binele, fara nici o dobânda pentru Sine.
Asemenea si ea nazuieste si se straduieste sa savârseasca cele bune pentru toti,
fara a-si cauta siesi folosul. Caci zice Apostolul ca „dragostea nu cauta ale
sale” (1 Corinteni 13, 5). Acolo unde se gaseste dragostea cea adevarata, se
afla si inima cea dreapta. Necatând la cinstirea ce i se aduce sau la
dregatoria care i se da, o inima ca aceasta mereu si pretutindeni va face
faptele dreptatii si va fi vrednica de orice lucrare ori dregatorie.
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de
Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 110
GLASUL FLORILOR
Sfantul Nicodim Aghioritul
Un
mare filosof crestin mergea odata pe o carare din mijlocul unei câmpii
înflorite si îmbalsamate cu frumusetea si mireasma miilor de flori. Si acest om
învatat si credincios, având un bat în mâna sa, mergând pe carare prin mijlocul
florilor, a început a se opri si a bate florile cu toiagul ce-l avea în mâna
si, lovindu-le, le zicea: „Ce strigati asa de tare?” Apoi mai mergând putin,
iar se oprea si lovea cu batul în flori si iar zicea: „Ce strigati asa de
tare?” Un alt om, care din întâmplare venea în urma lui pe acea carare, vazând
si auzind ce face calatorul cel dinaintea lui, zicea în mintea sa: „Iata un om
nebun, cum bate si vorbeste cu florile!” Apoi mergând putin mai repede si
ajungându-l, i-a zis: „Ce ai, omule, de ce bati florile acestea nevinovate si
ce vorbesti cu ele?” Acela, tacând putin, a zis: „Le bat si le mustru ca prea
tare striga!” Dar celalalt, zice: „Cum striga?” Cel dintâi îi raspunse: „Prea
tare striga ca este Dumnezeu, Care le-a facut asa frumoase si preaminunate cu
felurimea lor!” Atunci acel ce îl ajunse din urma si îl socotea fara de minte a
zis: „Iarta-ma, frate, ca eu, auzind ce vorbesti cu florile si cum le bati,
te-am socotit ca esti nebun. Dar acum îmi dau seama caci cu totul lucrurile nu
sunt asa. Caci si eu cred în Dumnezeu si foarte ma minunez de câmpia aceasta
atât de frumos înflorita. Dar nu mi-a venit în minte sa fac ce ai facut
dumneata, adica din mirare sa bat florile si sa le mustru ca prea tare striga
si arata ca este Dumnezeu”.
Sfantul
Nicodim Aghioritul, Opt cuvinte despre minunile lui Dumnezeu din zidiri, Ed.
Episcopiei Romanului si Husilor, Roman, 1996, cap. cap. 3: Minunile lui
Dumnezeu din iarba si flori, p. 28-37
MORTI SI VII
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi
ca nu este nici un mort printre cei vii si nici nu i se cuvine lui sa se
gaseasca între ei, ci este scos afara din casa si din oras si îngropat în
pamânt. Asemenea si sufletul ce a murit din pricina pacatului e dat afara sau
chiar aruncat din obstea Sfintilor, din casa si cetatea Viului Domn, adica din
Sfânta Biserica, cea „care este casa Dumnezeului celui Viu” (1 Timotei 3, 15).
Caci e un lucru necuviincios sa stea acesta împreuna cu cei vii care cu
dragoste si credinta vietuiesc si-I slujesc lui Dumnezeu. Asa precum sufletul
este viata pentru trup, întocmai si harul Domnului este viata sufletului. Si
precum vietuirea trupului se cunoaste din lucrarile trupesti, de pilda din
miscare, din graire si din altele, asemenea si vietuirea sufleteasca se face cunoscuta
prin faptele duhovnicesti. Adica prin pocainta adevarata, rugaciune, dragoste
si frica lui Dumnezeu. Cerceteaza, crestine, prin aceasta întâmplare sufletul
tau si vezi de nu cumva e mort. „Dupa cum trupul fara suflet este mort, tot asa
si credinta fara fapte moarta este” (Iacov 2, 20-26).
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de
Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 195
PUNCTUL TERMINUS
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Dumnezeul
tau este si Dumnezeul meu. Ce odihnitor rasuna în inima cuvântul acesta! Ar
trebui sa-l cunoasca orice om dornic de adevar, de lumina, de bine. Toti cei
însetati sincer de adevar ar trebui sa rosteasca în cor cuvântul acesta. Nu pot
fi doua culmi, doua scopuri ultime, e numai unul si, indiferent cum îl numim
fiecare, cum îl vedem, pasii ni se îndreapta tot spre el. Avem un singur punct
terminus, unde se vor întâlni toti cei drepti, adica cei ce cu sinceritate
înseteaza sa gaseasca si sa slujeasca cauza ultima, cauza adevarata a
existentei.
Orice
om ce înseteaza dupa adevar, ce doreste sa slujeasca adevarul, ce are privirea
atintita spre adevar, poate rosti semenului, omului ce poarta cu vrednicie
numele de om, pentru ca sufera din dor dupa adevar: Dumnezeul tau este si
Dumnezeul meu.
Suntem
frati legati de o tinta unica, chiar daca ne aflam pe drumuri diferite. Acolo,
pe culmi, ne vom întâlni si îmbratisa într-o îmbratisare sfânta si larga, cât
spatiul.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 168.
SLEFUIREA
Staretul Gheorghe din Zadonsk
Într-o
zi, stând la pangar, din întâmplare mi-am îndreptat privirea în sus si am vazut
un cui, care era pe de-a-ntregul ruginit. Lasându-mi capul în jos, ca
într-adins, vad si acolo, în podea, chiar lânga picioarele mele, un alt cui, a
carui „palarie” era stralucitoare. În clipa aceea am fost strafulgerat de
gândul ca de nu va fi cineva slefuit întocmai ca si cuiul acesta, nu va putea
sa straluceasca întru Împaratia Cerurilor. Pentru ca acela ce sta pe o treapta
înalta, adeseori se acopera cu rugina si toti îl vad, dar nimeni nu se poate
atinge de el pentru a-l curata, sau nici macar nu poate nimeni sa îi spuna, din
pricina înaltimii la care se afla, ca nu este curat, ci sta doar si se uita la
dânsul, chiar si cu pretuire uneori, prin aceasta ascunzând si mai mult de el
adevarata stare în care se gaseste. Iar cel ce sta pe o treapta mai joasa e
sters si îndoit de orisicine, si cu toate ca „palaria” i se roade putin, dar în
schimb se face mai stralucitoare si niciodata nu poate sa se acopere cu rugina.
Asemenea si tu, Gheorghe, îmi ziceam eu mie, trebuie sa fii sub picioarele
tuturor, daca vrei sa te umpli de stralucire întru împaratia Tatalui Ceresc.
Staretul
Gheorghe din Zadonsk, Jurnalul unui zavorat, traducere de Olga Bersan, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2013, p. 53-54.
LIMITA UMANA
Parintele Arsenie Boca
Limitele
omului sunt limitele sfinteniei sale. Iar sfintenia este de la Dumnezeu. De
altfel, singurul leac al vietii, s-o scape de naruire, numai sfintenia ramâne.
Sfintenia este si efectiva si preventiva. Datori de a o câstiga sunt toti
oamenii care vor sa se mântuiasca.
Sfintenia,
tare seamana a sanatate originara, o stralucire lina a spiritului. Unde sunt
acestea si Dumnezeu Se odihneste, unde lipsesc si Iisus Îsi pierde rabdarea.
Este lucrul cel mai greu sa îndupleci omul sa urmareasca realizarea sfinteniei.
Parintele
Arsenie Boca, Parintele Arsenie Boca – mare indrumator de suflete din secolul
XX, Ed. Teognost, Cluj-Napoca, 2002, p. 156
TACEREA DARURILOR
Sfantul Tihon din Zadonsk
Vezi ca pomul îsi daruieste rodul
tuturor, dar tace; fântâna pe toti ne adapa, dar tace; la fel si celelalte
fapturi ale lui Dumnezeu ne aduc folos, însa ramân tacute. Caci ele asa au fost
rânduite de catre Ziditorul si, necuvântând, propovaduiesc slava si lauda lui
Dumnezeu, dându-ne prilej si noua, celor care le folosim spre trebuinta
noastra, sa slavim si sa laudam bunatatea Domnului. Prin acestea învatam si
noi, fapturile cele cuvântatoare, sa ne facem bine unul altuia, dar sa tacem,
sa nu trâmbitam înaintea noastra, sa nu râvnim slavirea noastra, ci sa cautam
slava Ziditorului nostru, de la Care am primit fiinta noi însine, dimpreuna cu
orice lucru bun. Astfel ne învata pe noi Hristos, Mântuitorul nostru: „Asa sa
lumineze lumina voastra înaintea oamenilor, încât ei sa vada faptele voastre
cele bune si sa-L slaveasca pe Tatal vostru cel din Ceruri” (Matei 5, 16).
Sfantul
Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de
Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 102.
MANGAIEREA SOARELUI
Sfantul Ioan din Kronstadt
Asa cum soarele, desi ramâne
întotdeauna pe cer, atinge pamântul pe toata suprafata sa cu razele sale, ca si
când l-ar mângâia cu mii de mâini, transmitându-se tuturor organismelor vii,
patrunzându-le (soarele patrunde în corpuri cu razele sale), încalzindu-le,
însufletindu-le, împrumutându-le caldura sa, trecând prin corpurile
transparente, penetrabile sau reflectându-si stralucirea în transparenta lor,
iar celor impenetrabile, solide, opace dându-le doar caldura, întocmai si
Soarele ratiunii – Dumnezeu, desi ramâne mai cu seama în cer, îsi transmite
razele întregii fapturi rationale, îngerilor si oamenilor, patrunzând în fiinta
lor spirituala, sfintindu-i, întarindu-i, facându-i sa creasca asa cum patrund
razele soarelui organismele animale si vegetale, dându-le viata, facându-le sa
se dezvolte. Dupa cum soarele, aflat într-un singur loc pe cer, lumineaza
întreg pamântul, facându-i sa primeasca lumina si pe cei buni, si pe cei rai,
fiintele si lucrurile, tot asa si Domnul, lumineaza pe toti oamenii cu lumina
Sa ipostatica, El fiind Lumina cea adevarata „care lumineaza pe tot omul care
vine în lume” (Ioan 1, 9).
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2005, p. 79
L E N E A
Sf. Teofan Zăvorâtul
Casa celui ce s-a lenevit în
vremea secerisului nu va avea parte de îmbelsugare, si cine este nepasator acum
va ramâne lipsit de mângâierea dreptilor când va veni ceasul rasplatirii.
Sfantul
Teofan Zavoratul, Psaltire sau cugetari evlavioase si rugaciuni, traducere de
Adrian Tanasescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 126.
ADUNAREA CELOR ASEMENEA
Sfantul Ioan din Kronstadt
Asa cum în mari, în lacuri sau în
râuri fiecare particula de apa se afla în combinatie cu alte particule si este
înconjurata de acelea; asa cum în aer fiecare particula de aer este înconjurata
de altele si se combina cu acelea, si noi, fiii pamântului, suntem înconjurati
din toate partile de Dumnezeu, iar cei mai curati dintre noi, sau pe cale de a
se curati, sunt în unire cu El, aflându-se pretutindeni în El. Noi toti,
pamântenii, suntem întocmai ca apa, ca aerul, ca un arbore ramuros, alcatuind
un întreg, uneori însa dezmembrat, din pricina invidiei diavolului, a
egoismului, enervarii, dusmaniei, dihoniei, trufiei, ereziilor si dezbinarilor,
pizmei, avaritiei, izolationismului, rautatii, vrajitoriei si atâtor altor
patimi. Pe de alta parte, diavolul si îngerii lui stau toti laolalta, asemenea
unei ape tulburi, statute, otravite, sau ca aerul încins, asfixiant, ucigator.
Ei ne stau jur-împrejur, se caznesc sa ne patrunda în suflet, atunci când
acesta nu-si poarta de grija si se lasa prada patimilor, ca sa-l întunece, sa-l
tulbure, sa-l pârjoleasca, sa-l chinuie în tot chipul. Întocmai ca atunci când,
iesind uneori la aer curat, placut mirositor, nimeriti dintr-o data lânga o
groapa de gunoi sau de scârna, de unde exala cele mai neplacute miasme si va
grabiti sa treceti cât mai repede de locul acela, ca sa respirati din nou aer
într-un spatiu neviciat. Asa se întâmpla cu duhoarea diavoleasca. Însusi Domnul
numeste vazduhul si apa întunecatelor ostiri diavolesti atunci când vorbeste
despre asaltul stihiilor asupra sufletului omului: „A cazut ploaia, au venit
râurile mari, au suflat vânturile si au batut în casa aceea, dar ea n-a cazut,
fiindca era întemeiata pe stânca” (Matei 7, 25).
Sfantul
Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed.
Sophia, Bucuresti, 2005, p. 84-85
CUVANTUL LAUNTRIC
Sfantul Nectarie al Eghinei
Cuvântul care îi da mintii
capacitatea de a rationa este cel ce produce idei si exprima categoriile care
determina lucrurile; mintea concepe notiunile de trandafir si de violeta si
distinge pe una de cealalta, dar ca sa afirme ca trandafirul este de culoare
rosie, iar violeta de un albastru ultramarin, ca sa clasifice trasaturile
acestora, e nevoie sa devina cuget prin intermediul cuvântului care intra în
activitate. În capacitatea de a cuvânta sunt vadite pecetea divina a sufletului
si întelepciunea dumnezeiasca ce a stimulat mintea spre a se pune în miscare ca
sa ajunga sa se cunoasca pe sine si creatia care o înconjoara. Punând în
miscare mintea prin cuvânt, întelepciunea dumnezeiasca i-a dat acesteia trupul
ca un învelis organic si de o desavârsire minunata, care se arata nu doar în
ansamblul elementelor sale constitutive, ci si în organele de simt − un trup
care-l face sa se distinga de toate celelalte fiinte din univers. Mintea este
cea care produce, prin mijlocirea cuvântului si a perfectiunii trupului,
fenomenele vietii spirituale a omului, prin care acesta se înalta pe culmea cea
mai înalta, de unde se pot observa maretia si rangul sau sublim în ansamblul
creatiei lumii.
Sfantul
Nectarie al Eghinei, Un portret al omului, traducere de protopresbiter dr.
Gabriel Mandrila, Ed. Sophia / Metafraze, Bucuresti, 2015, p. 69
CRAMPEIE DE SUFLET
Arhiepiscopul Iustinian Chira
Cuvintele sunt doar crâmpeie,
frânturi ce ca un ecou razbat în afara din adânc, dincolo, dintr-o lume vasta,
un univers întreg ce se afla în fiecare din noi. Ce poate reda în afara poetul
din poezia ce se afla în el? Ce poate nota compozitorul din armoniile ce inima
lui, sufletul, urechea lui le aude neîncetat si undeva adânc în fiinta lui, el
le fredoneaza înfiorat? Nimic sau aproape nimic, mare parte din lumea noastra
zace nedescoperita, necunoscuta nici de noi în întregime si care ni se
reveleaza în frânturi, în timp, facându-ne sa ne vedem schimbatori si
necunoscuti, nici de noi însine în vreme.
Arhiepiscopul
Iustinian Chira, Convorbiri in amurg, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2006, p. 166.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu