Cât
de răi au fost „cei Buniˮ ? (8)
Mihai
Cantuniari
04
Decembrie 2022
„Propaganda învingătorilor devine istoria
celor învinşiˮ R.W.Trevanian
Molotov, al doilea cel mai puternic om din
Stat imediat după satrapul Stalin, îi spunea ministrului bulgar de Externe:
„Ȋnsăşi existenţa României este un afront adus U.R.S.S.ˮ.
Satanail s-a întrupat sub anagrama Stalin
Zilele trecute m-am uitat la un film
documentar intitulat sobru Funeralii de Stat (2019), descriind prin imagini
seci, fără text sau cu minim text, ceremoniile înmormântării lui Stalin,
Generalissimul, Geniul absolut al tuturor popoarelor şi timpurilor, Tătucul
neamurilor şi iubitorul de copii. Vedeam mii de persoane, ruşi sau invitaţi de
peste hotare (am văzut şi delegaţia română din 1953, Gheorghiu-Dej, Sadoveanu,
tânărul pe atunci şi rotofeiul Nicolae Ceauşescu), şi tocmai mă întrebam la ce
bun filmul acesta, când deodată ecranul s-a întunecat şi au apărut doar câteva
fraze finale, dar ce fraze! „Studiile istorice au demonstrat că în perioada
stalinistă au fost ucişi prin împuşcare sau deportare fără întoarcere în jur de
27 milioane de oameni. La aceştia se adaugă alte 15 milioane de persoane moarte
de foame” (în timpul Holodomorului, al lichidării proprietăţii ţărăneşti şi al
impunerii silnice a colhozurilor - n.n).
Ȋn ţara comunismului atotbiruitor se murea
de foame. Ȋn bastionul păcii mondiale au fost numeroase cazuri de
canibalism…Toate marile bogăţii ale Rusiei au fost folosite pentru industrializarea
forţată, iar “industrializareˮ în accepţia dată de Stalin termenului însemna
doar înarmare. Masivă, înfricoşătoare. Nu în favoarea poporului rus au fost
cheltuite aceste bogăţii, ci a revoluţiei mondiale bolşevice care trebuia să
cuprindă întreaga Planetă. Urma ca toate ţările să devină republici sovietice.
Aşa se explică titlul dat de Vladimir Rezun/alias Victor Suvorov trilogiei sale
„Ultima Republică”. Numai graţie datei fatidice de 22 iunie 1941 nu s-a ajuns
la asta.
Iosif Djugașvili, gruzin de origine, s-a
autodenumit Iosif Vissarionovici Stalin după acapararea puterii personale
absolute în fostul Imperiu rus devenit sovietic printr-o sângeroasă lovitură de
Stat finanțată copios de bancherii askenazi/khazari de pe Wall Street și din
City. Numele său autentic Djugașvili, însemnând “fiul jidovului” a fost cu
desăvârșire interzis, șters din absolut toate actele și publicațiile, fără ca
nimeni să mai cuteze să se întrebe de ce.
O mulţime de întrebări rămân fără răspuns
în versiunea oficială a faptelor: Italia era considerată “pântecul moaleˮ al
Europei, nemţii se retrăseseră tocmai de aceea din Italia socotită pierdută
pentru Axă, totuşi angloamericanii preferă să atace, să cucerească cu enorme
pierderi şi să construiască un cap de pod tocmai în Normandia puternic
fortificată, cu preţul a peste 10.000 de morţi şi răniţi grav. De ce? Ca să
dovedească ce? Ȋn favoarea cui? Şi de ce data „D-Day”, a debarcării în Europa a
fost stabilită în ziua a 6-a din luna a 6-a la ora 6 dimineaţa? 6-6-6 vă spune ceva
din Biblie? Mie da, ca şi data de 6 iulie 1941 când după toate analizele
istoricilor militari neaserviţi, ca Rezun şi Mark Solonin, confirmate doar cu
jumătate de gură şi de unii istorici militari kremlinezi, tovarăşul Stalin urma
să declanşeze Revoluţia Mondială comunistă, invazia asupra Europei burgheze,
începând cu România şi Germania. Da, începând cu România, viitoarea Republică
Socialistă Sovietică România în viziunea lui, ca să taie aorta petrolieră ce
pompa aurul negru spre Germania:
„Printre armatele de invazie obişnuite (un
corp moto, două corpuri de infanterie şi câteva divizii independente) aflăm şi
armate de invazie absolut neobişnuite. Sunt trei: 6, 9 şi 10. Ȋn fiecare din
acestea nu sunt trei corpuri de armată, ci şase: două moto, două de cavalerie
şi trei de infanterie. Fiecare este deplasată cât mai aproape posibil de
graniţă, iar dacă graniţa are o extremitate înspre partea inamicului, aceste
neobişnuite armate de invazie se află exact în extremitate. Fiecare este dotată
cu armamentul cel mai nou: corpul 6 moto al armatei 10 are pe lângă celelalte,
452 tancuri de ultimul tip T-34 şi KV, iar corpul 4 moto al armatei 6 are pe
lângă altele, 460 tancuri T-34 şi KV asemenea armatei. Diviziile de aviaţie ale
acestor armate aveau sute de avioane absolut noi Iak-1, Mig-3, Il-2, Pe-2. După
terminarea completării, efectivele fiecăreia dintre aceste armate trebuia să
aibă în componenţa ei 2.350 tancuri, 698 maşini blindate, 400 tunuri şi
aruncătoare de mine, peste 250.000 soldaţi şi ofiţeri. Ȋn afară de efectivul de
bază, fiecare trebuia să primească suplimentar 10-12 regimente de artilerie
grea, unităţi NKVD şi multe altele.
Nu ştiu cum să nimim asemenea armate, dar
dacă vom folosi doar numerotaţia lor - 6, 9, 10─ vom cădea în capcana întinsă
de Marele Stat Major sovietic încă din 1939. Ȋn acest caz le vom prezenta ca
fiind armate de invazie absolut obişnuite. Or, ele sunt cu totul neobişnuite.
Nici în Germania, nici în altă ţară nu a existat ceva asemănător. După numărul
de tancuri, fiecare dintre armate era aproximativ egală cu jumătate din
Wehrmacht, având în plus superioritate calitativă absolută. Ȋnsă nici asta nu
este totul. Comandamentul sovietic deţinea un număr de corpuri de armată
mecanizate, care nu erau incluse în armate, dar erau situate în apropierea
frontierei. Includeţi un astfel de corp de armat mecanizat în componenţa unei
armate obişnuite şi aceasta va deveni amată de şoc. Sau introduceţi un al
doilea corp de armată de acest fel în componenţa unei armate de şoc (de
invazie) şi acesta va deveni de «supraşoc», dacă o putem numi aşa. Şi toate
acestea fără schimbarea numărului şi denumirii armatei. Ȋnsă se poate ca în
componenţa unei armate de «supraşoc» să se introducă un al treilea corp de
armată şi atunci numărul de tancuri dintr-o armată să depăşească tot
Wehrmachtul… Cum putem numi o astfel de armată? Dacă denumim grupările de
tancuri germane (600-1.000 de tancuri fiecare) mecanisme de agresiune, cum ar
trebui să denumim armate cu câte două-trei mii de tancuri fiecare?
Cele trei armate de «supraşoc» sunt
excepţii printre celelalte armate de invazie. Ȋnsă dintre cele trei, una se
remarcă în mod deosebit: armata 9. Nu cu mult timp înainte, în timpul
Războiului de Iarnă (contra Finlandei, n.n) armata 9 era un simplu corp de
infanterie (trei divizii infanterie). După Războiul de Iarnă, armata 9 a
dispărut în ceaţă, apoi, sub acoperirea Comunicatului TASS din 13 iunie 1941,
apare din nou. Nu este încă suficient completată. E ca un zgârie-nori
neispăvit, dar care, prin masa sa enormă, acoperă soarele. Ȋn iunie 1941 armata
9 era ca un stup neconfigurat al celei mai puternice armate din lume. Ȋn
alcătuirea ei intrau şase corpuri de armată, dintre care două mecanizate şi
unul de cavalerie. La 21 iunie 1941 în armata 9 existau în total şaptesprezece
divizii, dintre care două de aviaţie, patru de tancuri, două moto, două de
cavalerie, şapte de infanterie (puşcaşi). Toate acestea în perfectă asemănare
cu alte armate de “supraşocˮ, iar în componenţa armatei 9 se planifica să se
includă încă un corp de armată moto, al 27-lea, condus de generalul-maior I. E.
Petrov. Corpul de armată a fost înfiinţat în Turkestan şi, fără să se
compleetze definitiv, a fost mutat în vest. După includerea sa, în componenţa
armatei vor fi douăzeci de divizii, printre care şase de tancuri. Dacă s-ar fi
completat totul, în componenţa celor şapte corpuri ale armatei 9 ar fi fost
3.341 tancuri. După cantitate erau cu aproximaţie la fel ca întreg Wehrmachtul,
după calitate erau şi mai mult. […].
Până nu demult, armata 9 avea comandanţi
care nu însemnau cine ştie ce nici înainte, nici după. Acum s-a schimbat totul.
Ȋn fruntea armatei 9 se află un general-colonel. Ȋn acea vreme era un titlu
extrem de important. Ȋn forţele armate ale URSS erau doar opt generali-colonei,
însă nici unul în trupele de tancuri, nici unul în aviaţie, nici unul în
N.K.V.D. Ȋn fruntea celor treizeci de armate sovietice erau generali-maiori şi
generali-locotenenţi. Armata 9 era unica excepţie. Ȋn afară de asta, în această
armată de excepţie erau adunaţi cei mai de perspectivă ofiţeri şi generali.
Printre aceştia erau trei viitori Mareşali ai Uniunii Sovietice […] şi mulţi
alţi comandanţi talentaţi şi agresivi, care se evidenţiaseră deja în luptă […].
Avem impresia că o mână plină de solicitudine a ales cu grijă ce era mai bun şi
mai de perspectivă pentru această armată neobişnuită. Unde a fost repartizată
ea?
Şi iată că facem o unică, dar însemnată
descoperire: în prima jumătate a lui iunie 1941, în Uniunea Sovietică s-a
înfiinţat cea mai puternică armată din lume, însă nu la granița germană. Faptul
e uluitor. Există suficiente mărturii că sporirea titanică a puterii militare
sovietice la frontiera vestică (în Primul eşalon strategic, în special) n-a
fost provocată de ameninţarea germană, ci de alte considerente. Poziţia armatei
9 indică limpede aceste considerente: aceasta s-a înfiinţat la granița
românească.
După prima dispariţie, armata 9 apare
subit în iunie 1940 la graniţa românească. Acum însă nu mai este o armată de
gradul al doilea, ci o autentică armată de şoc. Se pregătea o “campanie
eliberatoareˮ în Basarabia, iar sursele sovietice arată că “armata 9 s-a
înfiinţat special pentru rezolvarea acestei probleme importanteˮ […] Pregătirea
armatei s-a făcut cu cei mai agresivi comandanţi. Ȋn ajunul “campaniei
eliberatoareˮ, armata a fost inspectată de K. K. Rokossovski, abia eliberat din
închisoare. Armata 9 a intrat în componenţa Frontului de Sud, având calitatea
de lider-cheie printre celelalte armate, la fel cum fusese armata 7 în Finlanda.
Frontul era comandat de G. K. Jukov personal. După o scurtă “campanie
eliberatoareˮ, armata 9 dispare din nou. Apoi, sub acoperirea Comunicatului
TASS din 13 iunie 1941, reapare pe acelaşi amplasament de unde începuse
“eliberareaˮ cu un an în urmă. Acum nu mai era pur şi simplu de şoc, ci de
supraşoc, se pregătea să devină cea mai puternică armată din lume. Pentru ce?
Pentru apărare? Nu, de partea română sunt trupe prea puţine, dar chiar dacă ar
fi fost multe, nici un agresor nu va da lovitura principală prin România, din
cele mai elementare considerente geografice. Ȋnsă noua „campanie eliberatoareˮ
a armatei 9 în România putea să schimbe întreaga situaţie strategică din Europa
şi din lume. România este principala sursă de petrol pentru Germania. O lovitură
asupra României înseamnă moartea Germaniei, înseamnă oprirea tuturor tancurilor
şi avioanelor, a tuturor maşinilor, vaselor, a industriei şi transportului.
Petrolul este sângele războiului, iar inima Germaniei, oricât ar părea de
curios, se afla în România. O lovitură asupra României înseamnă o lovitură
direct în inima Germaniei.
Iată de ce cei mai de perspectivă
comandanţi au ajuns în armata 9. Armata 9 a apărut deodată, la mijlocul lui
iunie 1941. Ȋnsă acest deodată este aparent. Armata 9 s-a aflat întotdeauna
aici, cel puţin de pe la mijlocul lui 1940. Oficial, denumirea ei nu a fost
folosită un timp, iar ordinele veneau de la statul-major al regiunii direct la
corpurile de armată. Statul-major al armatei 9 şi statul-major al regiunii
militare Odessa, creat în octombrie 1939, s-au unificat într-un tot, apoi s-au
despărţit. La 13 iunie 1941 a avut loc o astfel de dispersare.
Experienţa ne arată că, după apariţia unei
armate de şoc la graniţa unui stat mic, urmează la interval de aproximativ o
lună ordinul de “a eliberaˮ teritoriile învecinate. Indiferent cum ar fi
evoluat evenimentele după invazia trupelor sovietice în Germania (care, ca şi
Uniunea Sovietică, nu s-a pregătit de apărare), soarta războiului putea să se
rezolve departe de principalele câmpuri de luptă. Este evident că Stalin a luat
în calcul acest lucru. De aceea armata 9 era cea mai puternică. De aceea, încă
din martie 1941, când armata 9 nici nu exista din punct de vedere oficial, a
apărut în cadrul ei un tânăr, dar teribil de cutezător general-maior, R. I.
Malinovski. (…) Ȋn 1941, în faţa lui Malinovski şi a tovarăşilor săi din armata
9 se afla o sarcină absolut simplă. Nu trebuiau să traverseze 810 kilometri ca
în Manciuria, ci 180 (greșeală evidentă a autorului; sunt peste 350 km în linie
dreaptă până la Ploiești n.n.). Nu prin pustiu şi prin munţi, ci în câmpie şi
pe şosele practicabile. Atacul urma să se dea nu asupra armatei japoneze, ci
asupra unei armate mai slabe, cea românească. Ȋn afară de aceasta, planurile
prevedeau ca armata 9 să primească de trei ori mai multe tancuri decât avea să
primească armata 6 tancuri de gardă în 1945.
Hitler a făcut ca toate acestea să nu se
întâmple. Ȋn comunicatul guvernului german, transmis guvernului sovietic în
momentul începerii războiului, sunt indicate cauzele acţiunii germane împotriva
Uniunii Sovietice. Printre aceste cauze este şi concentrarea lipsită de temei a
trupelor sovietice la graniţele României, ceea ce reprezintă un pericol fatal
pentru Germania. Toate acestea nu sunt născociri ale “propagandei lui
Goebbelsˮ. Armata 9 de supraşoc a luat fiinţă ca armată pur ofensivă.
Generalul-colonel P. Belov mărturiseşte că şi după începerea operaţiunilor
germane pe teritoriul sovietic, în armata 9 se consideră că “fiecare misiune
defensivă este ceva de scurtă duratăˮ. De fapt, de acestă boală sufereau toate
armatele, nu numai armata 9.
O informaţie cu mult mai interesantă
despre starea de spirit în armata 9 aduce triplul Erou al Uniunii Sovietice,
mareşalul de aviaţie A. I. Pokrâşkin (…). Iată discuţia lui cu un „burghez
dezmăţatˮ, căruia „eliberatoriiˮ îi luaseră magazinul. Suntem în Basarabia
„eliberatăˮ, în primăvara lui 1941:
-
O, Bucureşti! Dacă aţi vedea ce oraş frumos!
- Cândva am să-l văd - i-am răspuns cu
convingere.
Stăpânul magazinului a făcut ochii cât
cepele, aşteptând ce voi spune mai departe. A trebuit să schimb tema discuţiei.
Nu voim să credem că prin planul
„Barbarossaˮ Hitler a apărat Germania de atacul trădător al trupelor sovietice
asupra Bucureştilor şi Ploieştilor. Ȋn acest caz, haideţi să-i credem pe cei
din tabăra opusă. Ȋnsă cei din tabăra opusă spun acelaşi lucru. Chiar şi
locotenenţii ştiau că în curând vor merge în România. Un ofiţer sovietic nu are
dreptul să călătorească în calitate de turist peste hotare. Uniunea Sovietică
nu este Imperiul Rus cu libertăţile sale. Ȋn ce calitate putea să călătorească
Pokrâşkin în România, dacă nu ca „eliberatorˮ? Ȋn vorbele tânărului ofiţer nu
era fanfaronadă: după război, Big Brother, tovarăşul Pokrâşkin, a vizitat
Bucureştiul «eliberat». Hitler a făcut tot ce a putut ca să împiedice acest
lucru, dar nu a reuşit. A reuşit doar să amâne «eliberareaˮ inevitabilă»ˮ.
Cer iertare că am reprodus un fragment
atât de copios din „Spărgătorul de gheaţă” al prietenului cibernetic Suvorov/Rezun,
dar mi s-a părut important din punct de vedere românesc. Promit să nu mai fac,
dar nu mă pot opri să nu-mi închipui ce ar fi însemnat practic invazia feroce a
celei mai puternice armate din lume asupra unei Românii sortite ori
sovietizării prin metode N.K.V.D., ori pieirii cu luptă sau fără luptă. Ce s-ar
fi întâmplat cu fetele de atunci, viitoarele noastre mame? Eu însumi, născut în
februarie 1945, aş fi existat oare? Mama mea tânără şi frumoasă ar fi
supravieţuit atenţiilor delicate ale Armatei Roşii? Nu ar fi fost precursoarea
pângărită şi disperată a surorilor ei de soartă din Germania anilor 1945-50?
Ȋntrebări fără răspuns, dar pe care ar trebui să şi le pună, chiar şi în
cotlonul ascuns al minţii lor, toţi, absolut toţi românii, bărbaţi şi femei
actuali, indiferent de vârstă, existenţi
acum dar care, în lipsa atacului preventiv german, s-ar fi putut să nu existe.
Iar dacă nu am fi existat noi, generaţia anilor 40, nu aţi fi existat nici voi
cei de acum, sau oricum nu sub această formă.
Trebuie să înţelegem, noi românii, că
intenţiile lui Stalin erau cât se poate de serioase. El nu vorbea niciodată
mult, era taciturn şi extrem de ascuns, de răzbunător, dar gândurile lui,
traduse în acţiuni nemiloase, implacabile, aveau o limpezime de cristal. Propria
lui fiică, Svetlana, a scris despre el că era lipsit de orice simţământ
omenesc. Era foarte inteligent, dar această inteligenţă era diabolică. Ȋnsuşi
numele lui de împrumut, Stalin care înseamnă Oţel, este anagrama lui Satanail.
Nu asta a urmărit, desigur, dar asta a ieşit involuntar. Printre rarele dăţi
când şi-a pierdut stăpânirea de sine şi a replicat violent se numără redactarea
Comunicatului TASS din 13 iunie 1941 de care am amintit în pagini precedente.
Agenţia de ştiri Havas difuzase în întreaga lume ştirea alarmantă că la
graniţele vestice ale Uniunii Sovietice se acumulează mulţimi nemaivăzute de
trupe şi cantităţi enorme de material belic. Era purul adevăr, însă reacţia
satrapului a depăşit cu mult rezerva lui obişnuită. Cu doi ani înainte, aceeaşi
Agenţie a avut acces la un material stupefiant, pe care l-a difuzat în Journal
de Genève din 27 noiembrie 1939. Din motive politice evidente, rarul şi
preţiosul material a fost publicat o singură dată. Ȋl reproducem integral, în
traducerea mea, rugându-vă să îi acordaţi atenţia cuvenită. Conform
corespondentului agenţiei, în chiar seara semnării pactului cu Germania, Stalin
a convocat în comitet secret numai membrii Biroului Politic. La şedinţă nu au
luat parte membrii Kominternului din secţia străină, nici măcar Dimitrov în
care se pare că avea încredere. Vorbind despre tratatul semnat cu Germania,
Stalin ar fi zis:
„Dacă U.R.S.S. ar fi încheiat un pact cu
Franţa sau Anglia, Germania ar fi putut renunţa la pretenţiile ei asupra
Poloniei şi s-ar fi putut înţelege cu Puterile occidentale. Astfel războiul
s-ar fi putut evita un timp, iar dezvoltarea viitoarelor relaţii politice ar fi
putut căpăta un caracter foarte primejdios pentru noi. Pe de altă parte,
acceptarea de către noi a ofertei Germaniei va conduce neabătut la războiul
acestei Puteri cu Polonia, astfel încât Franţa şi Anglia vor fi automat
obligate să intre în luptă. Europa occidentală va fi inevitabil slăbită,
diminuată. Noi vom avea privilegiul de a rămâne în afara conflictului, în
aşteptarea momentului favorabil nouă. Tocmai asta ne impun interesele noastre,
fiindcă păstrarea dictaturii Partidului Comunist este posibilă doar în cazul
unui război mondial. Alegerea noastră este evidentă: trebuie să acceptăm oferta
germană şi să respingem oferta franco-engleză.ˮ
Apoi Stalin a studiat minuţios şansele
unei înfrângeri sau a unei victorii germane:
„Ȋnfrângerea Germaniei va avea ca urmare
inevitabilă sovietizarea acestei ţări şi cucerirea puterii de către partidul
comunist. Lucrul acesta ar fi foarte periculos dacă ar fi consecinţa unui
război de scurtă durată, fiindcă Anglia şi Franţa ar avea încă destulă putere
să ocupe Berlinul şi să distrugă Republica germană comunistă. Ȋn consecinţă,
interesul nostru este să-i oferim Germaniei posibilitatea de a prelungi acest
război atâta timp cât va fi necesar pentru a anihila forţele Angliei şi
Franţei. Ȋn funcţie de aceasta ne vom coordona acţiunile ulterioare. Rămânând
neutri, vom putea ajuta material Germania, dar, desigur, ajutorul nostru nu va
depăşi un anumit nivel. Ajutorul nu trebuie să ne slăbească forţele şi armata.
Totodată va trebui să înteţim propaganda comunistă. De aceea războiul va trebui
să dureze cât mai mult posibil, lucru pentru care ne vom sluji de toate
mijloacele aflate la dispoziţia noastră.
Pe de altă parte, dacă Germania va ieşi
învingătoare, ea va fi complet absorbită de tot ce va avea de făcut în
diferitele ţări cucerite şi nu se va putea întoarce împotriva noastră.
Aşadar, cu puţină duplicitate, putem
profita de evenimentele următoare şi vom putea veni apoi în ajutorul partidului
comunist francez, din care vom face un aliat. O astfel de politică va fi uşor
de realizat în toate ţările căzute sub jugul germanˮ.
Stalin a încheiat astfel:
„- Izbucnirea războiului dintre Germania
şi blocul anglo-francez este în interesul nostru.
- Prelungirea acestui război este
interesul nostru primordial.
- Va trebui să multiplicăm propaganda
comunistă în ţările beligerante ca să ieşim triumfători la finalul
conflictului.ˮ
La câteva zile de la primirea acestui prim
articol, Agenţia Havas a primit un nou document important. Este vorba de
instrucţiunile trimise de Komintern şefilor de secţii şi secretarilor
partidelor comuniste belgian şi francez. Acest document, datat 25 noiembrie
1939, conţinea, printre alte instrucţiuni strict confidenţiale, următoarele:
“Instaurarea şi stabilirea regimului
sovietic în toate ţările capitaliste sub egida revoluţiei mondiale este ţelul
primordial al politicii externe a U.R.S.S. Numai un război european poate
favoriza şi crea terenul propice unei revoluţii internaţionale.
Am realizat unul din scopurile noastre,
care este începerea unui război mondial. Printr-un concurs de evenimente ce ne
sunt favorabile, nu noi suntem cei care purtăm, în ochii întregii lumi,
responsabilitatea acestui război. Nu luăm încă parte la el, dar, în timpul
războiului european vom ajuta Germania să poată ţine piept adversarilor ei. Ȋn
nici un caz însă nu vom permite armatei germane să obţină victoria. Hotărârea
va rămâne în mâinile noastre. Noi suntem cei ce vor decide.ˮ
S-a întâmplat că acum vreun an a ieşit la
rampă un înalt demnitar rus de la Ministerul lor de Externe, care a susţinut cu
tărie ideea că vina pentru al Doilea Război mondial o poartă Polonia. Este un
exemplu clasic de jumătate de adevăr. Da, Polonia poartă o gravă răspundere pentru declanşarea de către alţii
a celui mai crunt măcel din toată istoria lumii, însă de fapt acţiunile ei au
servit doar ca pretext pentru acest război care ar fi avut oricum loc. Trebuie
să înţelegem deplin şi definitiv, pentru igiena noastră mintală şi spirituală,
că maleficul Iosif Vissarionovici Djugaşvili Stalin a pregătit minuţios, în
cele mai mici amănunte, timp de 20 de ani, un război total contra restului
lumii şi mai ales împotriva Europei capitaliste, pentru “eliberareaˮ marxistă a
continentului european şi transformarea ţărilor lui în republici socialiste
sovietice. Chiar şi fără atacul preventiv al Germaniei din 22 iunie 1941,
războiul tot era declanşat de U.R.S.S. la 6 iulie, deci cu o diferenţă minimă
de două săptămâni. La frontiera vestică a U.R.S.S. au fost masate din timp
forţe gigantice - Stalin dispunea de 27 de armate - umane şi tehnice. Iar începutul
premonitoriu a avut loc încă din 1940.
„Ȋnaintea începerii unei operaţiuni de
mare amploare, la vârful conducerii se desfăşoară o activitate ascunsă,
invizibilă din afară. Cele două luni de muncă desfăşurată de Jukov la Moscova
au reprezentat stadiul iniţial al pregătirii în vederea războiului pentru
Basarabia. Aceasta urma să-i fie luată din nou României, la fel cum Hitler a
luat regiunea Sudeţilor din Cehoslovacia. Dacă refuza să cedeze Basarabia,
România trebuia distrusă.
Ȋn aprilie şi mai 1940, despre pregătirea
războiului pentru Basarabia se ştia numai între cei patru pereţi ai cabinetului
lui Stalin şi în cadrul Marelui Stat-Major. La statele-majore ale Regiunii
Militare Speciale Kiev şi Regiunii Militare Odessa soseau de la Marele
Stat-Major dispoziţii scurte despre ceea ce trebuia făcut, fără a se preciza de
ce. (…) Ȋn dimineaţa de 9 iunie 1940, generalul de armată Jukov a sosit la Kiev
şi în aceeaşi zi comisarul poporului pentru Apărare, mareşalul Uniunii
Sovietice Timoşenko a expediat comandantului RMS Kiev şi comandantului RM
Odessa directivele privind crearea Frontului de Sud. Comandant al Frontului a
fost numit generalul de armată G. K. Jukov. Ȋn structura Frontului de Sud intrau
Armatele a V-a şi a XII-a din componenţa RMS Kiev şi Armata a IX-a din RM
Odessa. Efectivul total al trupelor era de 460.000 de combatanţi şi comandanţi,
12.000 de tunuri, 3.000 de tancuri, 2.000 de avioane. Concentrând asemenea
forţe la graniţa cu România, Stalin a pretins cedarea Basarabiei şi a Bucovinei
de Nord. Frontul de Sud al lui Jukov era pregătit să zdrobească România, însă
în vara anului 1940 nu a mai avut ocazia să lupte. Conducătorii României au
fost martorii victoriilor finale strălucite ale Armatei Roşii în Finlanda şi
îşi dădeau limpede seama că e mai bine să cedeze fără luptă în faţa lui Stalin.
Părţile s-au înţeles să soluţioneze conflictul paşnic. Trupele române s-au
retras, iar trupele lui Jukov au intrat în Basarabia şi Bucovina de Nord.
(Victor Suvorov).
Brusc trezit la realitate, Adolf Hitler
şi-a întors privirile de la ipotetica invazie a Angliei, pentru care semnase
deja decretul de declanşare a operaţiunii Leul-de-mare, şi a privit peste umăr
la satârul pregătit de tovarăşul Stalin în conformitate cu învăţătura leninistă
care spunea: “Războiul I mondial ne-a oferit Rusia, Războiul II mondial ne va
oferi Europa întreagă”. Şi ce a văzut întorcând privirile? Finlanda zdruncinată
bine în urma Războiului de Iarnă, Letonia, Estonia, Lituania ocupate, ca şi
Basarabia şi Bucovina de Nord, şi enorme mijloace de atac îngrămădite de
sovietici la graniţa estică a României. Abia atunci şi de aceea conducătorul
legitim al Germaniei a decis invadarea U.R.S.S., lovind primul pentru a nu fi
lovit mortal, ştiind că în caz de atac masiv sovietic, Germania nu putea
rezista nici trei săptămâni.
Orice medalie are un avers şi un revers.
Ambele definesc medalia, nu doar aversul care ni s-a vârât sub ochi până la
saţietate. Ȋntoarcem medalia şi ne confruntăm cu o imagine sumbră, nicicând sau
rareori dezvăluită, neintenţionat, mai mult din greşeală. Şi ne dăm seama că am
fost şi suntem înşelaţi cu perseverenţă, cu profesionalism, cu cinism, cu
rea-intenţie, cu neruşinare. Aşa-zişii eroi ai celui de-Al Doilea Război
Mondial, tovarăşul Stalin şi domnii Churchill şi Roosevelt, revoluționar de
profesie primul, băieți de bani gata ceilalți, priviţi din revers apar exact
ceea ce au fost: nişte satrapi autosuficienți comiţând toate delictele
imaginabile împotriva umanităţii, ipochimeni care n-au muncit nici măcar o zi
în viaţa lor, n-au omorât pe nimeni cu mâna lor, dar semnau hârtii şi mureau
sute de mii de oameni, sau vorbeau în receptor şi mai mureau un milion; care
stăteau liniştiţi şi ghiftuiţi la birouri somptuoase, serviţi de armate de
slugi şi de zeci de secretare care îşi unduiau pe lângă ei pletele şi coapsele.
Ăştia ţi-au fost eroii, omenire anesteziată, tranchilizată cu fariseism,
trivializată de consumism!
Notă - fragment din ciclul „Omul ca
iarba”, vol. 3.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu