GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU - O rază lirică de Luceafăr – Veronica Micle - (partea a II-a)

 

O rază lirică de Luceafăr – Veronica Micle

(partea a II-a)

 

       „Din soare noaptea-și ia lumini, sfioasă,în depărtări...

       Ci doar pe tine, rază, te înfrumusețează.”

                          (Buonarroti Michelangelo) 

    

      „Frumusețe, adu-ți aminte că pentru tine

      din cer m-am pogorât – Dragostea!”

                    (Abatele de San Felice)

 

 

   Primul copil adus pe lume de poeta Veronica și profesorul Ștefan Micle a fost Valeria, născută în 29 Aprilie 1866. Valeria va moșteni de la mamă vocea de mezzo-soprană, harul poeziei și fizicul grațios. A urmat Calea muzicii – lumina poeziei, la Conservatorul de Muzică din București și Școala de belcanto din Paris. A fost căsătorită prima oară cu Nicu Nanu, apoi cu Mihai Sturdza, locuind mulți ani la Boureni de Neamț. Vocea Valeriei a încântat multe scene din Patrie și europene, iar poezia i-a apărut într-un volum de versuri în anul 1920.

   Valeria vine de la termenul pelasg Philrya, numele mamei uriașului Atlas/ Alutus, Cel Iute, care însemna: „înflorita; Floarea; împodobita; încântătoarea”.

    Doi ani mai târziu, Veronica a născut-o la 7 Martie 1868, pe Virginia, care l-a moștenit pe tatăl Ștefan, urmând la Iași, facultatea de Fizică-Chimie. A debutat în învățământ la Școala gimnazială de fete gradul II din Botoșani, predând matematica și fizica. De la mamă a moștenit poezia, publicând în periodicele vremii. A fost căsătorită cu psihologul socialist Eduard Gruber, profesor la universitatea ieșeană, care însă a avut un sfârșit tragic în 28 Martie 1896. Virginia și-a construit o casă de odihnă pe o colină de lângă Iași, lângă podgoria Bucium. În 25 Septembrie 1937 a murit, la vârsta de 69 de ani.   

   Virginia este cuvânt etrusc, pelasg ce semnifică: ramură tânără, creangă verde, fecioară.      

   Șapte fenomene celeste sălășluiesc în sufletul creștinului ortodox valah, creator de frumos: frumusețea fizică, cea spirituală, izvorul tradiției, dorul după ființa iubită și apoteoza iubirii care fiind de esență divină se răsfrânge în Dumnezeu, Fecioara Maria, Patrie, Strămoși și Mamă.

   În cosmosul acelei ființe mirifice vibrează coardele simțirii diafane unde se înfiripează armoniile cerești într-un univers simfonic în care se revelează deplin și sublim arta poetică. În vibrația trăirii poetice se pogoară taina minunilor lui Dumnezeu, acel sfânt Dor al lui și-al ei: Titi al meu; Ti+ti: Ti = tinerețea inimii lui; ti= tinerețea inimii mele.

   „Dragostea, spunea cândva renumita scriitoare George Sand – Aurore Dupin, purifică totul!”

                Titi al meu,

   „Mai nu îndrăznesc a-ți scrie, atâta mi-e teamă că vei fi supărat pe mine, pentru că nu ți-am scris până acuma... Până la revedere te sărut de mii de ori...” (Când te-am văzut, Verena... Mihai Eminescu – Veronica Micle Scrisori de dragoste, Ed. Cartea Românească, 1998) Veronica - Tolla, 9.I. 1879

   În inimile îndrăgostiților fiecare val, undă-vedere trebuie să continue cu o văpaie-revedere. „Cu fiecare revedere, El îi devenea și mai drag, creștea spiritualicește în discuțiile cu acest tânăr. Cu fiecare întâlnire i se trezea dorul nemărturisit de a împărtăși cu el viața, himerele lui, lupta lui.” (Augustin Z.N. Pop, Mărturii...Eminescu-Veronica Micle, Chișinău, „Litera” - 1989, p.45)

   „Nimeni n-a scăpat și nu va scăpa vreodată de dragoste, câtă vreme va fi frumusețe-n lume și ochi care s-o vadă.” (Longos – Dafnis și Chloe)

        Amicul meu,

      „De ești mânios, te rog să nu mai fii, de nu ești, cu atât mai bine..., prin urmare, gândește cu drag la mine... era sărbătoare pentru mine când veneai tu să mă vezi...” (Când te-am văzut, Verena..., op. cit., 3 Mai 1878, Iași.

   „Dragostea pe care o poți măsura este întotdeauna foarte săracă.” (William Shakespeare)

   „Fugi” îți zic, căci a mea minte/ Prevestește numai rău;/ „Nu te du” șoptește-n taină/ Sufletul și dorul meu.// Tu cunoști câtă iubire/ Pentru tine eu păstrez/ Ș-apoi cu cuvinte rele/ Cum mereu te depărtez;// Și nu știi cui a te-ncrede:/ Vorbelor ce ți-am rostit,/ Sau iubirii fără margini/ Ce tu-n ochii-mi ai citit.// Vai! și eu nedumerită/ Mă muncesc cu mult mai mult,/ Căci nu știu ce-a fi mai bine:/ Mintea, inima s-ascult?” (Augustin Z.N. Pop, op. cit., p. 173)

   „Dragostea nu are schismă, dragostea nu pune la cale răzvrătirea, dragostea pe toate le face în armonie.” (Clement Alexandrinul)

   Treceau nopțile lor albe precum clipele, oblonite de visările mirifice. Zilele cu uimirile aprinse în candela cu feștila arzând, răspândeau mireasma unui cânt, a Dorului, pogorând beteală în ochii îmbătați de licoarea inimilor fierbinți, lunecând fald în luciri de smarald, în dulcele amor.

   Scumpul meu drag!

   „Nu știu cum să încep, cum vei găsi această lettră rosă! Nu mă mai recunosc după noaptea noastră întreagă. Inimă bună, garoafe sângerii, iubire și numai iubire, scumpul meu drag! Ce-ai visat? Mă vei ierta? Un echo răspunde inimilor noastre în auz de dimineață. Scumpul meu Emin, să-l ascultăm mărit în noi. Cu totul, de-acum cu totul a ta”. (Când te-am văzut, Verena..., op. cit., Veronica, București, 7 Septembrie 1879.

   „Dragostea este singura libertate în această lume... la care nu ajung obiceiurile și tradițiile oamenilor, peste care nu guvernează legile naturii.” (Djubran)

   Privirile lor petală cu petală, lăcrimate de roua întâlnirii se rotunjesc într-un mirific boboc de frumusețe, ce se deschide apoi suav în floarea plină de cer și lumină, ca o crisalidă de vis plămădită în labirintul beatitudinii și-al dezmierdării.

      Al meu iubit și drăgălaș Eminescu mititel,

   „Nu-ți poți tu închipui câtă liniște și plăcere mi-a adus scrisoarea ta... scrisoarea ta m-a mângâiat și m-a făcut fericită... Cu aceste te sărut, te sărut, te sărut, și te mai sărut, petit Bebe a moi charmant și nervos.” (Când te-am văzut, Verena...,Veronica ta, 26. Oct. 1879, Iași.

   „Iubirea vorbește cu mai multă înțelegere, iar înțelegerea cu mai multă iubire.” (Shakespeare)

   „Cum nu pot în toată voia,/ Măi Mihai să te dezmierd/ Și în ochii tăi cei negri/ Eu privirea să mi-o pierd.”

   Iubirea nu-i mai lasă și nici nu le mai pasă, de-i vânt, de-s ploi, de-i frig afară! În sufletul lor, Codru – Împărat  a înflorit frumoasa primăvară! Trec peste forme, trec peste legi, căci luminosul lor sfetnic le e avântul Amor, ce-i urcă pe-o nouă treaptă de viață cu soare, surprinzătoare, măreață și unică. Peste alba lor tunică fără zăpezi, fără obstacole, se preling doar înțeleptele oracole. Zborul lor țâșnit dincolo de genuni, fără viscole, fără furtuni s-a desprins din a humii-brățară într-o permanentă geneză ca o sinteză a minunilor hărăzite numai și numai lor.

   „Îndrăgostiții își închipuie că întregul univers n-are ochi decât pentru ființa pe care o adoră ei.” (Michel Zevaco)

      Eminescul meu scump,

   „Astăzi sunt pline două luni de când am împlinit un vis, visat atâta timp, un dor purtat cu atâta amar și suferință; nu știu dacă pentru tine nu a dispărut tot farmecul închipuit de bogata ta fantezie, după ce realitatea lucrurilor a înlocuit zborul imaginațiunei; cât pentru mine, tu ești și vei fi pururea iubitul meu ideal, visat și dorit într-un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea. Mâine e ziua numelui tău; îmi pare destul de rău că nu pot măcar să te sărut pe ochii tăi cei frumoși; fă-mi să-i pot săruta cât mai în grabă...” (Când te-am văzut, Verena...,Veronica, 7 Noiembrie 1879

   „Peste vârfuri trece lună/ Codru-și bate frunza lin,/ Dintre ramuri de arin/ Mângâiosul corn răsună.// Rătăcint, nemângâiet/ Ca un suflet fără parte/ Mai departe, mai departe,/ Mai încet, tot mai încet.// De ce taci când fermecată/ Eu spre tine mă întorn?/ Mai suna-vei, dulce corn,/ Pentru mine vreodată?” (Augustin Z.N. Pop, op. cit., Veronica...)

   „O femeie are nevoie de geniu și de o mare modestie pentru ca ceilalți să-i tolereze inteligența.” (Iulia Hașdeu)

   Vorbele lor, clopoțel în văzduh peste atingerile de foc și de puf. Șoaptele lor, enigmatice flori, de azur vestitoare. Privirile lor, strălucire uimită, peste întinderea vieții clipită. Surâsul lor, rupe chingile veseliei ca un omagiu adus bucuriei. Slovele lor, se desfac taină cu taină și se-mbracă cu împărătească haină. Licurici le cad din ochi cu alai subțire de mire.

    Eminescule al meu iubit și drăgălaș,

   „... Eminescul meu, vom mai vorbi dacă va vrea bunul Dumnezeu, pentru care sfârșit te rog și te rog și iar te rog, să vii la aniversarea Junimei, căci te aștept c-un dor nespus, te aștept ca pe singurul meu mângâietor, căci, după cum ți-am mai spus, ești singurul punct luminos al vieții mele...În două scrisori nu te-ai iscălit „al tău pentru totdeauna” pentru ce?” A ta pe vecie Veronica, 7 Noiembrie 1879, Iași (Când te-am văzut, Verena...)

                                      PE-AL MEU GÂND...

   „Pe-al meu gând să fiu în stare/ Eu cu lanțuri l-aș lega/ Și de voie, de nevoie/ Poate s-ar astâmpăra.// Căci el fără de-a mea știre/ Pururea este pribeag./ Iar de-l caut, văd că la tine/ A zburat iară cu drag.// Și ce simt atuncea nu știu,/ Însă eu gândului meu/ De-aș putea aripi i-aș pune/ Să-l ajut în zborul său.” (Augustin Z.N. Pop, op. cit., Veronica, p. 173)

   În ochii lor se privesc toate culorile, toate splendorile sfinte! Dar ei privesc înainte și văd mai presus de primejdii, întreaga natură-n odăjdii. Cum se pogoară lin slăvile care îmbracă toate dumbrăvile. Aud în cârd lopătând cocoarele ce se îmbracă cu soarele, iar pe covorul de jos, curios, văd legănatul florilor peste mătasea zorilor, parcă ar fi o simfonie a chemărilor.

                                                      VINO CU MINE

   „Vino cu mine-n grădina iubirii/ pe-al cărei suflet arat de curând/ au înflorit luminoși trandafirii/ transfigurați de surâsul tău blând./ Vino și culcă-te în al meu gând/ ca într-o iarbă cu firul plăpând/ s-auzi cum freamătă trupu-mi flămând.// Sunt plin de cântec, deci vino și-nvață/ cântece noi ca apoi să le cânți/ numai atunci când din noapte și ceață/ pe al meu cer vei dori să te avânți.

   Vino ca lacrimile să mi le zvânți,/ îngerii dorului să mi-i încânți,/ punând altoiuri pe arborii-mi frânți.// Inima mea e flămândă de tine,/ sufletu-mi este de tine-nsetat,/ ramuri de dor mi-au crescut pe tulpine/ și gândul mi s-a împrimăvărat./ Păsări de dragoste-n pieptu-mi se zbat,/ sângele-mi e de lumină arat. N-am fost nicicând mai deplin, mai bogat.” (Anatol Covali, Izvoarele dorului, Cartea Românească-2003)

   „Cel ce iubirea-și ia drept armă,frânge destin și ură, forță și mizerii.”(Buonarroti Michelangelo)      

      Scumpul și iubitul meu Emin,

   „Iată-mă la cuibușorul meu, unde numai tu îmi lipsești ca să mă cred în cer!... Nu lua în nume de rău comunicarea ce ț-o fac, dar tu știi că tu ești acela căruia-mi place a confia tot ce să petrece în sufletul meu, și când îți voi spune că în acest moment în sufletul meu se deșteaptă o gingașă și drăgălașe simțire, pentru scumpul meu Eminescu, și că îmi place imediat a i-o confia și comunica, ce vei zice tu?” (Când te-am văzut, Verena...,Veronica, 7 Decembrie 1879, Iași.  

   „Du-te, inel, de străluce pe degetul mândrei iubite,/ Tu, ce ai numai un preț, cel al iubirii ce-i port!/ Fii pentru ea dar plăcut, să te-ntâmpine cu bucurie,/ Numaidecât să te ia, mâna să-i împodobești.// Fii ca făcut pentru ea, cum și ea pentru mine-i făcută,/ Degetul jur împrejur să i-l încercui ușor!/ Tu îi vei trece, inel fericit, doamnei mele prin mână;/ Vai, soarta darului meu de pe acum pizmuiesc./ O! De-aș putea să fiu însumi inelul prin vraja Circeii.”  (Publius Ovidius Naso, Arta iubirii, trad. Maria-Valeria Petrescu, Ed. Minerva, București-1977)

   Zâmbetul cu susur lin, clipocitul șoaptelor, lava de foc se întindeau peste freamătul reavăn al zărilor, ca o simfonie a chemărilor. Părea o târnosită liturghie a puterii peste verdele brocart al primăverii. Un iureș năvalnic țâșnește-n tulpini. Universul se aprinde de sacre lumini. În inimile lor se așează o smerită metanie ca o sfântă litanie, ce-adie, binecuvântă și apoi, totul învie.

                                TOTU-I IUBIRE

   „Privește cum zburdă iubirea/ în fulgi de ninsori./ Privește ce trist se topește/ când se pierde cu firea,/ Privește în firul de iarbă cum crește,/ Privește cum se leagănă-n salbă.// Prin livezile-n fiori./ Ascultă cum cântă în corzi de viori,/ Ascultă cum geme când curge, prin sânge,/ Ascultă cum plânge/ Când plouă cu rouă pe flori.” (Ernest Maftei, Autografe, Ed. Sânziana,Buc., 2007)

                                             AR FI DESTUL...

   „Ar fi destul ca un cuvânt/ Și-o lacrimă de foc/ Să-ți spuie că pe-acest pământ/ Ești singuru-mi noroc;// Și-atunci când crezi că s-a sfârșit/ Și patimă și dor,/ Să simți trezindu-se cumplit/ Uitatul tău amor.” (Când te-am văzut, Verena...,Veronica, op. cit., p. 174)

   Femeia frumoasă este un cântec sublim! Cântecul frumos este o Femeie sublimă! În Femeia frumoasă totul cântă, ca o splendoare! Toată cântarea splendorii este Femeia frumoasă!

                                   CÂNTEC DE SEARĂ

   „S-aude o FEMEE cântând;/ E cântec sau mărturisire?/ Ea spune fără cuvânt,/ spune fericirea ei. Spune cum se caută pe sine și dragostea ei...// Tăcere și apoi cântecul se aude din nou;/ aceeași femee cu glas unduit,/ nestăpânită infiltrare a dulcelui gust/ în inima lucrurilor înfiorate de umbrele serii.// Ochii ei sorb lumina ce se stinge/ și părul unduiat flutură în aerul sufletului meu.” (Ernest Bernea, Lumini în Necunoscut, Ed. Timpul, Iași-2000)

   Nu există pe pământ Neam mai binecuvântat ca seminția pelasgo-traco-geto-daco-română în care Dumnezeu a odrăslit cele mai divine Daruri ale spiritului: Poezia, Muzica, Filosofia, Teologia și Arta. În toate aceste Arte sublime trebuie să predomine întotdeauna ARTISTUL.

   Între ele există lumină, adevăr, credință, libertate, interferență, armonie, har, comuniune, transcendență fiindcă se cuminecă permanent din Potirul Frumuseții și-al Iubirii.

   Poezia romantică a Veronicăi Micle născută din Dorul și din Dragul ei EMIN, comprimă întregul ei destin prin care se evocă frumusețea Dragostei umane, marea forță care te înalță dincolo de azurul temporalității, înspre Zorile transcendenței, ale Dragostei divine.

   Poezia romantică se circumscrie unui suflet nobil, curat, sensibil al cărui câmp de luptă este așezat între rațiune și simțire, între frumusețea naturii și a artei creative, între Logos și Eros.

   Eseul este dedicat amicului George Stroia și tuturor iubitorilor de Frumos și Lirică geto-dacă.

 

                              GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU