Trianon,
iunie 1920 - un studiu de caz în continuă actualitate (1)
Prof.
univ. dr. Viorica Moisuc
29
Februarie 2024
Realizarea suveranității României în cadrul
teritoriului său național și în raporturile internaționale, consolidarea acestei suveranități pe plan politic și juridic prin actele fundamentale ale Conferinței de Pace de la
Paris din 1919-1920 reprezintă , mai ales în perspectiva timpului, o experiență
istorică pozitivă și, prin aceasta, o contribuție la teoria și practica
internațională în domeniile politic, diplomatic și juridic.
Valoarea acestei experiențe rezidă în faptul că statul
național unitar român modern a fost
rezultatul obiectiv al unui proces îndelungat de dezvoltare și afirmare a
națiunii române pe tărâm economic, cultural și politic, a fost expresia luptei
și voinței acestei națiuni în întregul
ei, în 1918; de asemenea, valoarea acestei experiențe este dată și de
Hotărârile cu caracter plebiscitar din martie , noiembrie și decembrie 1918
(Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia) care au exprimat progresul istoric din acea
etapă în sensul instaurării unei noi ordini politice internaționale bazată pe
acceptarea principiului naționalităților și al autodeterminării naționale, al
egalității reale între state, eliminarea folosirii războiului, a forței în
relațiile interstatale, renunțarea la diplomația secretă ; această nouă ordine
anunța deschiderea unei ere de pace și colaborare între popoare și state,
indiferent de mărimea lor, în cadrul aplicării și respectării principiilor
dreptului internațional .
Constituirea statului național-unitar român în 1918 a
făcut parte dintr-un proces vast al restructurării
politice-economice-sociale în Centrul și
Sud-Estul Europei, proces alimentat de criza ireversibilă a imperiilor
anacronice multinaționale care țineau sub ocupație, prin forță și amenințare cu
forța, zeci de națiuni și de teritorii străine : războiul de agresiune al
Austro-Ungariei și Germaniei contra Serbiei declanșat în 1914 și extins rapid
la scară mondială, a grăbit procesul sus
amintit , finalizat în 1918 în tot acest spațiu geografic. Conferința de pace
de la Paris din 1919-1920 a înregistrat noua configurație politică -
teritorială decisă prin voința națiunilor eliberate și i-a dat învestitura
internațională prin Tratatele de pace de la Versailles (Germania),
Saint-Germain (Austria ), Trianon (Ungaria) și prin Pactul Societății
Națiunilor (document ce constituie Preambulul fiecărui tratat de pace) ; prin prevederile sale, Pactul garanta
tocmai noua ordine instituită de națiuni în 1918. Aceasta este de fapt
trăsătura pozitivă fundamentală a Tratatelor de pace de după primul război
mondial , recunoscută, de altfel, și de către statele învinse prin semnarea și
ratificarea tratatelor care le priveau.
Plecând de la postulatul că istoria n-a înregistrat niciodată o pace
mulțumitoare atât pentru învingătorii unui război cât și pentru învinși, este
explicabil ca statele învinse să fi fost afectate mai mult sau mai puțin de
unele prevederi ale tratatelor de pace, mai cu seamă în domeniile teritorial,
al despăgubirilor de război, al restricțiilor de ordin militar și multe altele.
Tot așa de explicabile erau și încercările lor de a obține, pe diferite căi,
modificarea acelor prevederi nedorite[1]. Explicabile sunt toate acestea dar,
transformate în obiective imperative și prioritare ale politicii externe și
interne au devenit inacceptabile și extrem de periculoase pentru că au subminat din ce în ce mai mult
pacea și securitatea generală și au aruncat omenirea în haosul unui nou război. În ceea ce privește
Germania, punctul culminant l-a reprezentat regimul și politica lui Adolf
Hitler, eșuate lamentabil odată cu sfârșitul celui de-al doilea război mondial;
acolitul său, Miklos Horthy , a dus Ungaria pe aceeași cale, cu același
sfârșit.
Am afirmat că Trianon-ul poate fi considerat „un
studiu de caz în continuă actualitate” pentru că, o privire retrospectivă
asupra celor o sută șase ani care s-au scurs de la prăbușirea sistemului
monarhic dualist austro-ungar arată că de-a
lungul acestei lungi perioade nu s-a ostoit plânsul Budapestei după
„Ungaria milenară”, nu s-a modificat cu nimic politica sa revendicativă
privind teritoriile cândva ocupate manu militari de regii „apostolici”,
politică îmbrăcată, după caz, în haine nu doar ungurești, ci și nemțești, rusești, britanice, franțuzești; în
fruntea listei de revendicări s-a aflat întotdeauna părți ale teritoriului
național al României .
La 1 Decembrie 1918, la Alba-Iulia, - cetatea care
simbolizează momentul primei uniri a provinciilor istorice românești săvârșită
în 1659-1600 de principele Mihai Viteazul -, „Adunarea Națională a tuturor
Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească , adunați prin
reprezentanții lor îndreptățiți la Alba-Iulia - se arată în Declarația
Adunării Naționale - decretează unirea acelor Români și a tuturor
teritoriilor locuite de dânșii cu România”[2]. Privită în retrospectiva
istoriei, această Hotărâre afirmă drepturile inalienabile ale poporului român
asupra teritoriului locuit de el dintotdeauna, teritoriu pe care s-a plămădit
limba română unitară a poporului român, s-a clădit civilizația și cultura una
și aceeași pe tot acest teritoriu. Alba-Iulia a fost ultimul act al Marii Uniri
a Românilor, înfăptuită într-o primă etapă la Chișinău, la 27 martie 1918, apoi
la Cernăuți, la 28 noiembrie 1918.
De precizat că pe toată aria geografică cuprinsă între
Nistru-Carpații păduroși- Dunăre și Marea Neagră-Tisa, cercetările arheologice
confirmă, începând cu era paleolitică, existența neîntreruptă a unei populații
cu același mod de viață, cu aceleași trăsături ale culturii materiale și
spirituale. Aceste caracteristici n-au suferit nicio modificare de-a lungul
vremurilor.
Am să reiau, pentru început, un scurt fragment
dintr-un excelent studiu scris la trei ani după semnarea Trianon-ului, de I.
Dimitriu (profesor la Universitatea din Iași), într-o perioadă când Ungaria ,
semnatară a Tratatului de la Trianon (dar care refuza să recunoască
legitimitatea statelor unitare suverane create pe ruinele monarhiei dualiste)
și se ambalase într-un război nebunesc pentru
refacerea „Ungariei milenare” contra României, Cehoslovaciei și
Regatului sârbo-croato -sloven, în conivență criminală cu Lenin. Scrie prof. I.
Dimitriu: „…ne descendons pas trop dans la nuit sombre de l’antiquité, et
raportons-nous seulement au moment où la gloire de Trajane eu raison de la
vaillance de Décébal, au moment où l’empire des Daces fut soumis à la
domination romaine. C’était au commencement du II-e siècle: la Dacie était
limitée à l’Est par le Dniestr, au Sud par la Mer Noire et par le Danube, à
l’Ouest par la Tissa (Theiss) et au Nord par la chaĩne des Carpathes et la
partie supérieure du Dniestr. Elle comprenait donc la Bessarabie, la Bukovine, la Moldavie, la Valachie,
l’Olténie, La Transylvanie, le Banat de Temishana, le Banat de Crishana et le
Maramouresh”[3]. În 1818, România, stat național-unitar, cuprindea toate aceste
teritorii.
În ultimul secol al mileniului întâi - timp în care
teritoriul locuit de românii organizați în formațiuni statale conduse de
voievozi - a cunoscut invazia triburilor ce migrau în Europa din îndepărtata
Asie - și-au făcut apariția triburile războinice ale ungurilor care au pătruns
în arealul românesc prin Nord. Așezarea lor în Panonia și constituirea unei
formațiuni statale ce se dorea continuatoarea vechiului regat hun condus de
Atila, a marcat sedentarizarea triburilor nomade dar nu și începutul unei
dezvoltări pașnice pe acele locuri. Îi atrăgea „Țara de dincolo de păduri!”[4]
- pe care o cunoșteau din vremea migrației. Căci - după cum se poate citi în
Cronica Notarului anonim al regelui Bela -
„pământul acela e udat de cele mai bune râuri…din nisipul lor se culege aur , că aurul din acea țară e cel
mai bun aur, că de acolo se scoate sare și materii sărate…”[5]. Cronicarul
vorbește despre „ oamenii pământului”-„locuitorii țării ” care se aflau în
permanent conflict armat cu nomazii. „ Se temeau locuitorii mai mult decât se poate spune de cruzimea
ungurilor și nimeni nu credea că va putea trăi prin bunăvoința lui Arpad[6]; se
salvau cum puteau, unii prin fugă, alții prin supunere”. Vorbește Anonymus
despre „țara vlacului Gelu” - bogată în aur și sare, despre atacul triburilor
ungurilor asupra fortăreței din Bihor apărată de „ducele Menumorut”, despre
atacarea cetății „ducelui Glad” în zona Banatului care „a fost cucerită,
jefuită, locuitorii prădați, ostatecii întemnițați”[7].
Trebuie adăugat că relatările notarului anonim al
regelui maghiar Bela sunt confirmate de o altă cronică bine cunoscută, aceea a
rusului Nestor. Referindu-se la marșul triburilor nomade ungare conduse de
Arpad către Vest, el precizează: „Les Hongrois, après avoir franchi de hautes
montagnes – ce sont bien les Carpathes - se mirent à lutter contre les Valaques
et les Slaves qui y vivaient”[8].
Așadar, acesta a fost „vidul” găsit de triburile
nomade ungare în Transilvania, vid pe care l-au cucerit prin lupte grele
împotriva unei populații pașnice de cultivatori și crescători de animale.
Populație care trăia în acest „vid”. Mărturiile cronicarilor - apreciate
pozitiv până la apariția teoriilor
politizante ale lui Roesler - au fost declarate, ulterior, apocrife, urmarea
fiind cunoscută: exacerbarea falsurilor istorice, lansarea unor teorii ca cea a
„vidului”, a „toleranței” regimului politic din Ungaria față de națiunile
subjugate, față de diferitele culte religioase altele decât catolicismul ; în
fine două teze a căror inconsistență științifică este dincolo de orice
comentariu și care frizează morala elementară : „Drepturile istorice” ale
Ungariei asupra Transilvaniei” și teza „Ungariei milenare”.
Să precizăm că „drepturi istorice” are Ungaria prin
Tratatul de pace de la Trianon din iunie 1920, când teritoriul său s-a fixat în
limitele vechii Panonii - areal unde au descins triburile ungurilor nomazi
venind din Asia, și-au organizat primul lor stat și s-au creștinat în anul 1000:
cât privește „Ungaria milenară” este vorba de o elementară eroare de calcul
aritmetic. S-a omis perioada când Ungaria s-a aflat sub ocupație militară
otomană având statut de pașalâc (în 1526 - Mohaci), Transilvania având statut de autonomie sub
suzeranitate otomană (aidoma cu statutul Principatelor române - Valahia și Moldova);
Imperiul austriac a eliberat Ungaria de sub ocupația otomană (pacea de la
Carlovitz- 1699) și a inclus-o în imperiu. În 1867, înțelegerea austro-ungară privitor
la crearea uniunii anacronice Austro-Ungaria, a prevăzut și încorporarea Transilvaniei
la Ungaria -situație ce s-a menținut până în 1918, adică exact 51 de ani. Se
adaugă perioada anterioară evenimentelor din 1526, dar trebuie precizat că
Transilvania avea statut de voievodat. Prin urmare unde este „Ungaria milenară
”?[9]
Obsedanta mentalitate privind „Ungaria milenară” și
corolarul său - reconstituirea „Regatului apostolic al Sf. Ștefan”, care a
dominat și domină politica și propaganda ungară de la Trianon încoace, este
ilustrată perfect de lista lucrărilor publicate numai în primii zece ani
post-Trianon și adusă la cunoștința publicului larg în cartea „Justice pour la
Hongrie” tipărită de editura ziarului „Pesti Hirlap”în 1931: 23 de cărți și
două hărți în limba franceză, 24 de volume în limba engleză, 20 în italiană și 8 în germană. Se adaugă
articolele din reviste și ziare, broșuri etc etc. Cine mai știe numărul lor din
ani ce au urmat?
În anul 2014, istoricul francez Catherine Horel a
publicat o carte de un interes aparte: cunoscând perfect istoria Ungariei de după Trianon și analizând
politica anexionistă a regimului Horthy din anii 1938-1940 susținută și
înfăptuită sub bagheta lui Hitler, Mussolini și nu mai puțin a lui Chamberlain
și Daladier, autoarea încearcă să descifreze rădăcinile revizionismului ungar,
formulă care îmbrăca scopurile anexioniste agresive ale regimului horthyst;
art.19 al Pactului Societății Națiunilor care prevedea posibilitatea revizuirii „tratatelor devenite inaplicabile”
a fost folosit drept suport al promovării pe cale „legală” a cererilor de
revizuire a tratatelor de pace. Oricum. el a fost invocat cu obstinație de
către statele care au văzut în acest articol posibilitatea modificării sau
chiar a anulării tratatelor de pace sau măcar a clauzelor nedorite[10].
„Revizionismul ca rațiune de a fi a regimului Horthy-
scrie Catherine Horel - este firul conducător în întreaga perioadă dintre cele
două războaie. Incapacitatea de a ieși din tabăra învinsă în Primul Război Mondial antrenează Ungaria
în orbita italo-germană . Revizionismul devine un sistem, este principalul
instrument de propagandă a regimului , iar
recucerirea unor teritorii între 1938 și 1941 este glorificată ca
victorie a Regentului”[11].Suportul
istoric al revizionismului horthyst îl constituie doctrina Sfintei Coroane .
„Regele Ștefan cel Sfânt devine figura privilegiată de propagandă a regimului
Horthy. Revizionismul maghiar - precizează C. Horel - e construit pe
integritatea teritorială a Ungariei regale
și este admis numai separatismul croat justificat prin dreptul statal și
uniunea personală a celor două regate. Celelalte teritorii pierdute sunt
considerate ca țări aparținând Coroanei Imperiului”. Istoricul francez a
sesizat și specificul revizionismului horthyst: „Revizionismul maghiar este
îndreptat mai ales împotriva României, deoarece Transilvania este considerată
ca element esențial al identității maghiare, și împotriva Cehoslovaciei pentru
a recupera măcar sudul Slovaciei unde
maghiarii sunt numeroși...” . Concluzia sa este că „revizionismul a otrăvit
relațiile Ungariei cu vecinii săi și cu occidentalii și a generat, de asemenea
o retorică de victimizare” [12].
Propaganda „oficială” anti-Trianon s-a afirmat în
politica internă și externă a Ungariei - redusă la teritoriul ei național -
odată cu destrămarea colosului austro-ungar și proclamarea statelor
succesorale. Guvernul Károlyi a
înființat Comitetul Național de Propagandă
care a lansat celebrul slogan „Asta poate să rămână și așa?Nu, nu, niciodată!” (Maradhat
ez igy? Nem, nem, soha!). În perioada următoare au fost înființate organizații
cu caracter paramilitar, nu numai pe teritoriul ungar, ci și pe teritoriile
României, Cehoslovaciei, Regatului sârbo-croato-sloven - peste tot unde Ungaria
avea revendicări teritoriale; „Totul formează - subliniază Horel - un ansamblu
eteroclit în care se amestecă teorii rasiale și fantasme istorice”. Mergând
către actualitate, istoricului francez nu-i scapă din atenție modul cum
fantasma „dramei” Trianon-ului, iluzia Regatului Sf. Ștefan și a „Ungariei
milenare”, continuă să tulbure relațiile
interstatale, buna conviețuire între diversele etnii trăitoare în același
spațiu geografic. „Traumatismul provocat de Trianon este încă folosit în
interesul propriu de Jobbik, actuala organizație de extremă dreaptă
...reabilitarea la care asistăm după tranziția la democrație în Ungaria
maschează analiza omului și sistemului. Repatrierea cenușii regentului în 1993
a prilejuit o reînhumare semioficială, a cărei semnifcație trebuie
analizată”[13] - atrage atenția Catherine Horel.
În adevăr, fără intenția de a readuce în memoria celor
de azi ororile comise de Horthy și acoliții săi pe teritoriile anexate prin
forță de |Ungaria - cu ajutorul aliaților săi Hitler și Mussolini - în anii
1938-1941 - cred că funeraliile naționale sau semi-oficiale organizate cu
ocazia repatrierii cenușii lui Horthy au o semnificație aparte: Horthy stă
alături de aliatul său Hitler - criminal de război - și alături de Stalin - autorul unor crime la
fel de odioase - care a încurajat și stimulat cerințele anexioniste ungare;
victimele terorii horthiste în Slovacia, Transilvania și celelalte teritorii
ocupate de Ungaria în acei ani, se numără cu sutele de mii, distrugerile, jaful,
arestările și asasinatele în masă, teroarea cu tot cortegiul lor nu sunt uitate
și nici nu pot fi uitate pentru că au rămas săpate în memoria colectivă. Un
criminal de război încărcat cu un trecut atât de întunecat a devenit erou
național al Ungariei. Este o sfidare la adresa umanității. Ungaria de azi este
„îndoliată” în ziua de 4 iunie și nu mai puțin în ziua de 1 Decembrie. De o
sută șase ani plânge după himera Marii Ungarii și s-a autoizolat în marea sa
durere! Cui prodest?
- Va urma -
---------------------------------------
[1] Vezi această problematică în Viorica
Moisuc, Premisele izolării politice a României 1919-1840, Ediția a II-a ,
revizuită și adăugită, Editura Fundației România de Mâine, București, 2023, p. 20-39.
[2] Basarabia Bucovina Transilvania Unirea
1918, Documente adnotate și studiu introductiv de prof. univ. dr. Viorica
Moisuc, Departamentul Informațiilor Publice , Redacția Publicațiilor pentru
străinătate, București 1996, doc. nr 152, p. 500-528. „Proces-verbal al Marii
Adunări Naționale a Poporului Român din Transilvania, Banat și Părțile ungurene
, ținută Duminică în 1 Decembrie 1918 la Alba-Iulia în sala Cercului Militar
din Cetate”.
[4] I . Dimitriu, professeur à
l’Université de Iassy, Les Droits de la Roumanie sur la Bukovine . Rapports de
la Bukovine avec la Pologne el l’Ukraine, în volumul T. Ionesco, D. Hurmuzesco, V. Dimitriu ,|E.
Pangrati. C-M Sipson, J. Gavanesco, D. Negulesco, J. Ursu, Les Questions
roumaines du Temps présent. Avant-Propos de M . Raymond Poincaré, Paris, Félix
Alcan, 1921, p. 43.
[5] G.Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei
Românilor, vol. I, București, 1934, p. 73-117. Vezi și Viorica Mosuc, Calvarul
Românilor în lupta pentru eliberare și întregire națională, vol. II , Editura
Fundației România de Mâine, București, 2022, capitolul XXVIII Anonymus versus
Rőssler, p. 225-241.
Gesta Hungarorum (Faptele ungurilor) -
cronica scrisă de Anonymus , notarul regelui Bela, a fost descoperită în 1746
în biblioteca imperială de la Viena de Johannes Georgius Schwandtner și
publicată sub titlul Anonymi Belae regis Notarii Historia Hungarica , în 1765.
În limba română , prima traducere (însoțită de textul latin) a fost publicată
la Sibiu în 1899. În istoriografia maghiară documentul acesta - cea mai veche
scriere despre istoria ungurilor - a
fost vehement contestat , prima dată de Sulzer, Engel și Rőssler , care au
negat existența și continuitatea românilor în spațiul transilvan ( teoria
„vidului” și teoria „migrației” lor în Ardeal în secolele
XII-XIV, venind dinspre Albania/).Aceste teze au fost preluate de istorici,
publiciști , politicieni maghiari și
folosite și în prezent.
[6] Apud Calvarul Românilor…, vol II, p.
240.
[7] Ibidem.
[8] N. S.Govora, La Transylvanie roumaine,
Editura Carpați, Madrid, 1981, p. 13.
[9] O lungă discuție asupra acestor teze
aberante susținute de la Roessler încoace ( adică de trei secole ) de
propaganda maghiară și pro-maghiară , vezi Calvarul…vol. I : cap. II (Mihai
Eminescu în apărarea românilor din Ardeal și Basarabia), cap. XI ( Istoria unui
plan criminal al guvernului ungar contra românilor în 1907. Vol. II: cap.
XXIV(Ardealul în malaxorul inventatorilor de istorie), cap. XXIII (Anonymus
versus Roessler) .
[10] Marii juriști ai timpului, ca Nicolae
Titulescu, Olof Hoijer, Mihai A.
Antonescu, Ovidiu Vlădescu și mulți alții , ca și mari istorici ca Nicolae
Iorga, Gheorghe Brătianu , Gh. Sofronie au demonstrat că punerea în aplicare a
prevederilor art. 19 ar fi fost practic imposibilă din cauza procedurii extrem
de complicate prevăzută de Pact. Oricum, Tratatele de pace care confirmau
ordinea nouă bazată pe principiul autodeterminării națiunilor , nu puteau intra
în discuție.
[11] Catherine Horel, Amiralul Horthy,
regentul Ungariei (titlul original:
L’Amiral Horthy, Régent de Hongrie, Perrin, Paris, 2014), Humanitas, Bucure;ti, 2019, p. 19.
[12] Ibidem, p. 168.Vezi și Calvarul…, vol
. II . p. 162-163.
[13] Ibidem , p. 14-19. Calvarul…vol II,
p. 163.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu