Gânduri
pentru sâmbăta seara
(
Căutând modele de urmat )
Motto:
Ca
prin lumea mincinoasă să răzbesc cu fapte bune
Şi
curat în faţa sorţii să stau vrednic ca un sfânt,
V-am
luat să-mi fiţi modele, cuiburi de înţelepciune,
Măreţind
în nemurirea unei tainiţe de gând.
Mircea
Dorin Istrate
MODELE DE
URMAT
Nu
mai avem modele de oameni buni, curaţi,
Să
spună adevărul, să-mi fie luminaţi,
Să
dibuie minciuna, s-o facă cunoscută,
Cuvântul
să şi-l ţină ca taina ceea mută.
Să
nu-i îndoaie viaţa, să fie veşnic treji,
În
lupte fie-n faţă cum sunt doar cei viteji,
Nimica
nu-i oprească, nimic nu-i ţină-n loc
Când
neamul lor şi ţara îmi stau în nenoroc.
Să-i
doară soarta celui ce-i slab ori prea mărunt
Şi
pentru el răstoarne şi cerul cel temut,
Un
pas ’napoi nu facă chiar viaţa de-i sortită
Acolo
să şi-o gat,e pe veci, neîmplinită.
*
Aşa
aş vrea, Mărite, să fie cel pe care
Să-l
ţin icoană-n suflet, la fel ca fiecare,
Cu
el aş fi alături chiar de ar fi să mor
Ca
neamul şi cu ţara să-mi aibe-un viitor.
Ne
dă, Mărite Doamne, doar unul ce-i în
stare
Să
pună ţara asta pe dreapta ei cărare,
Ne
spele cât făcut-am puzderii de păcate
Ca
de acum încolo să măreţim în fapte.
Să
fie din aceia pe care noi îi vrem,
De
moarte n-aibă frică şi viaţa nu şi-o tem,
Ca
să trezească ţara din lunga amorţeală
Şi
soarta să-i preschimbe în glorie şi-n fală.
**
Mai
cred, Mărite Doamne, că nu ne laşi la greu
Şi-o
să ne scoţi la maluri, cum ai făcut mereu,
Că
suntem buni la suflet şi oameni de ispravă
Şi
poţi cu noi a face minuni, spre a Ta slavă
&&&.
NEMURITORII LUMII
’’Istoria este un testament lăsat de străbuni
nepoţilor pentru tălmăcire şi povaţă. În ea, omul de rând găseşte clipe de
adâncă trăire şi satisfacţie, oşteanul putere şi îmbărbătare, iar
conducătorii pilde de cum trebuiesc
conduse noroadele.’’
Istoria răspunde la trei întrebări : Cine suntem?, De
unde venim? Şi încotro mergem?
Cine suntem ?
Suntem margine de timp, încolţiţi aici în huma
statorniciei noastre la poalele Carpaţilor, prelinşi de-oparte şi de alta până
dincolo de Dunăre şi mare şi încă mult mai departe spre soare- răsare şi
soare-apune, tot înmulţiţi în ţandăra zării.
Suntem din totdeauna stăpânii acestor mirifice şi
roditoare meleaguri peste care, în vremi bătrâne, au trecut mulţime de noroade
în drumul lor de pribegie spre alte zări. Noi am rămas aici nesmulşi din glia
străbună, mereu iertători şi încrezători în steaua noastră norocoasă.
Ne este veche şi nobilă seminţia ca şi moşia pe care
El, Divinul, ne-a dat-o s-o stăpânim şi să o păstrăm mereu întreagă în rotundul ei. Ca să nu uităm
de această poruncă am pus la hotarele conştiinţei noastre troiţe veghetoare:
Tărtăria, Sarmizegetusa, Tape, Blidaru, şi încă multe altele care, la cumpănă
de vremi, să aprindă candela speranţelor
noastre pentru a aduna şi unii împrăştiata turmă a neamului, risipită de
furtunoase şi înşelătoare vremi.
De unde venim ?
De nicăieri şi de niciunde. Noi suntem şi ne-am ştiut
mereu aici, din cumpăna vremilor, iar pe cei de dinaintea noastră i-am ştiut
mereu de moşi.N-am venit pe vre-o scurtătură din neguroase şi îndepărtate
locuri ca mai toţi cei din jur. Pe noi ne-a pus Măritul aici, ca veşnică
sămânţă, care să se înmiască în huma roditoare a acestor locuri, pe cărarea
mereu suitoare a neopritului timp.
N-am fost râvnitori hulpavi la bogăţiile altora, mulţumiţi mereu cu ce a fost al
nostru şi cu ce Măritul a îndestulat aceste locuri.
La cruce de timp şi istorii, neiertătoarele vremi
ne-au cerut mereu vamă îndestulată, pe care Hristoşii noştri cei dragi:
Decebal, Bogdan, Dragoş, Mircea, Stefan, Mihai şi-atâţea alţii însfinţit pe
altarul nemuriri noastre, au dat-o pentru a rămâne pomelnice nemurite în
veşnicitul timp, speranţe care să aprindă mereu şi mereu candela conştinţei
noastre.
Încotro mergem ?
Mergem de la-nceputuri pe sortitul drum al pătimirilor
noastre, plătind mereu ortul cerut pentru a rămâne aici în veşnicia
mincinoaselor vremi.
Suntem, ca de atâtea ori în istorie, sub vremi şi nu
de-asupra lor, iar în vălmăşagul mişcătorului timp, nădăjduim că, la vremi de
grea cumpănă se va găsi câte un Mircea, un Ştefan, un Mihai, care să ne scape
din strânsori şi să ne spele obrazul de ruşinoasele păcate, aducându-ne pe
calea ce bună.
Sperăm că la sfârşitul veacurilor, când pătimirile
noastre se vor fi sfârşit, Măritul, Iertătorul sufletelor noastre, ne va aşeza
dimpeună cu El, în Grădina Maicii Domnului, locul reânvierii neamului românesc
şi că noi vom fi fost aleşii nemuririi lumii şi veşnicia ei.
TRECĂTORI PRIN
VREME
Ne-a aşezat Măritul dintr-u început pe acest neasemuit
’’picior de plai’’ şi ’’gură de rai’’, pentru a ne înspica în timp şi a ne
osteni în fapte mari, bune şi
înălţătoare, ştiind că numai aşa vom bine-merita a ne veşnici în neuitare.
Şi tot de-atunci ne-am tors, din caierul neopritului
timp, zilnicitele clipe, pe care tot El le-a sorocit a fi bune sau rele, după
cum bune sau rele au fost şi urmele faptelor noastre, oglindă a tainicelor
gânduri încolţite în huma dorinţelor şi a viselor ce ne-au tot urcat şi coborât
în viaţă.
A fost cândva o vreme mare şi glorioasă, îmbrăcată în
aura strălucitoare a nemuririi, când, dragostea de neam şi ţară nu se învăţa,
ci se primea odată cu laptele supt de la mamă, când nu măreţia vorbelor, ci
faptele venite din ’’cuget şi simţiri’’ erau cele care îngloriau un nume
veşnicindu-l spre aducere aminte în veci de veci. Ea, dragostea de neam şi ţară
a fost miraculosul leac vindecător şi
iertător a toate păcatele făcute
în scurtimea unei vieţi
trecătoare. Că e aşa o ştim scormonind cu gândul în legendele şi
poveştile noastre nemuritoare a căror începuturi se pierd în negura timpului,
ele find din vremea când pe aici aceste molcome dealuri erau munţi semeţi, iar
lacurile erau mări mângâiate de vânturile istoriei. Pe atunci, în acest rai
străbun dar adevărat, noi am fost Adamii şi Evele locului, iar acest cuibar
mereu născător de neamuri, ne-a înmulţit
ca spicul grâului în culcuşul unor vremi calde şi liniştite ale istoriei.
Atunci, în cele vremi de dincolo de timp şi lume,
ciobanii noştri mioritici, depărtându-se de dunga zării, tot urcând şi coborând
munte după munte, au bătut stâlpi de ţară prin locurile în care ia odihnit vremea şi vremurile, ei
fiind născători de neamuri noi, împământenite şi înmulţite prin acele alte
meleaguri. Aşa ne-am lăţit mereu în timp moşia noastră străbună, înstelându-ne
urma cu fapte mari şi bune şi nu prădând ori jefuind sudoarea muncii altora,
aşa cum au făcut-o alţii care ne-au urmat.
Aşa ne-am trecut prin clepsidra timpului neam după
neam, crescând odată cu munţii şi cu codrii , îndestulaţi cu de toate câte ne-a
pus Domnul în cuibarul vieţuirii noastre, având un singur gând, să nu ne micim
moşia străbună, să urmăm legile încifrate la TĂRTĂRIA de Hristoşii noştri cei
vechi, de ultimul nostru MOISE, marele şi înţelepul ZAMOLXIS.
Când norii cei negri ai prăpăsteniei se apropiau de
noi în zornăit de spade, s-a găsit un BUREBISTA care să ne adune din cele patru
zări unde creşteam până atunci liberi şi fără griji, să ne înveţe că doar
unirea dă putere, că doar jertfa înalţă şi înobileză cugetul, că nimic nu e mai
sfânt decât ’’muma care te-a născut, neamul care te-a crescut şi pământul care
te-a ţinut în viaţă,, şi că toate acestea merită a fi apărate cu preţul
trecătoarei tale vieţi.
Apoi, vrâd să ne încerce tăria şi credinţa la cumpăna
unor nemiloase vremi, Măritul ne-a pus în faţă gloria celor mai măreţe timpuri,
neînfrânta şi înlăurata armată a Romei, mereu biruitoare prin toate cotloanele
acelei lumi, iar nouă ni l-a dat pe bunul şi vitezul DECEBAL. Lupii noştri au
muşcat adânc din armia duşmană umilind-o pentru o scurtă vreme, dar nu
îndeajuns să o şi înfrângă. După o prea scurtă vreme puhoiul roman s-a năpustit
cu turbare asupra curajoşilor daci, învingându-i. A rămas pentru vecie, ca
însfinţită icoană, în carnea COLUMNEI, măreţia, nobleţea şi curajul fără
margini a strămoşilor noştri, care au arătat lumii că un popor liber poate fi
vremelnic învins, dar nu înfrânt, atunci când îşi apără cu disperare vatra
vieţuirii lui şi locul său în istoria lumii. Cu jertfa şi curajul arătat atunci
ne-am câştigat, pentru o bună bucată de timp, stima şi pireţuirea istoriei,
convingându-l pe Măritul că suntem un neam demn, cinstit şi jertfelnic care
merităm a purta pe umeri, de-alungul veacurilor care vor să vină, povara
bine-meritată a dragostei de ţară şi a
credinţei că El, Măritul, ne va ajuta mereu atunci când vom fi la cumpăna unor
mincinoase vremi.
NEAMUL NOSTRU
Strămoșii
1
Întrebaţi-vă mereu: Cine suntem? Pentru că de aici ni
se trag toate cele şi bune şi rele pe care le-am pătimit din începutul
începuturilor şi până astăzi. Din totdeauna noi ne-am ştiut aşezaţi aici, în
umbra unor codrii nesfârşiţi, de-o parte şi de alta a Istrului, pe dealurile de
la poala Carpaţilor, pe nesfârşitele câmpii din nordul Mării Negre şi cele ale Tisei şi încă mult dincolo de dunga
zării, acolo de unde soarele răsare şi apune la nesfârşit.
În cuibarul vieţuirii stră-stră-strămoşii noştri au
fost Feţii-Frumoşi care s-au luptat de-adevăratelea cu zmeii şi balaurii aşa
cum îi ştim noi din poveştile care ne- au vrăjit copilăria.Urma trecerii lor
prin vreme o găsim pe valea Dârjovului, , la Bugiuleşti, la Racoviţa, unde
ne-au lăsat primele bucăţi de piatră cioplită şi aşchii de os folosite atunci
la vânătoare. Mai apoi, când neamurile s-au adunat în ginţi, după ce au
descoperit focul, arcul cu săgeţi, roata
olarului, când au domesticit primele animale şi s-au apucat de a face
agricultură, ei s-au aşezat pentru totdeauna pe aceste frumoase şi roditoare
dealuri şi câmpii, înmulţindu-se în timp.
Căpătând curaj şi putere şi-au tot lăţit moşia
însemnând-o pentru veşnicie cu vetrele lor de statornicie, cu vasele decorate
de mâinile lor dibace, iar mai târziu, când au deprins şi arta prelucrării
metalelor, au rămas să umple cu istorie neîntreruptă aceste locuri. În mii de
ani torşi din caierul vremii, străbunii ne-au lăsat în boabe de timp frumosul
muncii lor la Boian, la Criş, la Turdaş, la Hamangia, dar mai ales la Cucuteni,
iar acum peste 6000 de ani, înaintea
tuturor şi-au încifrat gândurile în semne doar de ei ştiute lăsate moştenire
viitorimii la Tărtăria.
Tot urcând şi coborând cu turmele lor nenumărate
dealuri şi munţi, în scurgerea vremii au ajuns până la capătul lumii lor
de-atunci, punând stâlpi de neam şi ţară prin acele locuri de unde nu s-au mai
întors rămânând veşniciţi în urmaşii lor prin frânturi de limbă, port,
obiceiuri, datini, care ne uimesc şi astăzi prin asemănarea cu ale noastre.
Dar cum s-au numit vechii locuitori ai acestor
pământuri cauprinse la de la Marea
Mediterană la sud, la Marea Baltică şi Scandinavia la nord, spre est până la
Marea Caspică şi Munţii Urali, iar spre vest până spre Carpaţii Păduroşi.
Primele izvoare scrise îi numeau PELASGI. Grecii i-au numit, mai ales pe cei de
la nord de Dunăre, HIPERBOREENI, iar italienii DACI. Băştinaşii, strămoşii
noştri, îşi ziceau TRACI, DACI, GEŢI, MOESI, CARPI şi încă aproape alte 100 de
nume de neamuri după cum, şi unde erau aşezaţi [ardelenii-APULI,
moldovenii-CARPI, dobrogenii – SCIŢI, oltenii – BURI, oşeni –AGATÂRŞI,
maramureşenii – COSTOBOCI , etc, etc.] ,toţi împreună considerându-se ca făcând
parte din acelaşi mare popor şi o singură naţiune.
Se credeau a fi nemuritori pentru că aşa i-a învăţat
întâiul şi cel mai mare zeu al lor de-atunci,
ZALMOXIS, nume dat de tată care era dac, ori
GHEBELEIZIS, nume dat de mama lui, care
era din stârpe grecoaică. Născut în Dacia, şcolit de cel mai mare filozof al
acelor timpuri, Pitagora, care l-a învăţat tot ceea ce ştia şi el despre viaţă
şi lume. Apoi, Hristosul nostru cel dintâi ne-a învăţat la rându-i să fim
drepţi şi cinstiţi, viteji, neînfricaţi, să nu ne temem de moarte, să facem
totul cu iubire fiindcă numai aşa sufletul nostru se va nemuri pentru veşnicie. Când a plecat
de la noi să se alăture zeilor din ceruri, ZALMOXIS s-a risipit în ape, în
pămânnt, în aer, dându-le putere din puterile lui cele nesfârşite , ca de aici
cel slab şi temător să-şi ia cu încredere tărie pentru braţ, inimă şi minte,
atunci când el şi ţara aceasta va fi în mare nevoie.
NEAMUL NOSTRU
Strămoșii
2
Ca picuri din lacrima timpului au trecut anii şi
veacurile peste aceste meleaguri până când lumea să audă de noi. Era anul 541
î.h. când regele perşilor, DARIUS a lui Hystaspes, auzind de nepreţuitele
comori ce se găseau în aceste locuri a hotărât să le supună. Geţii din Dobrogea
l-au tot hărţuit până cînd l-au adus în locurile vroite de ei împuţinându-i
mereu din armată. Chinuită de foame şi sete oastea lui a fost nevoită să se
retragă, gustând din amarul înfrângerii.
La fel a păţit şi neînvinsa armată persană condusă de
ALEXANDRU cel MARE, care la anul 336
î.h. a crezut că va cuceri, fără nici o împotrivire, aceste frumoase meleaguri
A fost şi el nevoit să lase aceste locuri în seama stăpânilor lor, pentru că
prea dârz şi neînfricat era acest popor.
Şi-a încercat norocul şi regele macedonian LISIMACH,
trac la origine, care la anul 300 î.h. a fost şi el umilit de marele get
DROMIHETE ,cel care l-a luat ostatec prima dată pe fiul lui Lisimach,AGATOCLE,
iar mai apoi pe însuşi Lisimach, dându-le la amândoi o mare lecţie de bunătate.
Toţi cei care au tercut pe aicea au recunoscut că acest mare, harnic şi
răbdător popor nu poate fi învins niciodată, pentru că el se crede nemuritor,
iar nemurirea lui vine din libertate.
Mulţi şi viteji au fost regii noştri care au cârmuit
aceste neamuri: OROLES, ROBOBOSTES,şi alţii până la neasemuitul BUREBISTA,
dacul care la anul 82 î.h. uneşte laolaltă toate neamurile dimprejurul lui
făcând ceea ce nimeni până la el nu a mai făcut şi nu va mai face, DACIA MARE.
Hotarele sale ajungeau atunci de la Carpaţii NORDICI la munţii HAEMUS din Bulgaria şi de la Câmpia Tisei până la
Bug. Şi era nevoie de unire pentru că
marele popor al Celţilor, neam mai de departe cu noi, cuprindea deja în hotarele
sale HISPANIA, BRITANIA, IRLANDA, GALIA, ITALIA, PANONIA ajungând deja până la
hotarele noastre. Era anul 60 î.h. când căpetenia celtă BIATEC a încercat să-l
înfrângă pe dacul Burebista dar fără succes, pierzând bătălia ce şi-o dorea
norocoasă. Burebista simţea însă că
pericolul va veni de aici înainte din partea Romei , acolo unde cei trei
mari generali ai timpului, CRASSUS, POMPEI şi CEZAR se uniseră pentru a cuceri
lumea. În timp Crassus moare iar Pompei şi Cezar se războiesc între ei.
Burebista îl sprijină pe Pompei pentru că ştia cât de puternic este CEZAR.
Pompei pierde bătălia iar Cezar va ajunge înpărat.Primul său gând a fost să-l
biruie pe Burebista, dar în anul 44 î.h. când se pregătea de război CEZAR moare
ucis mişeleşte de ai săi.La fel păţeşte şi Burebista ucis de Tarbos şeful
cetăţi Ziridava care se dorea rege. Dacia Mare se fărâmiţează în patru şi apoi
cinci părţi. Cu greu Deceneu, marele sfetnic a lui Burebista va mai ţine acest
neam să nu dispară în furtuna vremurilor de-atunci.După moartea sa au urmat câţiva mici regi viteji COMOSICUS,
CORILUS, SCORILO şi DURAS, tatăl marelui Decebal
Toţi au lăsat poruncă de la unul la altul a uni şi
reface în graniţele sale DACIA MARE, a acelui care a fost steau călăuzitoare
a neamului dac , Burebista. Nu s-a reuşit atunci pentru că vremile erau prea mari şi vijelioase, iar ei
prea mici pentru a le face faţă. La asemenea vremi trebuia un om pe măsură,
mare şi hotărât în fapte, viteaz şi neclintit în faţa primejdiilor, cumpătat şi
răbdător, bun şi iertător ca sufletul acestui neam. Zeii l-au ales atunci pe
DECEBAL ca el să rămână jertfelnicul acestui neam îngloriat
în piatra Columnei, pentru a veşnici urmaşilor istoria unei măreţe clipe de curaj şi bărbăţie, care să trezească
peste veacuri mândria că prin vâna noastră slabă mai curge încă sângele
nemuritorilor noştri strămoşi.
NEAMUL NOSTRU
Strămoșii
3
Venit-a vreme de răscruce pentru neamul dacilor, când
zeii lor din ceruri au vrut să-i încerce încă odată în tăria şi credinţa lor
pentru a-i însemna veacurilor ce-or să vină ca
fiind cei ’’bravi, neînfricaţi în faţa morţii, blânzi şi buni, iubitori
de libertate’’ virtuţi din care se naşte
nemurirea faptelor petrecute în lupte , gloria şi veşnicirea
făptuitorilor.
Era anul 87 d.h. când DECEBAL ( dece – zece şi balus –
cel puternic = cât zece de puternic) a devenit rege al dacilor. Crezându-l încă
slab şi neînvăţat în ale războiului, generalul. Cornelius Fuscus trece Istru,
sperând într-o uşoară cucerire a Sarmizegetusei, dar este înfrânt ruşinos, el
însuşi pierind în acea luptă care i-a îngrozit pe romani.Urmează în anul
următor expediţia de pedepsire condusă de generalulTettius Iulianus care deşi
câştigă bătălia, încheie o pace foarte umilitoare pentru romani şi extrem de
favorabilă lui Decebal.
În anul 98 d.h. urcă pe tronul imperiului ULPIUS
TRAIANUS, cel pe care zeii îl vor îngloria ca fiind unul dintre cei mai mari şi
mai viteji împăraţi ai lumii. După ce în anul 99 d.h.acesta va inspecta armatele de la sudul Dunării, hotăreşte să
atace Dacia cu 14 legiuni (150.000 de
soldaţi) şi încă multe alte trupe auxiliare. Pregătirile ţin până în anul 101
d.h.când Traian trece Dunărea, intră în Dacia pe două coloane învingându-l pe
Decebal la Tapae. Pentru a despresura munţii săi de piatră, Decebal atacă o
parte din trupele romane staţionate în Dobrogea. Iarna fiind foarte blândă
Dunărea nu îngheţă suficient, trecerea ei finind lungă, grea şi cu foarte multe pierdei. Cu
toată marea lor vitejie dacii sunt înfrânţi. În amintirea acestei izbânzi
Traian ridică monumentul impunător de la Adamclisi, Decebal fiind nevoit să
încheie o pace grea şi foarte înrobitoare cu romanii. Ştia însă că Traian îl va ataca din nou, aşa că se
apucă să-şi întărească cetăţile, să adune aliaţi în jurul său ca să-şi
sporească armata.Traian construieşte un
pod peste Dunăre cu ajutorul marelui constructor Apolodor din Damasc ceea ce-i
permite o trece rapidă afluviului.
În anul 105 d.h.Traian intră în Dacia pe mai multe
coloane, cucereşte cetate cu cetate pentru al prinde ca într-un cleşte pe
Decebal. Cu un curaj nebun, ostşii daci alături de femei, copii, bătrâni
săvârşesc fapte de înalt curaj şi vitejie cedând cu greu fiecare palmă de
pământ, fiecare zid de cetate.
Pentru a nu fi prins viu şi umilit în faţa romanilor,
când nu mai era nici o şansă de scăpare, Decebal îşi curmă singur viaţa.
Romanii, găsesc cu ajutorul trădătorului BASTUS, aurul dacilor, blestemul
nostru dintotdeauna, pe care îl duc la Roma, unde îşi sărbătoresc victoria timp
de 123 de zile. Pentru a-şi îngloria şi veşnici victoria, Traian ordonă să se
ridice măreţa COLUMNĂ, unde stau spre nemurire nu atât glorioasele armate
romane, cât mai ales neasemuitele fapte
de curaj şi vitejie ale acestui neam, nemurit acolo în carnea pietrei
pentru a fi, veac după veac, izvor nesecat de mândrie, onoare şi îmbărbătare la
urmaşii care se vor petrece pe-aici în scurgerea neterminatului timp.
Am fost şi vom rămâne un neam mereu iubitor de
libertate, de dreptate şi cinste, chiar dacă , uneori, mai scădem în ochii
lumii ca acum. Când va fi nevoie va găsi Măritul să ne pună din nou în frunte
un om mândru şi neînfricat, care să ridice neamul acesta, din decădrea lui,
acolo unde îi este locul, acolo unde a stat din începuturi în fala şi în gloria
lumii.
ÎNSTELAŢII COLUMNEI
Atunci când după mari încleştări pentru cucerirea
fiecărui vârf de munte, pentru fiecare vale, pentru fiecare fir de apă,
legiunile romane călite în luptele duse de-a lungul şi de-a latul imperiului au
ieşit învingătoare, Măritul, încercându-ne voinţa şi credinţa, coborât-a peste
pământul vechii Dacii vremuri cernite. Cohorte de sclavi au lua drumul Romei şi
odată cu ele mult râvnitul aur al dacilor, comoara lor cea dătătoare de putere,
dar şi stârnitoare de dorinţi şi lăcomoase vise .
123 de zile Roma a organizat cele mai mari serbări din
câte s-au văzut , ofrandă adusă zeilor drept mulţumire că aurul, grânele şi
sclavii Daciei au mai salvat odată marele, gloriosul şi îngânfatul lor imperiu,
a cărui visterie şi hambare erau de-acum
de prea mult timp goale.
Pentru a-şi îngloria faima şi a-şi veşnici victoria în
faţa lumii, împăratul Traian a pus să fie ridicată în mijlocul Romei măreaţa şi
strălucitoarea Columnă, care îi poartă numele. În carnea ei s-au veşnicit în
slavă nu atât victoria zornăitoarei sale armate, cât mai ales faptele de
neasemuită vitejie ale înstelaţilor noştri strămoşi. Nu ei, romanii, ci
vredniciţii daci au rămas în marmura Columnei pentru a arăta lumii, fără
putinţă de tăgadă, cine au fost adevăraţii eroi şi de ce merită ei a fi cinstiţi
din neam în neam, veac după veac până la sfârşitul vremurilor. Chiar şi numai
pentru atât, Columna ar trebui să fie pentru noi toţii Mecca inimilor noastre,
piatra sfântă a neamului românesc.Fiecare din noi ar trebui să o vedem măcar
odată, să o atingem, să o mângâiem ca ea să ne înfioreze, să ne întărească, să
ne înalţe, şi aşa, măcar pentru o clipită, să-i simţim vii pe aceia care
atunci, la marginea vieţii lor, în veşnicita clipă de sfârşit şi-au pus în
palma sorţii viaţa şi sufletul lor nemuritor, alături de gândul cel curat că
odată vatra, neamul şi ţara vor fi
iarăşi ce-au fost, libere, mari şi înfloritoare.
Cerul le-a ascultat gândul lor cel bun lăsând ca în tăinuite cuibare din munţii cei
de piatră să crească din spuza durerilor speranţe noi şi înflăcărate dătătoare
de curaj, puse în inima celor scăpaţi,
dar mai ales în cea a’’lupilor tineri’’. Şi n-a trecut mult până când
’’colţii’’ acestora au început să muşte tot mai adânc din puterea
învingătorilor, slăbindu-i şi lăsând ca frica să se cuibărească în sufletele
lor, aceştia dorindu-şi din ce în ce mai mult să părăsească Dacia încă vii . Şi
au făcut-o nu în cinste şi glorie, ci
mai mult în fugă laşă şi ruşinoasă, lăsându-ne, pentru o lungă vreme, dezgoliţi
şi fără apărare în faţa tuturor nenorocrilor.
Nici nu s-au închis bine rănile răbdătorului nostru
neam că în dunga zării, venind parcă din alte timpuri, au apărut lăcustele istoriei, spaimele ei, migratorii, puhoiul
acela lung şi înspăimântător, sălbatic şi mereu nesătul de toate cele. Val după
val aceştia au luat pe copitele cailor pulberea cărărilor noastre, dar şi bruma
de agoniseală a acelor ştiuţi aici din vremi bătrâne. Codrul, fratele nostru
cel bun şi cuprinzător, ascunsele văi, locurile de taină din munţii noştri cei
dragi, ne-au ocrotit, ca de atâtea ori în istorie zilele şi traiul, până când
am putut să ne întoarcen iar la vetrele noastre arse şi înierbate. Atunci s-a
dezmorţit neam după neam, vale după vale, deal după deal, strângându-se
laolaltă , unindu-se şi alegîndu-şi conducători noi, ştiind că numai aşa vor
putea înfrunta nărăvitele timpuri de-atunci.
Şi s-a nimerit de la Domnul ca printre ei să fie un
Litovoi, un Seneslau, un Bărbat , un Tahomir până la Basarab, un Dragoş, un
Sas, un Balc, un Bogdan, un Gyula, bărbaţi adevăraţi, iubitori de neam şi ţară,
vrednici a sta ca icoane de-nceputuri în altarul sufletelor noastre pentru
vecie.
Aşa că, atunci când vremile ne sunt mincinoase şi
potrivnice, amintiţi-vă că în clipe de grea cumpănă, străbunii noştri nu au
şovăit nici o clipită când ţara le-a ceru ca vamă trecătoarea lor viaţă în
schimbul nemuririi ei. Oare voi cum aţi
hotărî astăzi dacă aţi fi să alegeţi?
EROI ŞI
CRIMINALI
Istoria este scrisă întotdeauna de învingători, care,
îngloriindu-şi faptele şi ascunzând cu grijă adevărurile ce le-ar putea scădea
din preamărire, se înveşmântează mai apoi în mantia nemuririi. Şi aşa, veac
după veac, ei vor rămâne în inimile şi sufletele noastre eroi de poveste,
modele de urmat , înflăcărând inimile tinerimii, dar şi a acelora care nu caută
a cerceta îndeajuns cum s-au petrecut faptele în desfăşurarea lor. Aşa se face
că, mulţi, prea mulţi dintre aceşti învingători, pe drumul urcător al gloriei
lor, au trecut prin ascuţişul sabiei milioane şi milioane de nevinovaţi, a
căror vină a fost aceea că, în acea nefericită clipă s-au aflat în calea lor,
şi că ei, cuceritorii, eroii de poveste, însemnaţii cerurilor îşi doreau ceva
ce nu era al lor: aurul şi sarea pământului, unduitoarele holde mângâiate de
adierea vântului istoriei, huma roditoare a câmpiilor, răcoarea nesfârşitelor păduri, apele
cristaline, valul mării şi câte şi mai câte altele pe care Domnul le-a pus, ca
semn de preţuire, în cuibarul vieţuirii acestor înrădăcinaţi ai locului, oameni
buni, harnici, cinstiţi şi răbdători.
Aceasta a fost şi soarta nefericitului neam al
vrednicilor daci , cei aşezaţi aici din margine de timp, născători de neamuri
noi până dincolo de dunga zării, iubitori de linişte şi pace, pricepuţi în a
descâlci tainele lumii pentru că au avut dascăli iscusiţi şi învăţaţi. Singura
lor vină a fost aceea că sub urma paşilor lor era prea multă pulbere de aur,
prea mulţi sâmburi de sare, că prea frumoase erau văile lor umbroase şi că prea
multe mări de lanuri se unduiau în câmpiile lor mănoase. Toate aceste daruri
primite de la Domnul şi date mai apoi ca moştenire din neam în neam au trebui
atunci a fi apărate cu vieţile lor de
bărbaţi, femei, tineri şi bătrâni, pentru că altceva nu aveau atunci mai
scump sub soare decât vatra, neamul şi moşia. Eroi sunt toţi aceia ridicaţi la
îndemnul inimii din ’’cuminţenia pământului’’pentru a săvârşi nesfârşite fapte
de vitejie şi a se înstela mai apoi în carnea Columnei pentru veşnicire. Cu
asemenea columne s-a însemnat întreg
pământul Daciei, pentru a fi peste veacuri troiţele conştinţei noastre pe
drumul urcătoarei vieţi.
Toţi Cezarii, Gingis hanii, Napoleonii lumii, papii şi
împăraţii cei hulpavi ce şi-au lăţit, fie şi cu un singur pas moşia ucigând cu
cruzime vieţi nevinovate, au lăsat în urma lor râuri de lacrimi, nesfârşite
şiruri de oameni duşi în robie, deznădejde, rugi urcătoare le ceruri care
cereau în speranţe deşarte, îndurare şi răzbunare.Ei sunt şi vor fi mereu nişte
criminali.Războiul naşte alte şi alte războaie zdruncinând din temelii pacea
lumii. Imperiile au crescut şi au pierit săturând vremelnic vrerea de mărirea a
acestor criminali, pe care vremea şi vremurile de atunci i-au făcut nepreţuiţi
eroi. Eroi au fost doar cei care au făcut şi vor face tot ceea ce e omeneşte
este posibil ca să-şi apere fiecare bucată de pământ, însemnând-o pentru
nemurire cu urma faptelor lor. Dacă n-am avea aceste Columne, ca şi puţinele
dovezi rămase din acele străvechi timpuri, am fi fost acum nişte fiinţe
ruşinate de frica laşităţii şi micniciei noastre, pentru că aşa s-a tot vrut şi
se vrea să rămânem în ţandăra de gând a istoriei lumii.
Iar de vom găsi vreodată în huma pământului veciei
noastre fie şi un singur ciob,
sărutaţi-l, pentru că prin el veţi săruta mâna celui care l-a mângâiat
pe roată, dar şi mâna care a purtat cu cinste,
curaj şi vitejie sabia dreptăţii. Iar prin jertfa supremă, el, nimicul
acelei lumi, s-a îngloriat în clipa trecerii sale spre veşnicie ca sămânţă de
rai. Icoana măreţiei sale, ca şi a tuturor de-o seamă cu el, o vom ţine mereu
în altarul sufletului nostru, pentru ca trecând din neam în neam, prin rugina
şi aurul vremilor, să îi nemurim în conştinţă noastră ca pe singurii şi
adevăraţii eroi al neamului românesc.
&&&
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu