Gheorghe
Văduva - „Gând îngândurat”
Maria
Diana Popescu
29
Februarie 2024
Un
univers al infrarealităţii, sub semnul conjunct al filosofării
Generalul Gheorghe Văduva pune în circuitul literar al
prezentului un volum de poeme mirabile dictu, alcătuit în nostalgica şi
implacabila trecere a timpului, un extract de gînduri care cifrează metaforic
sustragerea din sine şi mecanismele ascunse ale eului, amprentate cu sensuri
parcă descinse din reflecţiile lui Seneca, unite printr-un limbaj cantabil,
printr-o tehnicizare superioară a gîndirii. În volumul „Gând îngândurat”,
Bucureşti, Editura „Societatea Scriitorilor Militari”, 2023, avem de-a face cu
un erudit care mută gîndirea filosofică în vers, reuşind astfel să confere
întregului registru o axă simbolică ce proiectează pe un ecran imaginar un
univers al infrarealităţii, creat sub semnul conjunct al filosofării. Lirica sa
poate fi socotită expresia exterioară a profundei inspiraţii, a unui învăţămînt
sau a unor sensibile idei interne. Poetul Gheorghe Văduva construieşte în
cadrele gîndului conţinuturi de provenienţă cosmic-filosofică, îmbogăţind
într-un chip cu totul individual doctrina despre viaţă şi moarte cu variante
parcă nemaiauzite: „Și n-am muri de-o moarte consacrată,/ căci moartea e de
drept nemuritoare,/ ci doar ne-am transfera în altă floare/ ce n-are nici
culoare, nici durată./ Dar nimeni n-o să moară vreodată,/ în crezu-n care viața
viețuiește,/ căci cercul nemuririi se rotește,/ iar roata nu se-întoarce
niciodată./ Și chiar de-ar fi să se întoarcă roata, ea nu privește viața, ci
durata.”
Fiecare poem exultă o geometrie a gîndirii proprii,
într-o curgere lină, ritmată, de totală absorbţie a unui univers de
semnificaţii şi semnificanţi, prin care înţelege incompatibilitatea celor două
dimensiuni fundamentale ale condiţiei umane - viaţa şi moartea: „Dar undeva,
acolo, după moarte,/ în viața noastră din eternitate,/ va fi, precis, din nou,
egalitate,/ ca-într-un întreg ce n-are părți, nici parte...”. Imaginaţia, prin
excelenţă uranică, un fluid între pămînt şi cer, ca spaţiu tutelar al destinului
uman, invadează suav cititorul: „Suntem copaci cu rădăcini de fier, plantate
într-o piatră grăitoare, ce poartă-n noi o genă-n strai de soare și apa mării
printr-un ochi de cer...”. În gîndul poeziei sale, timpul, nostalgia, revolta,
viaţa, natura se întîlnesc într-o anulare a ceea ce Octavio Paz numea un „Mare
vas al timpului”, afirmînd, cu fiece poem, legăturile organice, subterane,
indestructibile dintre lirica sa şi reflecţia filosofică: „Credeam cândva că
soarele apune,/ ca un trecut trecut în alt trecut,/ sau ca o spusă ce în
sine-și spune/ că-i mult de când demultul s-a pierdut...”.
Generalul Gheorghe Văduva propune cititorului timpul
meditaţiei asupra marilor teme ale existenţei. Un anume duh al dozării, o
facultate creatoare, pur şi simplu, fac să răzbată personant spre cititor
înclinări şi declinări cu accente proprii, orizonturi, gînduri, consonaţe,
clipe, îndoieli, hotare, imagini neobişnuite, atitudini faţă de real şi ireal.
Prea bine ştie poetul cîtă „iubire sfântă și povară” îi trebuie pentru a
traversa Universul care se contractă sau se dilată „în ce-a fost și-n ce-a
rămas”, cîtă „luminare”, cîte „pustiiri” îi trebuie pentru libertate, „bravură
şi povară”, cîte ciuturi pentru fîntîna pe care gîndurile sale însetate o
secătuiesc, cît „parfum de nostalgie” pentru „dureri netrecătoare”, cîte
întrebări pentru „o clipă infinită dintr-un etern de fum”, cîte boabe de nisip
„la un preț cu suprapreț”. Poetul scrie ca şi cum ar cînta cu gîndul în
„abisuri”. Lire sînt poemele înseşi: „Gându-n gânduri se gândește și
se-întoarce tot la el/ timpu-n timp încremenește, chiar de trecem toți la fel,/
copleșiți de vreo idee, fascinați de vreun parfum,/ șerpuind pe dâra vieții sau
pe-o margine de drum”. Şi ce muzică
poate fi mai frumoasă decît această cîntare a încîntărilor de metafore?
Sentimentele, îndoielile, nedumeririle, pasiunile,
întrebările, puritatea adesea miraculoasă, timpul incert, caleidoscopic,
torentul şi cadenţa gîndurilor cu fibrele specifice ale acestora, pun în
serviciul volumului un spectacol concertant, deasupra lui şi dincolo de el
stăruind armătura unui tipar despre care se poate vorbi în superlative:
„Silogisme Îngândurate”, „Oase, verbe și pământ”, „Sensuri contra-sensuri în
derivă”, „În ce-a fost şi ce-a rămas”, „Poema apei noastre”, „Joc”, „Să porţi
în gînd Pămîntul” şi toate celelalte motivaţii ale poemelor dau relief
meditaţiei subtextuale. Volumul „Gând îngândurat” reflectă un spirit în
plenitudinea maturităţii creatoare, ajuns la un prag al conştiinţei poetice
acut reflexive. Metafore rafinate, osmoză de real şi imaginar, emoţie estetică,
dar şi o melancolie filosofică ce inundă versul, amintindu-ne de Charles Baudelaire. Poetul
reuşeşte să ia act de prezenţa unei entităţi care îl inspiră şi de aici
caracterul de confesiune, de instrument subtil de comunicare prin versuri de
rară perfecţie, unde se joacă cu propriile gînduri, foarte atent, însă, la
zbaterea dinlăuntrul timpului care se închide şi se deschide pe o nelinişte abisală: „Mă uit și eu la mine, cu
văzul din abisuri,/ un ochi din miezul nopții, la ziuă, prinde viață,/ iar
somnu-și doarme somnul în noaptea lui de gheață/ într-un hamac de vise, cu
visul lui de visuri”. Sentimentalism, erudiţie, intimism discret, toate se
împletesc cu o nostalgie galantă, în „lumină şi întuneric”.
„Liber şi hoinar”, cu un trubadurism magnetic,
lirismul său străbate o lume de viziuni graţioase, aidoma unui dirijor al gîndurilor ce-l poartă
într-un univers aparte, spaţiu în care se mişcă parcă în oglinzi măritoare.
Mizînd pe puritatea trăirilor, pe o graţioasă sinceritate poetică, pe modelul
grafic al labirintului, uneori pe relaţia între labirint şi ordonarea într-o
stilistică abisală, versul creşte pe
terenul unui tipar ritmic cantabil, ceea ce conferă coeziune şi
profunzime: „De multă vreme nu mai curge apă, prin fluviile sterpe din abis, la
care doar nisipul se adapă cu pietre aruncate-n paradis.” Generalul-poet Gheorghe Văduva perpetuează cu
ingeniozitate ritmuri şi structuri lirice configurative, întemeiate în
propria-i viziune cosmologică, pe imaginea unui univers armonios, dar şi pe
revoltă, toate punînd în relaţie activă fiinţa poetului cu lumea.
Aşadar, cadre poetice pure, nuclee gînd-cuvînt,
structurate ca eveniment sufletesc sau ars poetica, unde autorul se raportează
gîndului ca la un centru încărcat de potenţialităţi creative. Semnificaţia
acestui complex se rotunjeşte pînă la acele dispozitive lăuntrice secrete prin
care poetul Gheorghe Văduva îşi gîndeşte creaţia cu jocul ei intrinsec de
perspective: „Și simt cum curg, demult, adânc, în sine,/ cu toată nemurirea la
un loc,/ oceanele luminii strânse-n joc/ și ochii vremii-n văzul lor din mine./
Mă simt din nou în locul meu din vreme,/ și-n timp ce jocul joacă, eu mă joc,/
pe vatră, cu scânteile din foc,/ ce mai plutesc și astăzi prin poeme”. Asemenea
lui Caillois, Gheorghe Văduva demonstrează că arta poeziei reprezintă
împlinirea unei cod înscris în structura naturală omului, ca una dintre
extincţiile evoluate, pentru că, iată, simfoniile versurilor pătrund în
arhitectura noastră lăuntrică. „Gândul îngândurat” există pe o hartă a
sensibilităţii profunde, cel mai bun îndemn este să ne îmbrăcăm în poezie şi să
ne mirăm ce suavă este! „Știu că exiști în mine ca uitarea,/ de care încă-mi
mai aduc aminte/ tăcerile-încifrate prin cuvinte și gândul ce-și gândește
întrebarea”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu