Tudor
Arghezi:
„Sunt
și eu o țâră Gorjan”
Istoria literară este un enorm rezervor de informații
nu o dată revelatoa re, cu reflexe fascinante sau reacții bulversante. Scoase
la lumină, unele referințe contrariază prin ineditul spectaculos, mai de
fiecare dată modificând parțial sau radical traseul unor biografii ori imaginea
unui destin literar. Și, după caz, în chip benefic sau în ipostaze
defavorabile. Astfel că reperele istoriei literare se schimbă într-o altă
stilistică epică, din nevoia obiectivă a unei viziuni integratoare, a unei
coerențe în raport cu achizițiile informative extrase din imensul bazin
cultural, ex plorat ingenios și stăruitor de unii cercetători dedicați rezolut,
profesionist acestui demers exegetic.
Un caz recent, între altele câteva, este ilustrativ în
această privință. Se cunoștea că, în anii 1952-53, poetul Geo Dumitrescu fusese
trimis, ca element partinic propagandist de încredere, pe șantierul
Hidrocentralei de la Bicaz. Anii trecând, scriitorul n-a suflat o vorbă despre
îndeletnicirile lui de acolo: gazetăria tezist-bolșevică din paginile ziarului
Zorii socialismului, o uzină de produs pe bandă rulantă ode de glorificare a
noii orânduiri, adunate (destule dintre acestea) într-o culegere infectă, numită
Șantierele luminii, o colecție de mistificări și imnuri comuniste, îngropată –
a sperat autorul – în uitare. Numai că, recent, un cercetător onest, Constantin
Bostan, s-a aplecat meticulos asupra acestui episod, evitat parșiv de poet,
într-un serial (opt secvențe) din revista Convorbiri literare (decembrie
2022-iulie 2023): „, muncă jertfelnică și mucava politi că”. Dezvăluirile din
acest serial îl definesc pe autorul Aventuri-lor lirice de mai târziu drept un
zelos soldat înrolat în frontul realismului socialist, un scrib prolet cultist
abject, falsificând triumfalist cruntele realități cotidiene, printr-un
înjositor pact cu diavolul. Nu amintește nimic, de pildă, despre tragedia
deținuților politici, forțați să-și îngroape viețile la fundația megaliticului
edificiu. Or, până atunci, po etul trecea, la debut, drept un frondeur
turbulent, „antiburghez” și antiliric, mai apoi – antifascist (de fapt, un
troțkist mascat), în fine, la maturitate, un teribilist demistificator, dar
pradă prozaismului steril și persiflării frivole. Autorul încerca, fentând
realitatea, să-și ascundă trecutul compromițător din punct de vedere moral și
axiologic, prin omisiune; de fapt, prin minciună. Astăzi, perspectiva critică
asu pra scriitorului e de așteptat să se modifice esențial. „Oare ce părere
ne-am fi făcut noi, tinerii critici de atunci, dacă am fi avut cunoștință de
reportajele cu pricina?”, se întreabă Nicolae Manolescu în România literară,
nr.31, 2023. Și continuă: „Și cum i-am fi interpretat poetului întrebarea din
versul «La urma urmei din câte adevăruri se compune un om?»”. Necunoscând acea
maculatură, autorul celei de a II-a ediții a Istoriei critice a literaturii
române, 2019, se vede păgubit de un co mentariu adecvat, în acest caz, din
perspectiva noilor „aventuri” nicidecum lirice ale istoriei literare.
Este doar un exemplu, menit a ilustra împrejurarea că
istoria literară rămâne un teritoriu în permanență subminat de ape freatice în
care colcăie informații de maximă relevanță, în așteptarea
investigatorilor-scafandri pentru a le aduce la su prafață. Un cercetător de un
asemenea calibru este, fără nicio îndoială, Ferenczes István. Poet, prozator și
istoric literar maghiar, acesta (născut în 1944, la Păuleni Ciuc) a tipărit, în
2015, un substanțial și senzațional studiu, intitulat Arghezi-Er gézi, la Editura
Harghita din Miercurea Ciuc. Concluzia excepționalei investigații arhivistice
este una cu totul inedită, de uriaș efect cultural: mama reală a lui Tudor
Arghezi este Ergézi Rozália, născută la 26 septembrie1859, în localitatea
Vlăhița/ Szentkeresztbánya din actualul județ Harghita, trecută la cele veșnice
la 3 iulie 1944, în București. Acum, scriitorul – un competent cunoscător al
literaturilor ma ghiară și română – a scos de sub teascurile aceleiași case
editoriale a III-a ediție a monografiei devenite deja reper biobibliografic:
Arghezi-Ergézi.
Această descoperire memorabilă a spulberat definitiv
sumedenia de mistifi cări, aproximații gratuite, supoziții și bâjbâieli
biografice, găselnițe absurde, inter pretări eronate, ba chiar și unele
susțineri argheziene piezișe, otova, adevărate piste false privitoare la
descendența sa maternală, la mama sa: originea, data și locul nașterii, starea
civilă și confesională, părinții și bunicii, rudele, ocupațiile familiei,
împrejurările prin care, la București, a ajuns (chipurile) „bonă” a copiilor
Poetu lui, precum și atâtea elemente care compun existența unei femei cu
adevărat vitre gite de soartă, deși Istoria (cu ”I”) i-a hărăzit rolul de mamă
a celui mai de seamă poet român al veacului XX. Calitate de care ne îndoim, cu
imensă decepție, că ar f i avut cunoștință, dată fiind situația ingrată în care
a sigilat-o nemiloasa existență. Și din acest punct de vedere, monografia lui
Ferenczes István – întocmită sub sigla descoperirii adevărului – reprezintă,
simbolic, o reparație morală, un îndreptățit omagiu adus Rozáliei Ergézi.
Noua ediție a cărții este îmbogățită cu un Appendix,
o secțiune de Echouri și una de Anexe, aceasta din urmă
cuprinzând reproduceri după diferite documen te: registre matricole,
certificate de naștere, căsătorii și deces, hotărâri judecăto rești, facsimile
ale unor manuscrise argheziene, portrete și fotografii semnifica tive. Appendix-ul
încorporează patru poezii, care se adaugă edificator celorlalte
versuri-argument din întâia ediție a volumului. Autorul reproduce un Catren
ar ghezian, care i se pare, pe bună dreptate, lămuritor pentru poziția
Magistrului de la Mărțișor față de propria-i biografie: „ascunderea
adevărului din teama de a nu i se dezvălui originea maghiaro-germană dinspre
mamă”. Poezia sună astfel: „E oltean, însă din fire/ Nu-i la minte prea
subțire/ Și desigur a mințit/ Ca să crezi că nu-i corcit”. Cercetătorul
maghiar consideră că această „temere din viața poetului, în acea perioadă”
(„a mințit”) ar trebui privită prin prisma mentalității vremii, „a
opiniei publice, care-i atribuia o altă conotație, mai ales după apariția în
presă a vitriolantelor pamflete argheziene”. Afirmație justificată dacă se
ține cont de faptul că atât ar fi așteptat numeroșii săi adversari: să afle
această „taină”, acest „adevărat călcâi al lui Ahile” și să se năpustească
asupra lui spre a-l sfâșia literar. „A mințit – subliniază istoricul literar –
din cauză că era constrâns să mintă”. Catren-ul este considerat de Fe renczes
atât de sugestiv încât, la o eventuală reeditare a cărții, l-ar plasa drept
motto.
O altă piesă-argument propusă în demonstrație este
poezia Din flori, „al cărei merit de seamă este că poetul enunță explicit
natura adevărată a relației cu mama prin expresia «mama curată», înlăturând
orice dubiu în această privință”. Excepționala poemă (al cărei titlu este atât
de relevant!), cu aparență de reportaj liric, cultivă o ambiguitate subtilă, un
joc de rutant de oglinzi, din care se schițează ingenios portre tul unei mame
„mâhnite, pribeagă prin lume, tăcută”, oropsită dramatic de soartă, nevoită „să
plece la mun că la cinci jumătate”. Femeia trebuie să lase „singur în casă”,
„în ulița strâmtă, săracă”, un „băiat mic”, care trăiește „ca un înger lăsat
într-o seară/ Din cer într-un leagăn de ceară”. Grijulie, pentru copilul trist
și singur, „bărbatul nădejdilor mamei curate”, căruia, plecând la lucru din
zori, femeia, „din porția ei de la prânz/ A pus de o parte ceva și a plâns”.
Deprimatului „bărbat de-o șchioapă” „îi trec pe la geam/ Poverile trase cu jug
și cu ham/ Trec oameni strânși sub um brele/ Luptând cu picioarele grele./ Mai
bine să nu știi ce zic ei de tine,/ Că tată ți-ar fi orișicine...”. Dicțiunea
lirică argheziană, pe cât de derutantă, pe atât se dove dește de explicită,
grație splendidei arte a desenului din covor.
Constituie mărturie prețioasă și un text al poe tului
A.E.Baconsky, în care afirmă că despre tinerețea lui Arghezi cunoaște puține
lucruri, poetul „păstrând o ciudată discreție în problema asta (...), o parte a
copilăriei și-o petrece în Transilvania secolului XIX, nefiindu-i necunoscută
nici limba lui Ady Endre, în care l-am auzit odată adresându-se către fata din
casă, unguroaică în secuime” (cine alta decât Ergézi Rozália?).
Rika, ultimul titlu din
acest capitol, este un element semnificativ pentru ceea ce țintește a dovedi
istoricul literar: „originea secui-maghiar-germană a mamei lui Tudor Arghezi”.
Care au fost împrejurări le? Cu ocazia unui congres al scriitorilor români, din
1955, revist Utunk din Cluj îl trimite la București pe redactorul Bodor Pál,
între altele să-i smulgă și un in terviu deja reabilitatului poet mereu
răzvrătit Arghezi. Din diverse pricini, convorbirea n-a putut avea loc. În
schimb, tânărul publicist realizează un reportaj, evi dent viciat de ideologia
vremii, dar nu asta e impor tant, ci faptul că – la un moment dat – în timp ce
se întreținea cu Poetul, publicistul Bodor Pál este apelat telefonic de
redacția clujeană. Convorbirea având loc în ungurește, reporterul se simte
obligat să-și ceară scuze, ceea ce l-a făcut pe Arghezi „să pufnească în râs:
Lasă, dragă, asta, mai bine spune-mi ce înseam nă «körülményes», pronunțând
perfect cuvântul ma ghiar?”. Momentul, atât de stupefiant, l-a determinat pe
interlocutor „să rămână cu gura căscată”. Însă, „cu multă bunătate, Arghezi a
continuat, într-o ma ghiară perfectă, literară. Îmi place limba maghiară
–«mert, erős, férfias, nem mézes-mázas és cukros». („pentru că e o limbă
energică, bărbătească, nu e dulceagă, siropoasă”). Comentariul lui Ferenczes
este decis: „Vorbele maghiare ale Maestrului, rostite cu gust subtil,
mărturisesc faptul că trebuia să fi cu noscut limba maghiară în profunzime,
amănunțit, ca acel om care și-a însușit o limbă în primii zece ani ai vieții.
Și ceea ce și-a însușit omul până la această vâr stă (...) dăinuie o viață”.
Aceeași idee o afirma, fără falsă modestie, și semnatarul acestor rânduri
într-un text (Arghezi a fost și la școala maghiară), inclus în sumarul
prezentei monografii: „Ceea ce cunoști în cei șapte ani de acasă se șterge greu
din memorie, doar odată cu intrarea în neființă”. De altfel, este vorba de un
adevăr universal, nu e nimic original aici: chiar și Irineu, episcopul de Lugudunum
(Lyon), cel care a oficiat caracterul canonic al celor patru Evanghelii,
susținea că „Tot ceea ce ai aflat în copilărie ți se alto iește pe suflet”.
Însă, în urma reportajului publicat, re dacția revistei Utunk îi
solicită autorului Flori-lor de mucigai un manuscris, iar autorul se execută
generos, expediind o scriere memorialistică, intitulată Rika, ce va fi
publicată în traducere la finele lui 1959. Ce era acel manuscris? Cu vorbele
autorului, este „povesti rea unei călătorii lungi transilvane, făcute ca mic co
pil împreună cu părinții, acum vreo 70 de ani”, stră bătând sate (al căror
admirabil simț gospodăresc este deîndată sesizat cu încântare de viitorul mare
gospo dar care se va dovedi însuși Arghezi), dar traversând și o tenebroasă
pădure (Rika), într-un atelaj tras de cai. Trecând peste unele „incongruențe”
sau „divergențe”, pe care cercetătorul le amendează (călătoria nu putea f i
întreprinsă „cu părinții”, ci doar cu mama, din moti ve obiective etc.), ceea
ce este în grad înalt revelatoriu rămâne prezența în memorial a unor cuvinte
maghiare. Și nu oricum, ci „scrise întocmai, în limba maghiară, cu ortografie
maghiară, de însuși poetul”. Iată câteva din această galerie: „szabad” („e
liber”),„bizonis ten” („zău”), „nem tudom” („nu știu”), „passzus” („pașaport”,
„kérem szépen” („vă rog frumos”), „gyermek” („copil”), „leány” („fată”),
„köszönom” („mulțumesc”)...Faptul e în măsură a autoriza opinia lui Ferenczes
că „în copilărie, băiatul a avut parte de o influență lingvistică maghiară
profundă”. Aceste informații, colectate din surse îndeosebi livrești, com
pletează fecund multiplele și insistentele investigații minuțioase pe teren
(arhive, primării, școli, parohii, judecătorii, presă, așezăminte sociale și
culturale, re dacții, categorii diverse de persoane etc.) – toate în ideea
obsedantă care a dat de furcă istoriei literare: cine i-a fost mamă Marelui
Alpha al liricii românești din veacul trecut?
Reacția criticii față de acest studiu temeinic, care –
hélas! – rescrie biografia argheziană, este mar cată în volum prin opt titluri,
sub semnătura a șase scriitori. Evident, recolta este cam pauperă: ne-am fi
așteptat ca atitudinea istoriei literare autohtone să fie mult mai promptă și
mai devotată unui subiect atât de șocant. Dar, n-a fost să fie. Câțiva dintre
cei care au elaborat studii și cărți despre viața lui Arghezi au tă cut mâlc:
probabil, nu voiau să fie clintiți nicicum din convingerile lor, chiar atunci
când adevărul, cu totul evident, le răsturna opiniile anchilozate în clișee sau
prejudecăți. Alții nu s-au pronunțat, fie din scepticism, f ie din
încredințarea absurdă că n-are rost să-l tragem tocmai acum pe Arghezi dintr-un
neam de secui-ma ghiari-germani, prin mama reală, Ergézi Rozália. Scriitorul
Ferenczes István însuși a fost frapat de acest obscur aspect: „Ceea ce mă
neliniștește în continuare este faptul că, în ciuda atâtor evidențe, chiar și
acum, după o jumătate de veac de la trecerea în neființă a poetului, se mai
află unii care au îndoieli în veridi citatea istoriei Arghezi-Ergézi...”.
Surprinzător este, însă, că – în cazul altui remarcabil scriitor român, Pe tru
Dumitriu (romanul Cronică de familie rămâne un reper al prozei
postbelice autohtone) – critica nu s-a sinchisit nicidecum că și el a avut o
mamă maghiară (Theresa, fiica Ecaterinei și a lui Carol von Debretzy, inginer
secui din Sfântu Gheorghe): „Maică-mea era unguroaică. Admirabilă femeie.
Întâi, a învățat per fect românește, fără urmă de accent. Apoi, a spus : «Voi
sunteți copiii tatălui vostru, care e român»(năs cut în Ilfov, mai român ca așa
mai greu găsești). Nu m-a învățat niciun cuvânt unguresc, am prins câteva
cuvinte de la bucătăreasă. Dar, în cărțile mele, am fost nedrept cu mama, pe
când, în realitate, ea era altfel decât în literatură, mult mai bine. Nu
trebuie confundate planurile”.
Iată două situații cvasi-similare, care, în fili
granul social și moral, sunt reflectate în chip diferit. Există, de asemenea,
alți scriitori români semnificativi care provin din familii mixte, fapt care
n-a deranjat pe nimeni, de ar fi să-i amintim doar pe Eugen Io nescu (mamă
franțuzoaică, Thérèse Ipcar, fiica unui inginer francez) și Panait Istrati
(tată grec, contraban dist: Gherasim-Gheorghios Valsamis). Dar, în vreme ce
Petru Dumitriu, din acest punct de vedere (al nați onalității), nici nu e băgat
în seamă, precum și ceilalți autori cu origini mixte, Tudor Arghezi e privit cu
sus piciune. Până și un modest istoric literar, Mircea An ghelescu,
catadicsește să scrie neglijent informațional și stilistic (Opera lui Tudor
Arghezi, în România literară, nr.1-2, 2022): „Tânărul Ion
N.Theodorescu, care a adoptat ca nome d’arte un nume purtat de fe meia care se
pare că i-a dat naștere Rozalia Arghezzi. Este un nume incert din punct de
vedere legal, dar in diferent pentru istoria literaturii pentru că, la aproa pe
un secol și jumătate de la nașterea viitorului poet, orice urmă a vreunui
document biografic de oarecare însemnătate s-a șters de demult”. Atât de
vigilent a parcurs documentele din cartea lui Ferenczes István, încât nici
măcar numele real al mamei poetului n-a fost în stare să-l rețină, într-o frază
șleam pătă, parcă așternută cu repulsie. Unde va fi găsit, în respectivul
studiu al cercetătorului maghiar, persoana numită „Rozalia Arghezzi”? Opinie
sceptic-negati vă a avut și fostul președinte al Academiei Române, criticul și
istoricul literar Eugen Simion, coordona torul general al Dicționarului
literaturii române, unde semnează capitolul referitor la Tudor Arghezi: „Biografii
săi indirecți dau altă versiune nașterii lui. Conform lor, Rosalia Arghesi, de
naționalitate ger mană, venită din ținuturile Brașovului în București, ca
menajeră, ce trecea drept , ar fi fost adevărata sa mamă (…). Dezbaterea n-a
dus la niciun rezultat, așa că, în privința originii poetului, în imaginarul
cititorilor rămâne cum a voit și a scris po etul: se trage din lumea tare și
colțoasă a Gorjului”. Este surprinzător cum acest important istoric literar
se manifestă cu atâta suficiență în abordarea documente lor privitoare la
biografia argheziană (până și numele mamei este stâlcit – „Rosalia Arghesi”!).
Ca și în ca zul altor comentatori, dogma este mai „tare” (ca să-i preluăm
limbajul) decât adevărul, neaccepându-se re alitatea noilor descoperiri
istoriografice…
Totuși, noutatea categorică a cărții lui Ferenczes
István n-a fost trecută cu vederea de mai mulți literați români și maghiari:
Gheorghe Grigurcu (Părinții lui Arghezi), Ion Nete (O uimitoare descoperire),
Pècsi Görgyi (Ferenczes István: Arghezi-Ergèzi), Roxana Sorescu (Arghezi, un
nume cu poveste), Ion Mierlu țiu (Rozália Ergézi a fost mama lui T.Arghezi!) și
Vladimir Udrescu (Un caz elucidat după un secol: secuianca Ergézi Rozália –
mama lui Tudor Ar ghezi; Arghezi a fost și la școala maghiară; Atrac ția transilvană
a lui Tudor Arghezi). Ar fi meritat ca sumarul să cuprindă și un consistent
text al scriitorului Zenovie Cârlugea, apărut în Portal-Măiastra, an XII,
nr.1/46,2016: Din nou despre secuianca Ergézi Ro zália, mama lui Tudor Arghezi.
Poet de raftul întâi și cel mai competent critic de
poezie contemporană, Gheorghe Grigurcu, susține că „scriitorul secui din
România, Ferenczes István, ne-a oferit o acribioasă cercetare bilingvă”,
întrucât „Arghezi și-a ascuns în bună măsură biografia, fie înfățișând-o în
diverse variante, fie pur și simplu tre când unele date ale ei sub tăcere”.
Dacă, în privința tatălui real, situația s-a clarificat între timp („Comer
santul” Nae Theodorescu, născut în 1859, la Craiova, din părinții Tudor, de
meserie cojocar, din Târgu Căr bunești, de unde și patronimicele Cojocaru și
Cărbu naru, și Bălașa), situația mamei reale a lui Arghezi a rămas, până de
curând, confuză, incertă, controversa tă. „Destinul trist” al Rozáliei Ergézi a
fost, în sfârșit, decriptat, animat și reliefat în toate ramificațiile sale de
scriitorul Ferenczes István. Avatarurile existen ței acesteia conțin toate
ingredientele unui roman de aventuri dramatice. Faptul că fiul s-a comportat
atât de ciudat cu propria-i mamă este „de presupus aici – notează Grigurcu – și
un complex al poetului care se jena de condiția umilă a celei care i-a dat
viață, complex analog cu cel al lui Mateiu I. Caragiale”, fiul nelegitim al
marelui comediograf Ion Luca Caragiale. De unde și „o suferință a vieții lui
Arghezi”, care „a fost neîndoios cea generată de condiția sa de copil din f
lori, marcată și aceasta de propriile dubii”.
În comentariul său, Roxana Sorescu aduce în discuție
un aspect inedit, care - tangențial, asemenea altor elemente – completează
oportun faza aurorală a biografiei argheziene. Este vorba de gestul aproa pe
neverosimil al poetului și prozatorului Vasile Voi culescu, prieten cu Arghezi,
de a cumpăra un clopot pentru o proiectată biserică ortodoxă în Vlăhița! Toc
mai acolo, în satul acela nordic, din apropierea Odor heiului Secuiesc și a
băilor harghitene! El, scriitorul născut într-o comună buzoiană, Pârscov, dincoace
de munți, în Regatul României… De unde până unde? Această intenție nu poate fi
explicată decât prin ami ciția trainică a autorului de poezii mistice și proze
fantastice cu cel ce scrisese uluitoarea poezie Duhov nicească. Doar astfel se
lămurește misterul. Este in contestabil că Voiculescu a aflat, în mare secret,
de la magistrul „cuvintelor potrivite”, multe informații pri vind biografia
nebuloasă a acestuia, printre care - este de presupus! - și despre obârșia
acestuia, pe care Ar ghezi o ferecase cu șapte lacăte în sinea lui. Nu există
altă explicație pentru această inițiativă năucitoare a „doctorului fără
arginți”, cum a fost numit în epocă, de a dona banii primiți în urma obținerii
Premiului Național de Poezie (1941) pentru achiziționarea unui clopot, necesar
unei viitoare biserici ortodoxe în ini ma Transilvaniei, în
Szentkeresztbánya/Vlăhița, într-o localitate maghiaro-secuiască, unde localnicii
sunt de confesiune romano-catolică! Gestul voiculescian poa te fi considerat și
drept un omagiu adus marelui poet, implicit mamei sale, Ergézi Rozália. Altfel,
de ce Vo icuescu n-ar fi investit banii într-o acțiune similară, bunăoară, în
satul natal? Cum să-i dea prin minte unui om cu scaun la cap, așa tam-nesam,
cum se zice, să fie părtaș la ridicarea unui lăcaș de cult ortodox tocmai
într-un loc ca și necunscut? Dar, reflectând mai seri os asupra acestei
întâmplări, subsemnatul ajunge la încheierea că, în defintiv, asemenea gesturi
au întot deauna o motivație strictă. Asemănător s-a procedat și în alte
situații. De exemplu, ziaristul de faimă și de cultură Pamfil Șeicaru:
voluntar, ca sublocotenent pe frontul primului război mondial, în timpul unor lupte
lângă Orșova, în 1916, este îngropat de viu, împreună cu un camarad, de
explozia unui obuz. Scăpat cu viață ca prin minune, luând parte mai apoi și la
alte bătălii, până la Oituz, este decorat cu Ordinul Mihai Viteazul în rang de
Cavaler. Revenit, însă, din moarte, face un legământ în fața Celui de Sus că,
în acel loc unde era să fie îngropat pe veci, pe dealurile Orșovei, va ridica o
mănăstire. Ceea ce va și face mai târziu, lăcașul pri mind numele mamei sale:
Ana. Așadar, treptat-treptat, în situația lui Arghezi, se descoperă aspecte
aparent insignifiante, care – precum pilitura de fier – încep a coagula un
contur biografic tot mai pronunțat. Nu e de mirare, astfel, că autorul
Psalmilor, Tudor Arghezi - intrat tânăr în cinul călugăresc, fost ucenic la mă
năstire, îmbrăcat în haină monahală ca Iosif, hirotonit diacon și adus la
Mitropolie – s-a gândit să ridice o bi serică ortodoxă în zona de baștină a
mamei sale și, im plicit, a unei părți a propriei copilării, când a deprins și
limbile maghiară și germană și cunoscând oamenii locului și îndeletnicirile
lor. Roxana Sorescu mai face și o altă observație tentantă: nu întâmplător
Arghezi, născut într-o mahala bucureșteană, și-a construit la Mărțișor, în plin
citadinism, un spațiu închis, oarecum securizat, „autarhic-paradisiac, după
modelul gospo dăriilor secuiești și săsești din Vlăhița”. Asta, fiindcă
avusese, încă din copilărie, un contact direct și fertil cu acel tip de
civilizație rurală din zona harghiteană (la Tg. Cărbunești a ajuns abia la
maturitate). Iată cum componente aparent minore sugerează aproape explicit
realități secretizate în mod voit, dar care, în împrejurări misterioase, precum
untdelemnul, ies la suprafață și prind a contura adevăruri indubitabile.
Într-un „echou” bine încheiat la toți nasturii
ideatici și estetici, Pécsi Györgyi apreciază că volumul Arghezi-Ergézi de
Ferenczes István este „elementul senzațional al istoriei literare
româno-maghiare a anului 2015”. După ce amintește cazurile a doi poeți maghiari
de însemnătate națională (Jὀzsef Attila – tatăl român și Petőfi Sándor – mama
slovacă și tatăl sârb), scriitoarea maghiară este de părere că „nu e nimic
straniu nici în faptul că, dintr-o dată, iese la iveală faptul că unul dintre
cei mai de seamă poeți români, de talie universală, nu este un pur descendent
al na ției sale”. Pécsi Györgyi reface prudent traseul cerce tărilor lui
Ferenczes în privința acestui subiect-tabu, care a debutat cu „cercetarea și
prelucrarea istoriei, a sorții propriei familii”. Faptul că tatăl său – în
perioa da interbelică - a lucrat pe șantierele unor construcții bucureștene,
l-a pus în legătură cu colonia maghiară din Capitala României, i-a dat imboldul
de a studia cu atenție destinul de multe ori nefast al slujnicelor so site din Secuime.
Și astfel ajunge la subiectul Arghezi, asumându-și sarcina de a elucida
posibilele relații ale acestuia cu maghiarii: „Se afundă în munca gazeta rului
pragmatic pasionat, de breaslă, a sociologului empatic, având, pe de o parte,
un interes personal cu bună convingere, iar pe de altă parte, o intuiție poe
tică adevărată. Astfel, cartea de sinteză Arghezi-Er gézi nu este doar o
lucrare biografică riguroasă, ci și o operă bazată pe faptele exacte ale
sociologiei, ale eseistului și ale poetului”. Care ar fi rezultatul acestor
meticuloase investigații? În esență, este evocarea pasi ona(n)tă, dar riguroasă
„a chipului acelei mici slujnice cu soartă nefastă, pe jumătate orfană, dusă în
ispită de multe ori, abuzată de nenumărate ori, dar al cărei destin niciodată
nimeni nu și-l asumase. Acel chip pe care Ferenczes îl poată adânc în inimă”.
Din acest motiv, eseista maghiară consideră că „eroul adevărat al acestei cărți
nu este, de fapt, poetul Tudor Arghezi, apreciat, de altfel, cu deosebită stimă
de Ferenczes, ci mama lui adevărată, Erg Rozália. Una dintre multele sute de
mii de fete secuience, provenite din surplusul de sărăcie a Secuimii, aceea
care, într-un anturaj străin, singură-singurică, încearcă să-și creeze iluzii
de bunătate, dezonorată, își pune nădejdea într-o sim plă supraviețuire”.
Autorul „o poartă adânc în inimă pe Ergézi Rozália: de aceea, este așa de
importantă pentru autor - pe lângă prezentarea adevărului bio grafic -
clarificarea raportului mamă-fiu”. În context, Pécsi Györgyi îl citează pe
onestul cercetător român al vieții și operei argheziene, Constantin Popescu-Ca
dem: „Arghezi, oricum, cu sau fără voia lui, cu știrea sau fără știrea ei, a
preamărit numele ei de familie, cu care el și-a pecetluit în nemurire opera, ca
o dovadă de filială devoțiune”. Concluziv, autoarea scrie: „Ne mai rămâne de
rezolvat încă o enigmă: cu regăsirea Rozáliei Ergézi, noi, maghiarii și
românii, vom fi în stare să profităm de Arghezi, pentru a ne îmbogăți în
omenie?”. Problematică, profundă și răscolitoare în trebare…
La rându-i, prozatorul și gazetarul Ion Nete este de
părere că volumul Arghezi-Ergézi de Ferenczes István reprezintă „o
uimitoare descoperire”, că acest studiu „se înscrie, cu adevărat, între
evenimentele obligatoriu de consemnat în istoria literaturii”. Din această
pricină, cartea este considerată „un eveni ment”, întrucât autorul „a făcut o
reală demonstrație a vocației sale de cercetător”. Scriitorul român har ghitean
rămâne chiar convins că, „de-acum înainte, din biografia marelui poet Tudor
Arghezi, vor fi ex cluse acele aproximări, prin care mai mult e învăluit decât
dezvăluit misterul mamei sale adevărate”. Co mentatorul mai avansează și ideea
că acest demers de istorie literară poate fi privit și ca un „îndreptar”, în
sensul că este în măsură să descifreze destule tâlcuri profunde ale versului
arghezian. Iar prin adoptarea nu melui mamei sale reale, Poetul a aflat,
probabil, „mo dalitatea de a-i mulțumi pentru că l-a adus pe lume,
preamărindu-i, la rândul său, numele de familie”. În felul acesta, „a
nemurit-o”. Ba chiar „și-ar fi împăcat sufletul”. Iar studiul lui Ferenczes
István, care reface itinerariul devenirii lui Arghezi, „impune rostirea, cu tot
respectul cuvenit, a numelui mamei unuia dintre cei mai mari poeți ai
României”…
Nu constituia nicio pagubă dacă articolul su perficial
al lui Ion Mierluțiu ar fi lipsit din sumar. Lec tura debilă a cărții dovedește
precaritatea intelectuală a semnatarului: „Roz dovedească Ferenczes István, s-a
născut în jurul anului 1861, într-un sat din preaj ma Brașovului”, când, de
fapt, aceasta a venit pe lume (după cum s-a mai precizat) la 26 septembrie
1859, în localitatea Vlăhița/Szentkeresztbánya din actualul județ Harghita.
Însăși editura a sesizat că I.M. dena turează adevărul afirmațiilor cercetătorului
maghiar, dezinformare izvorâtă „dintr-o citire neatentă a căr ții”, fiind, de
fapt, „o măsluire a esenței descoperirii lui Ferenczes István, cu care a
deschis un făgaș nou în cercetarea biografiei lui Arghezi”.
„Cazul Ergézi Roz l-a
preocupat și pe semnata rul prezentului text, dovadă cele trei comentarii din
cuprinsul cărții, la care se poate adăuga un al patru lea (Arghezi – viața ca
palimpsest), rămas în pagi nile revistei Portal-Măiastra, an XII, nr.2/47,
2016. Acum, textul Atracția transilvană a lui Tudor Ar ghezi poate fi întregit
cu un nou fapt, furnizat de pro zatoarea Ștefania Velisar Teodoreanu, soția
scriitoru lui Ionel Teodoreanu. Întâmplător, cele două familii (Arghezi și
Teodoreanu) se aflau la Techirghiol, loca litate dobrogeană vestită pentru
nămolul tămăduitor, cazate, ambele, pe palierul aceluiași hotel. La sfârșitul
sejurului, Teodorenii pornesc spre mănăstirea Agapia din Moldova, iar familia
Arghezi – ghici unde? – spre Transilvania: la Râșnov, lângă Brașov, unde Poetul
(scrie Doamna Velisar) „ne chema și pe noi, cu multă insistență”. Pe fiul
Rozáliei, de fiecare dată, îl atrăgea tainic, precum un magnet, zona
ardelenească, un gând îl îndemna mereu spre obârșiile materne, spațiul care i-a
pecetluit pentru vecie destinul. Avem încredințarea că alte amănunte
semnificative, cu vremea, se vor ivi și vor rotunji acest tablou de suflet
arghezian transil van.
Dar, esențial este că temerarul și energicul de mers
investigator al lui Ferenczes István – sprijinit pe o categorică pasiune a
căutării adevărului și o certă f ibrilație a spiritului creator – a bulversat
benefic bi ografia argheziană. Iar câteva comentarii pe marginea cărții au
completat avantajos ampla panoramă in formațională schițată de autor. Acestora
le adăugăm acum o informație cu totul prețioasă, oferită de însuși Arghezi,
așa, printre rânduri, ca unul care învățase la mănăstire să scrie și să citească
„pe dedesubt”. O ex presie populară spune: „L-a luat gura pe dinainte”; pe
Arghezi, însă, l-a luat condeiul, fiindcă asemenea mărturisire n-a mai făcut-o
niciodată (din câte știm până acum), ca unul care și-a sigilat biografia într-o
tăcere asurzitoare și și-a contrafăcut-o insistent. Ast fel, în ziarul Gorjanul
(Anul XXIII, No 45, Tg.- Jiu, 11 Decembrie 1946, p.1), se tipărește o „tabletă”
de Tudor Arghezi, intitulată Gorjul și Gorjanul, publi cată inițial în ziarul
Adevărul și reluată în Gorjanul de „directorul ziarului, d. Jean Bărbulescu
(...), per sonaj scundac, bondoc și un om de mare ispravă, de care mă leagă o
ineluctabilă suvenire”, după cum scrie Arghezi. Textul acesta este reprodus de
scriito rul Zenovie Cârlugea, directorul de proiect al revistei
Portal-Măiastra, în nr.3/74, an XIX, 2023. Autorul „boabei și fărâmei” evocă
momente din vremea când, în vremea ultimului război, a fost închis în lagărul
de la Târgu Jiu: „Lagărul (...) îmi e constant și periodic prezent. La o
săptămână, la două, poșta oltenească îmi aduce ziarul Gorjanul. Cum sunt și eu
o țâră Go rjan, o dată prin lagăr și o dată prin descendență, mă reped
numaidecât să-l desfac. Am neamuri de Tudori din Cărbunești, pe care nici nu le
cunosc”. O preci zare mai limpede din partea Poetului nici că se putea: „Sunt
și eu o țâră Gorjan”. Așadar, „o țâră” de gor jean, adică în mică măsură. „O
țâră”- oleacă, într-o oarecare proporție. „O țâră” – nițel, doar un strop. „O
țâră” – numai o picătură. „O țâră” – o fărâmă, întrucâtva, nu în totalitate.
Etc. Deci, fiul Rozáliei Er gézi nu se mai codește, nu se mai ascunde în
privința originii: este numai „o țâră Gorjan”, parțial oltean „prin
descendență”.Altfel spus, este doar pe jumătate român. Această afirmație
constituie bomba-bombe lor ca dezvăluire biografică a Marelui Alpha. Până la
urmă, oricât s-ar fi ferit Arghezi să-și afirme răspicat ereditatea biologică,
adevărul s-a strecurat, ici și colo, printre rânduri. Și trebuie să-l
înțelegem, în definitiv, pe poet și pentru motivul fundamental că alegerea lui
a fost decisivă, optând pentru limba română, ca ere ditate culturală unică,
deși cunoștea din leagăn limbi le maghiară și germană. Nu mai zicem nimic
despre franceza de mai târziu (poate și de altele). Trebuie să admitem că
dezvăluirea realei lui descendențe mater ne – mai cu seamă în vremurile pe care
le-a traversat și care deseori i-au fost potrivnice – l-ar fi expus altor
vicisitudini și acuze. Scriitorul nu a dezvăluit originea și etnia propriei
mame atât pentru a se proteja pe sine, cât și - probabil, în primul rând –
pentru a o ocroti pe aceea care i-a dat viață („mama mică”), rămânând s-o
nemurească prin preluarea numelui ușor adaptat contextului social-cultural,
idiomului autohton.
Scriitorul Ferenczes István pretinde că - la o
eventuală reeditare a cărții – ar așeza drept motto Ca tren-ul amintit în
incipitul acestui comentariu. I-am sugera amical să opteze (poate chiar alături
de Catren) pentru această afirmație tranșantă argheziană: „Sunt și eu o țâră
Gorjan”...
VLADIMIR UDRESCU
Sursa: MARIAN ILIE
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu