cătălin afrăsinei - poemul luminii

 

poemul luminii

elisabetei

 

 

~*~

 

credeam că  exiști

și așteptam să mă suni

lumea își   pierduse răbdarea

o lume-ntreagă dispărea după mine

tu cea mai aleasă

dintre cele care nu se văd

nu se știu nu  se cunosc

nu poți fi cea mai proastă fată din lume

încât să mă lași întotdeauna singur

lumea începuse să se clatine

mâncătorii de rahat  cu apă rece

trudeau  noapte de noapte

ca și cum s-ar fi  inversat gravitația

și s-ar fi emis alte legi

încă nestudiate

pentru că

oricum în acel veac

de la sfârșitul care a început

nu va mai fi  cine să le pună în executare

ca pe o lege a insolvenței

care să ne mai dea dreptul

să visăm încă cinci ani

și poate după aceea  încă puțin

când ora nebunilor și a netrebnicilor

nu va mai începe  și diabolicul

după ce va înconjura câmpul de rapiță

și lumea mașinilor va apune

metamorfozându-se în albinele ucigașe

păreai să fii o mamă bună

și  îți doreai mai mulți copii cu mine

din transcendent

s-a auzit vocea  patriarhului avraam

ca și cum ne-am fi aflat între tigru și eufrat

lumea devenise hristocentrică

voind să scape de diabolic  și  de  tot răul

,,aveam zece ani când  eisenhower venea  la balmoral”

n-aș putea să spun  dacă einsehower era calm

sau dacă fierbea de mânie

în memoria regilor  totul

apare atât de departe  ca și cum  nici n-ar fi fost

după ce ai trăit  grotescul și monstruozitatea  până la capăt

abjecta condiție umană

atât de frumoasă în ireal

în țara cutremurelor și a catastrofelor

în care nimic nu e cum trebuie să fie

ultima din europa

& monștrii mor

& demonii pleacă

te văd prin muguri de lumină

 

~*~

cătălin afrăsinei