Dorina Măgărin - „Omu’ bun și pomu copt”

 

„Omu’ bun și pomu copt”

Dorina Măgărin

4 mai 2026

 

Sâmbătă, 25 aprilie, pe Bulevardul C. D. Loga, nr. 20, la sediul Ministerului Afacerilor Interne, Asociația Națională a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere, Filiala Timiș, s-a desfășurat ședința lunară a Cenaclului „Constantin Brâncuși” din Timișoara, de la ora 11:00.

După deschiderea ședinței făcută de cons. juridic Aurel Matei Bancu, secretarul cenaclului, s-a anunțat evenimentul care urma să aibă loc, adică lansarea volumului de poezii „OMUL POM” al inginerului chimist Ștefan Ghioc, apărut la Editura Castrum de Tymes, Giroc, 2026.

„Omul este un copac în câmp” conform învățăturilor rabinului american, originar din Ucraina, Menachem Mendel Schneerson și în calendarul evreiesc o zi în fiecare an, Anul Nou al Copacilor, pe 15 Shevat, cunoscută și sub numele de Tu Bișvat, este dedicată reflecției asupra analogiei noastre botanice și a ceea ce putem învăța din ea despre propriile noastre vieți.

Arborele uman are ca elemente primare rădăcinile, care îl ajută să se sprijine pe pământ și îi oferă apă și alți nutrienți, trunchiul, ramurile și frunzele, care îi alcătuiesc corpul și, în final, fructul, care conține semințele ce-i permit arborelui să se reproducă.

Viața spirituală a omului include: rădăcini, trup și fructe. Rădăcinile reprezintă credința, sursa hranei și a perseverenței. Trunchiul, ramurile și frunzele sunt corpul vieții noastre spirituale, realizările intelectuale, emoționale și practice. Fructul este puterea creației spirituale, puterea de a-i influența pe alții, de a planta o sămânță într-o ființă umană și de a o vedea încolțind, crescând și dând rod.

Rădăcinile sunt partea cea mai puțin spectaculoasă a copacului, dar și cea mai importantă. Îngropate în pământ, practic invizibile, le lipsește grandoarea trunchiului, culorile frunzelor sau deliciul fructelor, însă fără rădăcini, copacul nu poate supraviețui. În plus, creșterea rădăcinilor ar trebui să țină pasul cu creșterea restului copacului. Dacă trunchiul și frunzele cresc și se extind fără o creștere corespunzătoare a rădăcinilor, copacul se va prăbuși sub propria greutate. Pe de altă parte, abundența de rădăcini este suficientă pentru un copac mai sănătos și mai puternic, chiar dacă are un trunchi mai slab și mai puține ramuri, frunze și fructe, iar dacă rădăcinile sunt puternice, copacul se va regenera chiar dacă corpul său este deteriorat sau ramurile sale sunt tăiate.

Credința este cea mai puțin ostentativă dintre calitățile noastre spirituale. Se caracterizează printr-o credință simplă și un angajament față de sursa superioară care le exprimă pe fiecare. Credința este invizibilă, adevărata magnitudine este necunoscută celorlalți, chiar și nouă înșine.

Credința noastră, obligația noastră dincolo de rațiune față de Dumnezeu, este temelia întregului nostru copac. În credință crește trunchiul înțelegerii noastre din care se răspândesc sentimentele, motivele și acțiunile noastre. Deși trupul copacului ne oferă și o parte din hrana sa spirituală, cea mai mare parte a existenței noastre spirituale provine din rădăcini, din credința noastră și din obligația noastră față de Creatorul nostru.

Un suflet are puterea de a crea un trunchi maiestuos, ramuri numeroase și întinse, frunze frumoase și fructe bogate. Rădăcinile, însă, trebuie să fie egale și, de fapt, să le depășească pe toate cele de mai sus. Deasupra suprafeței poate exista o abundență de înțelepciune și profunzime a sentimentelor, o bogăție de experiență, multiple realizări și mulți adepți, dar dacă acestea nu sunt înrădăcinate și hrănite de o credință, de o obligație și mai mari, atunci nu este decât un copac fără rădăcini, un copac sortit să se prăbușească sub propria greutate.

Pe de altă parte, o ființă poate avea cunoștințe mai slabe, sentimente mai slabe și puține experiențe, puține realizări și puține roade, dar dacă rădăcinile sale sunt lungi și adânci, atunci acel copac este sănătos. Un copac care deține cu adevărat tot ce are, care are capacitatea de a depăși obstacolele vieții, un copac care are multe posibilități de a crește și de a deveni mai înalt, mai frumos și mai roditor.

Copacul vrea să se reproducă, să-și răspândească semințele departe și larg, astfel încât acestea să poată prinde rădăcini în locuri diferite și îndepărtate, dar raza de acțiune a copacilor se extinde doar până la ramurile lor. Așa că trebuie să găsească alte modalități de a-și transporta semințele. „Așadar, pomul rodește și își înconjoară semințele cu fibre și sucuri delicioase, colorate și parfumate. Semințele în sine nu ar atrage interesul animalelor și al oamenilor. Cu toate acestea, prin aspectul lor atractiv, ele reușesc să-i atragă pe cei interesați care, după ce consumă fructul exterior, aruncă semințele în locuri diferite și îndepărtate unde pomul dorește să-și planteze semințele.”

„Când comunicăm cu ceilalți, folosim multe trucuri pentru a face mesajul nostru atractiv. Îl susținem cu subtilitate intelectuală, îl cufundăm într-o varietate de emoții și îl îmbrăcăm cu cuvinte și imagini colorate. Dar nu trebuie să uităm niciodată că acestea sunt doar ambalajul, fructul care conține sămânța. Sămânța în sine este în esență fără gust, singura modalitate prin care îi putem influența pe ceilalți este pur și simplu să ne exprimăm credința în ceea ce le spunem, propriul nostru angajament față de ceea ce credem.” Dacă sămânța există, mesajul nostru va prinde rădăcini în mințile și inimile semenilor noștri, iar viziunea noastră le va pătrunde existența, iar dacă nu există sămânță, efortul nostru nu va avea urmași, indiferent cât de delicios ar fi rodul nostru.

„OMUL POM” s-a tipărit pentru prima oară la Editura Fundației „George Coșbuc”, în anul 1999. În format mic, așa cum erau publicațiile din colecția „Cartea de buzunar”. Volumul a fost un imn de bucurie. „După nouă ani de căsnicie s-a născut prima fiică, un copil așteptat, un copil dorit și atunci, cum să nu te bucuri?”, spunea poetul și pentru a rămâne în nemurire Domnia Sa i-a dedicat fiicei Ioana-Maria următoarele: „Pentru a pătrunde la FIINȚĂ, acest UNIVERS care este LIMBA, trebuie citit și studiat în mod consecvent. Și să nu renunți la propria FIINȚĂ…”  

Lansarea ediției a doua a volumului „OMUL POM” a fost o sărbătoare autentică. Poemele au fost apreciate și comentate elogios de prof. Alexandra Dogaru-ALDO, vicepreședinte al Asociației Culturale „Constantin Brâncuși” din Timișoara și membru al Uniunii Epigramiștilor din România (UER); de președintele Asociației Culturale „Constantin Brâncuși” din Timișoara, scriitorul Daniel Luca, membru USR, Filiala Timiș; de prof. Monica Maria Condan, redactor-șef al revistei de cultură „Coloana infinitului”, vicepreședinte al Asociației Culturale „Constantin Brâncuși” din Timișoara, membru UZPR și membru al Uniunii Epigramistilor din România (UER); de prof. univ. dr. Viorica Bălteanu, membru USR, Filiala Timiș; de col (rez.) Ștefan Tat, vicepreședinte al Asociației Culturale „Constantin Brâncuși” din Timișoara; de „patriarhul” coperților tuturor publicațiilor apărute la Editura Castrum de Tymes, Nicolae Toma, membru UZPR etc.

Din cuvântarea Alexandrei Dogaru am reținut: „Invitația creatorului de literatură Ștefan Ghioc de a prefața cu câteva note de lectură această ediția a doua mi-a adus bucuria de a fi părtașă la starea de grație în care se scrie poezie – se scrie, da, EA se scrie, râu ce străbate, răscolind, sufletul plin de trăiri ca un fruct copt, gata să cedeze sub tensiunea lăuntrului și invitând mâna inspirată a celui dăruit de muze să o prefacă în semne.

Sunt la a doua întâlnire cu creația poetică a Domnului Ștefan Ghioc, deja familiarizată cu tușele de culoare ale ideilor și sentimentelor care se aștern pe pânză, alcătuind imagini de mare frumusețe, peisaje verbale ample, luminoase, întotdeauna deschise spre cer și adeseori unind Pământul cu cerul.

Omniprezent în versurile acestui volum, caracterul dual și efemer al lumii materiale alimentează compensator intensitatea trăirii la cote înalte: iubirea e durere și cântec, este viață și apoi moarte – moartea, care cât de singură lucrează!…

Reeditarea acestui volum care anunța ivirea pe cerul literaturii a unui poet autentic este un semn de încredere în sine și de reafirmare a crezului poetic al autorului – poate și o gesticulație nostalgică a (auto)regăsirii în cheie romantică, întrucât, dincolo de experiment, Ștefan Ghioc rămâne un romantic incurabil, iar creația sa lirică își poate găsi ecou în sufletul tuturor «adolescenților întârziați», îmbătați de Iubire.”

În opinia criticului literar Daniel Luca, „Omul-Pom, nu este altcineva decât Poetul. Acesta e un altfel de om, își înfige rădăcinile în Pământ, iar gândurile și visele le lasă să zburătăcească spre Cer. Seva și-o extrage, așadar, din humă și își sporește forțele hrănindu-se cu farmecul naturii, iubire și credință.

Poetul observă și simte totul, nimic nu îi este străin și nu are de gând să păstreze nici măcar o picătură pentru sine, ci să transmită trăirile și simțirile sale tuturor spre luare aminte («Omule-Pom, / i-am spus nevestei-Pom, / Eu sunt POetul!»” – IX).

Există multă sensibilitate în versurile cuprinse aici, dar și revoltă, autorul  știind să combine elementele pentru a realiza un mix cât mai pătrunzător.

Bunăoară, când descrie natura («Ce tainică răsare / pădurea peste zări / în licăritul stelelor de vară, / iar noi ne tot ducem / pe-un drum nemaivăzut / să inventăm pământu-a doua oară!» – Pastel) ori când își face simțită prezența iubirea, căldura e palpabilă. Iar când poezia se transformă într-un manifest, într-un strigăt de luptă contra nedreptăților, tonul devine grav, iar atmosfera se întunecă («Lumea e o blasfemie / Care poartă gradul STAT, / Unu-şi zice împărat, / Altul zice:  – Dă-mi şi mie!» – Cântecul lumii)”.

În încheiere, prof. Alexandra Dogaru – ALDO a prezentat revista de umor „Hohote” din Târgu Jiu, care s-a bucurat de mult succes. Alți invitați au citit versuri din volumul lansat, autorul Ștefan Ghioc a recitat și oferit autografe cu dărnicie, iar eu v-aș transcrie câteva versuri: „OMULE, de lângă om/ OMULE-POM/ Omule dintr-un sat,/ dintr-un munte, / dintr-o apă, dintr-un cântec, / dintr-un pom, / OMULE-OM!/…/Nu uita! Nu uita că exiști, /că-n tine e-o fărâmă din inima mea, / că-n mine e-o fărâmă din inima ta, / că inimile nostre sunt una!/ Nu uita, nu uita Omule-Om, / Omule-Pom! (p. 77).”