Ideile au consecințe (2)
Cronică de carte
Lector univ.
dr. Alexandru Mărchidan
Cronică
05 Mai 2026
„Omul modern și-a cam
risipit averea moștenită”
Continuăm periplul provocat de Ideile au
consecințe – Richard M. Weaver (Anacronic, 2020, traducere din limba
engleză de Monica Stinghe). Cartea este atât de fertilă pentru reflecții pe
seama temelor de actualitate, încât nu propun aici o prezentare, ci mai mult o
scoatere la lumină a unor idei și raționamente pe care le pun în contextul
zilelor noastre.
În „Introducere”, autorul face un
tablou general al destrămării Occidentului: briciul lui Occam, prin care, odată
cu negarea universaliilor este negat tot ce transcende experiența omului, ceea
ce înseamnă negarea adevărului obiectiv; omul (adică simțurile și rațiunea sa)
este măsura adevărului. Negând realitatea universaliilor, ajungem la ideea că
rațiunile naturii nu se mai află în afara ei, ci în ea însăși, iar dacă natura
fizică este totul și omul o parte a ei, el nu mai poate fi responsabil de niciun
păcat, pentru că omul este un rezultat al mediului. Noua perspectivă asupra
realității face mai puțin importantă întrebarea despre apariția lumii, ea fiind
înlocuită cu interesul pentru explicațiile privind funcționarea ei. În
contextul noului mod de a valida cunoașterea – empirism, raționalism, știință
–, creștinismul vestic pică în capcana de a prelua instrumente ce nu se
pretează decât limitat la preocupările sale. Iar prima formă a adaptării
(întâiul „aggiornamento”) a fost deismul, o religie teoretică, raționalistă,
rezultat al unei atotcuprinzătoare viziuni carteziene; religia teoretică,
sărăcită de relația personală vie și constantă cu Dumnezeu, este sursa
ateismului de mai târziu, pentru că, se înțelege, ce fel de Dumnezeu este acela
care își abandonează copiii (creați după chipul Său) legilor impersonale ale
naturii? În această religie teoretică, divinitatea retrasă nu intervine deloc,
încât este impropriu să fie numită divinitate, ci mai degrabă o „forță” ce se
confundă aproape cu natura, lăsându-l pe fiecare să înțeleagă ce poate și cum
poate din realitatea fizică și metafizică.
Nu este astfel de mirare că
materialismul și-a făcut apariția, omul fiind „explicat”, în teoria lui Darwin,
prin mediul său. Materialismul urma în logica mișcării inițiate de nominalism.
Așa înțelegem un aspect interesant, puțin cunoscut, anume faptul că „mai mulți
cercetători ajunseseră la explicații similare atunci când Darwin și-a publicat
concluziile în 1859” (p. 11). Următorul pas a fost extrapolarea materialismului
la nivel social, iar prin aceasta s-a considerat în mod a priori că
motivația acțiunii umane constă invariabil în dorința de a-i domina economic pe
semeni, pentru că doar așa cresc șansele supraviețuirii celui mai puternic.
Filosofii sociali pozitiviști și-au fundamentat operele pe ideile darwiniste,
punând liberul arbitru între paranteze: „Mărețul alai al istoriei a devenit
așadar reductibil la ocupațiile economice ale indivizilor și ale claselor; s-au
construit prognoze elaborate pe teoria rezolvării conflictelor economice. Omul
creat după chipul divin, protagonistul unei mărețe drame în care miza era
sufletul său, a fost înlocuit cu un animal căutător și consumator de bunuri”
(p. 12).
În psihologie, susține Weaver,
behaviorismul a mers mai departe, negând nu doar liberul arbitru, ci și
instinctul, mijlocul elementar de orientare. Consecința acestor reacții în lanț
este o spirală descendentă, omul afundându-se în lumea experienței în timp ce
însetează tot mai mult după adevăr. În lipsa punctului transcendent de sprijin,
omul se pierde în abisul detaliilor empirice pe măsură ce încearcă să afle
răspunsuri la întrebările majore acolo unde nu se găsesc, sau s-a obișnuit mai
degrabă să ignore aproape complet marile întrebări, adâncindu-se într-un mic
segment al realității. Un efect al acestei zbateri neîncetate este diminuarea
autorității sale tocmai atunci când vrea să dovedească puterea de care dispune.
În timp ce ar trebui să se bucure de prețuire în calitate de chip al lui
Dumnezeu, i se spune constant că nimeni nu este de neînlocuit și, mai grav, că
omul poate fi „înlocuit” mai bine de creația sa. Pământenii postmoderni se
întrec în a depăși două dintre miturile ce stau la baza viziunii romantice
despre om: dacă Prometeu vrea să înșele divinitatea, contemporanii cred că pot
jongla lejer între nihilism și autoîndumnezeire, fără să își asume ce mai cred
și fac; dacă prototipul artistului de geniu din antichitate, Pygmalion, dă
drepturi egale de existență creației sale, „integrând-o” (că tot e la modă
termenul) pe Galateea printre persoane, cu ajutorul intervenției divine, omul
de azi abdică de la statutul conferit de unicitatea sa în univers și cedează
locul artefactului, punându-l chiar pe tronul agentului moral, pentru că „se
descurcă” mai bine decât oamenii. Așadar, o realitate ideatică
antiscripturistică impregnează societățile, iar ea va fi temelia unui nou
Leviathan, dacă oamenii se vor lăsa hipnotizati de sloganurile pe care le
preiau și le recită. Însă ieșirea din transă este foarte dificilă atâta vreme
cât consimțământul general este că suntem în trenul progresului care „știe” el
unde duce, deci între timp ne putem delecta răsfoind ziarele în compartiment:
„oamenii care au străbătut acest coborâș [declinul cultural din ultimele două
secole, n.n.] au dezvoltat o insensibilitate direct proporțională cu gradul lor
de degradare. Pierderea se simte mai limpede atunci când începe; după ce se
instalează obișnuința, se instalează starea anormală de apatie, care crește pe
măsură ce se adâncește criza morală [...]. Ne apropiem de o condiție în care
vom deveni amorali, lipsiți chiar de capacitatea de a ne da seama de asta,
degradați fără a avea mijloacele prin care să ne măsurăm căderea” (p. 15).
Cea mai sigură consecință a
trenului progresului aflat în accelerare continuă este dezintegrarea
călătorilor, golirea de ei înșiși, dar nu în sensul (de dorit al) pierderii
egoismului, ci al denaturării omenescului din ei. Pentru că și-au pus toate
capacitățile în instrumente care să îi servească, aceste instrumente au devenit
avataruri ce au înrobit originalul, iar în lipsa propriilor avataruri „smart”,
oamenii nu mai simt că au substanță, identitatea cu puterile ei le este
împărțită între smart-lucrurile ce îi „reprezintă”, le țin locul. Nu se mai
poate face drumul înapoi, se spune. De acord. Mai ales că pe acest drum nu
totul e risc de a cădea în prăpastie. Nu ai cum să faci abstracție de tot acest
iureș, e adevărat. Dar Weaver ne avertizează, ca atâția alții, că iureșul nu
are totuși puterea absolută de a ne împiedica să ridicăm privirea spre Cer și
apoi să ne uităm în noi înșine pentru a vedea ce am mai păstrat din cerescul ce
ne constituie ființa, ce operații pe suflet ne mai pot ține în noi, pentru că ne-am
cam „externalizat”. Vinovăția pentru amânarea acestei atitudini ne aparține
doar nouă, celor căzuți pradă „optimismului isteric” într-un context
cultural-spiritual ce ar îndreptăți alte sentimente, din moment ce „omul modern
și-a cam risipit averea moștenită” (ibidem).
Încetarea optimismului isteric,
continuă Weaver, se va produce când oamenii vor recunoaște existența tragediei,
însă aceasta depinde de redobândirea capacității lor de a distinge între bine
și rău. Discernământul moral depinde la rândul său de regăsirea acelei
„ceremonii a inocenței” (p. 16) ce revigorează instinctul moral cu privire la
ceea ce este distructiv. Așadar, un drum înapoi marcat prin toți acești
„re...”, o invitație la o călătorie absolut necesară a regăsirii omului pierdut
în secole de minciună, adică dezrădăcinare din transcendent și sădire în solul
arid al pozitivismului, scientismului, al specializării și al diverselor
artificii culturale.
Richard Weaver întâmpină cu o
remarcă originală și întemeiată enumerarea realizărilor modernității, spunând
că aceasta este doar o scufundare în particulari. Este o reușită
comparabilă cu satisfacția celui care și-a dat casa pe mărunțiș, iar apoi
săptămâni întregi se îmbată cu plăcerea de a număra ceea ce înseamnă
incomparabil mai puțin decât căminul pierdut. Dobândirea particularilor nu face
din om unul cu adevărat cultivat și nu-i va oferi cunoaștere adevărată:
„Așadar, tranziția de la gândirea cercetătoare la investigarea experienței l-a
lăsat pe omul modern atât de asaltat de multiplicități, încât nu mai e capabil
să distingă pe ce drum merge. Prin aceasta înțelegem ceva în sensul dictonului
lui Goethe, prin care se poate spune despre cineva că știe multe, dar cunoaște
prea puțin. [...] Cantitatea înfricoșătoare de fapte la care are acces astăzi
omul servește doar ca să-l smulgă din meditația asupra principiilor primare,
astfel încât atenția îi devine periferică. Și deasupra tuturora, ca o
reamintire a acestei fatalități, plutește tragedia Germaniei moderne, singura
națiune totalmente alfabetizată” (pp. 17-18). Acumularea de informație în lipsa
forței morale care să o pondereze reprezintă acumulare a puterii de distrugere,
iar minusul moral ce se adâncește poate coexista doar până la un punct cu
surplusul de informații și mijloace. Dincolo de o anumită limită, dezechilibrul
dă naștere la cataclism. Până la urmă, la ce bun toate cuceririle dacă la
capătul lor nu ai reușit să fii măcar puțin mai bun decât la începutul
drumului, sau, mai grav, dacă ai pierdut și dramul de bunătate?
În același orizont explicativ
legat de pierderea sau diluarea busolei morale se încadrează, afirmă Weaver,
una dintre cele mai ciudate discrepanțe ale istoriei, aceea dintre sentimentul
abundenței resimțit de societățile simple din trecut și sentimentul de
insuficiență ce marchează societățile îmbelșugate din prezent. Pare că pe
ADN-ul societăților moderne s-a altoit o genă ce nu poate fi numită simplu
„lăcomie”, ci mai degrabă orbire cu privire la raportul dintre sațietate și
bunurile necesare în acest scop. A acumula, a consuma și a asimila rapid cele
mai noi produse nu este altceva decât manie travestită în „datoria” de a ține
pasul cu ritmul producției, pentru a primi astfel validarea unei false
normalități. Ne putem imagina că până și cei din nomenclatura socialistă mai
aveau un simț al ridicolului și, în spatele cortinei, tratau cu un anumit
sarcasm ideea planului cincinal. Populația oricum nu prea lua așa ceva în
serios, pentru că avea alte probleme, însă, desigur, trebuia să se complacă în
a juca rolul participanților la o uriașă punere în scenă. În lumea pieței
libere, însă, prosperitatea a devenit religie, unde zeul suprem este progresul,
iar ceremonia celebrării sale este gestul cotidian reprezentat de investirea
grăbită a capitalului în bunuri de consum sclipitoare, așa cum un copil trece
rapid de la o jucărie la alta și de aceea devine din ce în ce mai nerăbdător,
mai frustrat de răgazul dintre aceste acte, mai distras și mai nefericit.
Reflexul abundenței a devenit
invers proporțional cu dorința de a munci pentru lucrurile dorite. Idealul
major al celor mai mulți este să câștige cât mai mult lucrând cât mai puțin.
Acest lucru nu este doar o problemă asociată cu sedativul confortului, ci și un
efect al desacralizării meseriilor, care este la rândul său un efect al
înlăturării divinității din societățile și viețile noastre. Axis mundi nu
mai este biserica, ci creditul, banul – mijlocul direct către bunuri. Acest nou
centru existențial îi atrage pe cei care au destul, sau pot avea destul în țara
lor, către spații unde se expun la tot felul de riscuri, seduși de mirajul lui
„mai mult” și „mai bine” (în sensul confortului material). Nu e de mirare că
într-o astfel de arenă, libertatea și integritatea, pilonii morali ai
fericirii, au devenit un lux.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu