DE CE ESTE
NEVOIE DE DURERE CA SĂ NE VINDECĂM?
- SF. ILARION
FELEA -
Suferința și statornicia binelui
„Fără suferinţă nimeni nu e statornic în bine"
(Sf Isaac Sirul)
Pe lângă dezlipirea de lumea trecătoare şi întoarcerea la Dumnezeu, mai
avem şi alte binefaceri ale suferinţei. Ca să ajungă la fericire, oamenii caută
fără încetare, în ştiinţă, în filozofie, în morală, în religie, în artă, şi
peste tot în lume adevărul şi ceea ce încununează adevărul: gloria. Dar şi
adevărul şi gloria se află în durere, ca apa în stâncă. Dumnezeu a rânduit să
ne veselim cu lacrimi de cele mai mari cuceriri, de cele mai aprige munci, de
cele mai mari bucurii. Adevărul, gloria, plăcerile cele mai mari, ne fac să
plângem. Şi adevărul şi gloria, ca şi toate bucuriile şi înţelepciunile se
măsoară cu suferinţa. E bogat cine a dăruit totul, cine şi-a legat sufletul de
Dumnezeu, mare cine e smerit şi înţelept cine a păţit multe, a învăţat multe, a
suferit mult. Dacă durerea nu ne-ar învăţa, am fi mai răi ca tigrii; beţia
ideilor, a părerilor şi a patimilor ne-ar otrăvi şi înrăi, până la moarte.
Astfel, ispăşirea păcatelor este altă binefacere a suferinţei. Păcatul e
pricină de durere, iar durerea pricină de ispăşire şi curăţire. Din pricina
păcatului suferă omul durere în inima sa ziua şi noaptea (Ps. 12:2);
fărădelegile fac pe om să răcnească de durere. «Toţi prietenii tăi te-au uitat
şi nu te mai caută; căci Eu te-am bătut cu lovituri neprieteneşti, cu pedeapsă
crudă pentru mulţimea fărădelegilor tale, pentru că se înmulţiseră păcatele
tale. Ce răcneşti tu din pricina rănilor tale şi din pricina durerilor tale
celor crude? După mulţimea fărădelegilor tale ţi-am făcut acestea, pentru că se
înmulţiseră păcatele tale», zice Domnul (Ier. 30:14-15).
Păcatul ca pricină a suferinței
«Înainte de a suferi am păcătuit, dar acum păzesc cuvântul», se spovedeşte
cântăreţul de Psalmi (Ps. 118:67). Durerea e contrarul păcatului şi frâna
păcatului: «Cine a suferit cu trupul încetează a mai păcătui» (1 Petr. 4:1).
Suferinţa e pahar cu leacuri amare, dar vindecătoare, leacuri pentru ispăşirea
păcatelor şi pentru mântuirea sufletelor. Durerea curăţeşte sufletul cum
lămureşte focul argintul; «am trecut prin foc şi prin apă, dar ne-ai scos pe
noi la odihnă» (Ps. 65:9-11).
Prin păcat supărăm pe Dumnezeu şi ne despărţim de El, prin suferinţă ne
reculegem şi ne întoarcem din nou spre El. După ce vindecă pe slăbănogul de la
Vitezda, Mântuitorul îi spune: «Iată te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai
păcătuieşti, ca să nu ţi se întâmple ceva mai rău» (In. 5:14). Dovadă că
pricina bolii lui fusese abaterea de la legea morală, păcatul. Chiar şi un
înţelept din vechime (ca Epictet) recunoaşte că: „Suferinţa nu există decât
acolo unde este greşeală”. Suferinţa topeşte, ispăşeşte şi curăţă păcatele. Din
şcoala durerii omul iese mai bun, mai iertător, mai credincios. Tot din şcoala
durerii a ieşit proverbul că „păcatele nu se iartă, ci se ispăşesc”.
Suferinţele sunt paşi grei spre culmi înalte, trepte spre zări mai largi,
prilejuri de înnoire, popasuri de sfinţire şi înviere.
Când era pe patul de suferinţă, aproape de moarte, Sf. Nifon episcopul
Constanţianei (pomenit pe 23 decembrie) a fost întrebat de ucenicul său
Atanasie:
„Părinte, care este folosul bolii şi al durerii?” Iar fericitul i-a
răspuns:
„Precum se curăţă aurul de rugină în foc, aşa şi boala curăţeşte pe om de
păcatele sale”[1].
De aceea suferinţele sunt trebuitoare şi mântuitoare.
Suferința și virtutea
Dobândirea virtuţilor vieţii duhovniceşti tot prin durere se lucrează.
Durere e şcoala virtuţilor. Nu se poate nici câştiga, nici întări virtutea fără
necazuri, fără greutăţi, fără suferinţe. Calea virtuţii - calea cea îngustă pe
care merg cei puţini (Mt. 7:14), trece prin spinii durerilor. Biruinţa
greutăţilor e semn de sănătate şi putere morală. Numai cine trece biruitor prin
încercarea durerii primeşte pecetea virtuţii. „Precum ceara, dacă nu e
încălzită şi înmuiată multă vreme, nu poate primi pecetea întipărită în ea, aşa
şi omul nu poate primi pecetea virtuţii lui Dumnezeu, dacă nu e cercat prin
dureri şi neputinţe”[2]. «Puterea lui Dumnezeu în neputinţe se desăvârşeşte» (2
Cor. 12:9). În dureri cresc şi rodesc toate virtuţile; în dureri se întăreşte şi
se desăvârşeşte credinţa, nădejdea, iubirea, smerenia[3], evlavia, bunătatea şi
cu deosebire răbdarea, îndelungă-răbdarea creştină.
«Necazul aduce răbdare»(Rom. 5:3). Necazurile şi suferinţele ne învaţă să
fim îndelung răbdători: «Cine rabdă până la sfârşit (încercările durerilor)
acela se va mântui» (Mt. 24:13). În revolte, în războaie şi fapte pripite mulţi
îşi pierd capetele şi sufletele. Marii cotropitori de ţări (Alexandru cel Mare,
Ghinghis-Han, Tamerlan, Napoleon) au folosit toate mijloacele ca lumea să se
închine în faţa lor şi nu au reuşit. Iisus şi Apostolii au purtat crucea
suferinţei până la moarte şi au reuşit. Cu cât au fost mai cumplite suferinţele
şi mai greu încercate virtuţile, cu atât slava a fost mai mare.
Iisus încă de pe cruce este mărturisit de tâlhar şi de sutaş, de morţi şi
de stihiile pământului. Dumnezeu ceartă drepţii, pune la încercare virtuţile
lor, ca mai mult să-i răsplătească. Boii de jug sunt împovăraţi; cei de tăiere
sunt îngrăşaţi. Pomii roditori se scutură şi se lovesc de toţi oamenii; cei
neroditori se taie şi se ard. Ispitit şi aproape deznădăjduit, un psalmist
şovăie în credinţă şi râvneşte soarta păcătoşilor: «că nu au nici o suferinţă
până la moarte şi sunt plini de sănătate»; nu sunt puşi la necazuri, ci râd,
huzuresc şi clevetesc pe alţii, până când, mergând la biserică, a înţeles şi
s-a încredinţat, că Dumnezeu, pentru vicleşugul şi fărădelegile lor, i-a pus pe
căi alunecoase şi-i lasă să cadă în prăpastie (Ps. 72). Abia târziu, la sfârşit,
înţeleg rostul suferinţei în viaţa drepţilor şi a belşugului în viaţa
păcătoşilor.
În virtutea răbdării se înţelepţesc minţile şi se mântuiesc sufletele:
«Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre» (Lc. 21:19). «Răbdarea
trece marea». «Răbdarea biruieşte norocul» (Pilde). Făgăduinţele, marile
biruinţe, slava şi toate bunurile cereşti sunt ascunse în suferinţe, ca
sâmburele în sămânţă, spune Sf. Macarie cel Mare[4]. De aceea toate durerile şi
suferinţele trebuie primite şi răbdate, îndurate în linişte, ca nişte operaţii
aducătoare de sănătate; fără ţipete şi fără tânguire. Creştinul îndură
„bărbăteşte şi cu răbdare durerea ce i se pricinuieşte, fără să ţipe sau să se
tânguiască, ci stăpânindu-se”. Căci „aceeaşi durere o are cel ce ţipă şi cel ce
nu ţipă; cel ce produce zgomot ca şi cel ce nu produce zgomot”, cu deosebirea
că cel ce se vaită şi face zgomot cu durerea lui tulbură pe cei ce-l ascultă şi
arată lipsă de creştere bună - spune tot Sf. Macarie cel Mare[5]. Răbdarea în
suferinţă este „îmbinarea tuturor virtuţilor”; nici o virtute nu stă fără ea.
Virtutea aceasta a desăvârşit pe Iov (Iac. 5:11)[6].
Dar nu numai îndelunga răbdare, ci toate virtuţile creştine se învaţă în
şcoala durerii. „Cu suspine au intrat toate virtuţile în această lume” - spunea
Avva Pimen. Fierul plugului atunci străluceşte mai bine când răstoarnă mai
multe brazde. Sufletul omului atunci străluceşte mai frumos în podoabele
virtuţilor când rabdă în tăcere şi cu iubire mai multe dureri. Altfel rugineşte
ca şi fierul plugului în nelucrare[7].
Răbdarea necazurilor
De ce iese din calea lui Dumnezeu, calea virtuţilor, cel ce se abate de la
fapte bune, din pricina ispitelor? - întreabă Sf. Isaac Sirul. Şi tot el
răspunde: Pentru că nu-i dat nimănui să se apropie de Dumnezeu fără suferinţă,
căci fără suferinţă nimeni nu e statornic în bine[8].
Mângâierea şi bucuria sufletului este altă răsplată a suferinţei. După Sf.
Ioan Scărarul, mângâierea este răsuflarea sufletului celui chinuit, care ca un
prunc în sine-şi plânge şi cu veselie zâmbeşte[9]. După ce am trecut prin
suferinţe, toţi ne simţim şi mulţumim lui Dumnezeu, cu recunoştinţă, ca pentru
o binefacere. Se vede că durerea ne-a fost de un oarecare folos. Suferinţa e
maica bucuriei. Răscumpărarea e legată de osândă, mântuirea de robie şi bucuria
de suferinţă. Mesia, Mântuitorul, înainte de a mântui suflete, îndură
suferinţele tuturor sufletelor. Ca să ne arate învierea, mai întâi primeşte
crucea; ca să ne dăruiască raiul, mai întâi străbate adâncurile iadului. Abia
atunci îi spune Tatăl: «Şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii tăi
aşternut picioarelor tale» (Ps. 109:11; Evr. 1:13).
Viaţa veşnică tot prin mijlocirea suferinţelor se dobândeşte. «…că prin
multe suferinţe se cade nouă să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu» (FA 14:22).
Prin necazuri şi suferinţe vremelnice, ispăşim greşelile, ne mântuim de muncile
veşnice, dobândim viaţa cerească şi fericirea cea veşnică. «Nu pot să stea în
cumpănă pătimirile de acum cu slava care ni se va descoperi» (Rom. 8:18).
Gândul la răsplată uşurează greutatea muncii. În spinii suferinţelor aflăm pe
Hristos şi raiul. Cu cât e mai mare suferinţa, cu atât va fi mai mare slava şi
fericirea. „Socoteşte că făgăduinţele şi slava şi bucuria de bunătăţile cereşti
sunt ascunse în necazuri, în pătimiri, în răbdare şi credinţă. Căci şi grâul
aruncat în pământ, sau sămânţa de pom sădită, e de trebuinţă, aşa zicând, să
cadă în putreziciune şi necinste şi apoi să primească podoaba veşmântului şi
rodul înmulţit”[10].
De aceea, creştine, în suferinţă, roagă-te şi rabdă; fii stăruitor în
rugăciune şi îndelung răbdător în suferinţă. «Cheamă-Mă la vreme de necaz şi te
voi mântui şi Mă vei preamări» (Ps. 49:15). Sunt cruci văzute şi cruci
nevăzute, lăuntrice. Şi pe unele şi pe celelalte să le purtăm cu răbdare şi să
le îmbrăţişăm cu ardoare, ca martirii. Sf. Mucenici Ermil şi Stratonic
(cinstiţi pe 13 ianuarie), când erau duşi la moarte, să fie înecaţi în Dunăre,
cântau de bucurie Doxologia cea mare: «Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi
pe pământ pace …»[11]. Suferinţa e cea mai dulce deprindere a iubirii şi cea
mai mare răsplată a iubirii. Cine iubeşte mult, suferă mult. Iubirea face
martirii să nu simtă loviturile biciului, flăcările focului şi usturimea
rănilor. Suferinţa e semn de iubire, de îndreptare, de ispăşire, de înţelepţire
şi de mântuire. Cine nu se îndreaptă prin suferinţe e pierdut, e putred, e
netrebnic. Cine suferă trebuie iubit şi respectat, că poartă ca şi Apostolul
(Gal. 6:17) rănile Domnului.
Unica ta plăcere,
creştine, să fie dobândirea virtuţilor şi darurilor dumnezeieşti; unica ta
durere să fie pierderea lor[12].
[1] Vieţile Sfinţilor, vol. VII, p. 271.
[2] Cuv. Diadoh al Foticeei, Filocalia 1, p. 271.
[3] Până când n-a ajuns omul la smerenie, „pecetea duhului nu-i pusă pe
actul lui de libertate”, până atunci e rob şi lucrează de frică. Toate
suferinţele, necazurile, bolile, vin omului ca să-l smerească, să se trezească,
să cugete … De aceea e dator să mulţumească pentru toate la Dumnezeu, că nu l-a
părăsit (Sf. Isaac Sirul, Cuvântul 21, ms., p. 92).
[4] „Tocmai pentru aceasta stau la mijloc ispitele şi încercările cele
multe, supărările şi luptele şi picăturile de sudoare, pentru ca să se
vădească, cine a iubit numai pe Dumnezeu singur cu adevărat până la moarte, cu
toată voinţa şi din toată puterea lui … Căci făgăduinţele şi mărirea şi
obţinerea bunurilor cereşti stau ascunse în necazuri şi suferinţe, în răbdare
şi credinţă, ca sâmburele în sămânţă ce o aruncă cineva în ogor, sau ce este pe
copacul acoperit de spini sau creşte în loc mocirlos” - op. cit., p. 39.
[5] Ibidem, p.44.
[6] Sf. Petru Damaschinul, ms., p. 139.
[7] Un minunat şi mişcător exemplu de smerenie şi de îndelungă-răbdare în
suferinţe; a se vedea viaţa şi patimile Sf. Eustaţiu Plachida, a soţiei sale şi
a fiilor lor, pomeniţi la 20 septembrie. - Vieţile Sfinţilor, vol. V, pp.
295-304.
[8] Sf. Isaac Sirul, Cuvântul 85, ms., p. 274.
[9] Sf. Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul VIII.
[10] Sf. Simeon Metafrastul, Despre desăvârşirea în duh, ms., cap 60, p.
28.
[11] Vieţile Sfinţilor, vol. I, pp. 132-133.
[12] Filocalia 2, p. 278.
(Extras din Opera „Spre Tabor”, Sf. Ilarion Felea)
AJUTORUL
INFRATITOR
- Sfantul Tihon
din Zadonsk -
Vezi înca si ca o faptura o ajuta pe alta, iar stihiile cele de sus ajuta celor
de jos. Soarele lumineaza si încalzeste vazduhul si pamântul, iar norii le
adapa deopotriva; vazduhul slujeste drept suflare animalelor; pamântul ne aduce
hrana noua si dobitoacelor noastre. Toate acestea ne învata ca noi, fiind
fapturi cugetatoare, cu atât mai mult trebuie sa ne ajutam unii pe altii: cel
bogat – pe cel sarac, cel cumpatat – pe cel nechibzuit, cel sanatos – pe cel
neputincios, cel slobod – pe cel întemnitat, cel puternic – pe cel necajit, cel
împuternicit – pe cel neajutorat si asa mai departe. Iata de ce cuvintele:
„Ce-mi pasa mie de el?” trebuie sa fie izgonite din mijlocul crestinilor.
Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile
vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p.
61.
LUNTREA VIETII
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Ce furtuni
sufletesti, uragane, vijelii naprasnice, vârtejuri de foc se dezlantuie adesea
în viata omului, în viata acelor oameni care se straduiesc sa traiasca
crestineste si sa-L slujeasca pe Dumnezeu cu rugaciunea, facându-se mijlocitori
pentru sine si pentru altii înaintea negraitei Sale mile! Daca luntrea pe care
calatoreste sufletul nostru pe marea vietii, catre vesnicia care îl asteapta,
nu se sfarma cu totul si nu se scufunda, aceasta se datoreaza numai milei lui
Dumnezeu.
Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos,
traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 300
ZAPADA SI PLOAIA
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Cuvintele rugaciunii sunt asemenea ploii sau ninsorii când sunt spuse cu
credinta si participare. Fiecare dintre ele contine propria sa putere
germinativa si propriul sau rod. Stropii de ploaie si fulgii de zapada, toti
împreuna si fiecare în parte, adapa pamântul care capata vlaga si aduce rod.
Întocmai si cuvintele rugaciunii, aceasta ploaie duhovniceasca; fiecare
picatura si fiecare fulg pot adapa sufletul care prinde vlaga si rodeste fapte
bune, împreuna-lucratoare cu Duhul Sfânt, mai ales când sunt însotite si de o
ploaie de lacrimi.
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 343-344
ROMÂNIA - PRIDVOR AL RAIULUI
- Arhim. Iustin Pârvu -
Harul preotului
Acum este momentul cel mai
prielnic să ne legăm de părintele nostru duhovnicesc, să ne legăm de
epitrahilul părintelui, pentru că el este cel care leagă și dezleagă, el este
cu cheia Împărăției. Mântuitorul bate la ușa inimii fiecăruia și părintele ia
cheia și descuie și intră Mântuitorul Hristos. De aceea trebuie să fim foarte
atenți, să dăm cinste Bisericii, căci este corabia care ne duce pe valurile
mării care ne poartă.
Cu iscusința preotului este dusă
corabia mântuirii acesteia creștinești. E singurul om care mai poate avea
îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu, că de aceea l-a ales cu harul Lui ca să
poată ridica și sufletul celui care i se încredințează. Preotul este cel cu
care dumneavoastră trebuie să fiți într-o strânsă colaborare, într-o ajutorare
permanentă pentru ca să putem ajunge ca într-adevăr să cucerim Împărăția lui
Dumnezeu.
România - pridvor al
raiului
Spune Sfântul Ioan de Kronstadt
că munții, apele, văile, grădinile, livezile împreună cu Biserica formează
pridvorul de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Păi, vedeți dumneavoastră țara
noastră e un pridvor de intrare în Împărăția lui Dumnezeu. Biserici peste tot,
mănăstiri, mormintele voievozilor, ale domnitorilor noștri, ale eroilor noștri,
toate acestea formează o pregătire a noastră de intrare în Împărăția lui
Dumnezeu. Intri într-o biserică și vezi picturi, sfeșnice, lumânări aprinse,
cântări frumoase, intri din ce în ce mai sfios, tot mai sfios până în fața
Sfântului Altar, acolo unde ne împărtășim cu sângele și trupul Mântuitorului
Iisus Hristos. Asta este Biserica creștin-ortodoxă.
Dumneavoastră formați în
pelerinajul acesta un misionarism, formați o călătorie sfântă, mergeți peste
tot și vizitați și vedeți, vă completați cu ceea ce nu e la dumneavoastră în
suflet, mergeți acasă mai îmbogățiți, mai dispare din monotonia aceasta a noastră,
mai ies copiii, mai ies tinerii, mai ies bătrânii pentru o prefacere înspre
bine. Este o apă care mereu trebuie să se miște. Ce înseamnă o apă care zace
într-un dulap închis? Când i-ai dat drumul și vine apa care curge, o schimbă,
îi dă altă coloratură. La fel este și creștinul nostru, din popas în popas se
spovedește, se împărtășește, se reînnoiește, regenerează viață noastră
creștină, din ce în ce.
Televizorul și
calculatorul sunt învățătorii noștri
Dar în loc de duhovnici acum
învățătorul nostru este televizorul sau calculatorul. Acolo e tata și mama,
acolo e și duhovnicul, acolo e tot. Acolo e și iadul. Nu sunt împotriva
televizorului și a tehnicii, să nu se uite omul la televizor, să nu folosească
calculatorul. Să le folosească, dar cu înțelepciune și atâta vreme cât e pentru
zidirea lui sufletească! În momentul în care nu mai e pentru zidirea
sufletească, nu-l mai folosim.
Se spune că copii sunt răi,
tineretul e rău. Păi, cine îi formează? Noi. Stă și bunicu, și bunica, și tata,
și mama stăm acolo la televizor, toate drăcoveniile le văd și unii și alții.
Apoi degeaba bați clopotele: „Vino acasă, la ora 9 să fii aici! Cel târziu
10-11. Altfel nu te mai duci, stai acasă”. „Cum să nu mă duc!?”. Și vin la ora
3. Azi așa, mâine așa, vine momentul să-l scoată afară din casă. Vine cu
drepturile omului, n-ai ce să-i faci, drepturile elevului. Tu nu mai ai niciun
cuvânt de spus că vine cu drepturile. Dacă îl iei aspru cumva, se duce și te
reclamă la biroul politic, la PCR merge acolo. Că nu-i alt guvern, tot PCR-ul
e.
Chemarea neamului
nostru
Măi, să nu uităm că suntem
ortodocși, să nu uităm că suntem botezați și că avem o datorie: „Câți în
Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și-mbrăcat”. Să ne îmbrăcăm în Hristos!
Acesta este chemarea neamului nostru. Nu am trăit în bogăție, în averi și-n
îndestulări, avem însă această mare bogăție a Ortodoxiei care a rămas pentru
toată Europa, nu numai pentru noi. Să știți că toată lumea tânjește după o
viață creștin-ortodoxă; o dovedesc românii care se duc prin Spania, se duc prin
Germania, prin Franța, prin Italia.
Parcă și ăsta e un rost,
împrăștierea asta a românilor, ca să ducă frumoasa învățătură ortodoxă, cea de
2000 de ani a Sfântului Apostol Andrei în întreaga lume. Să o ducă la toate
popoarele păgâne. Să știți că spun cu multă durere, Occidentul este aproape
păgânizat. Constituția ateistă a Europei crește și se dezvoltă tot mai mult și
în Răsărit, în zona noastră; pericolul este din ce în ce mai mare. Vin cu toate
sistemele și cu toate planurile drăcești care să sufle, să-L detroneze pe
Hristos din inimă și din mintea creștinilor.
Răspunderea
creștinului
Vedeți, religia, școala este așa
cum este; icoana stă la cheremul unui director de școală. Vrea domnul director
să rămână icoana, rămâne, nu, afară cu ea! Iată că pe noi înșine ne măcinăm și
ne distrugem, noi, fiii acestei țări, ne măcinăm și ne consumăm unii pe alții,
cu planurile și cu directivele străinilor și noi numai executăm. Ca să fim
directori, să fim bine plătiți, bine cotați, putem distruge orice. Vine un
manual de istorie, îl primim; vine un manual de religie, îl primim și pe acela,
vine un manual de sociologie, și tot așa. Nu ne interesează cum este, că Ștefan
cel Mare a existat sau că n-a existat sau că știu eu ce alt scriitor de-al
nostru, Eminescu a fost sau n-a fost, că a fost polonez, că a fost ucrainean,
că a fost român, nu se știe ce, dar nu mai este nici Eminescu.
Cu mult regret vă spun că se
întâmplă lucrurile acestea spre desființarea noastră ca nație și ca trăitori ai
acestor ani frumoși ai neamului nostru. De aceea avem o răspundere înaintea lui
Dumnezeu. Să știți că nu rămâne neîntrebat la judecată nici un creștin-ortodox,
despre ce a lucrat el în viața lui de toate zilele. Nu o să-l întrebe câte
averi sau câte moșii și cu câte sisteme economice a colaborat! O să te întrebe:
„Ce ai făcut tu pentru Hristos, ce ai făcut pentru botezul tău, ce ai făcut
pentru numele tău de creștin?”. Acestea vor fi întrebate. Și atunci sigur că
vom da răspuns fiecare după ceea ce am făcut, după ceea ce am mărturisit.
Că, după cum spune Evanghelia:
„dacă v-ați lepădat înaintea oamenilor de numele Meu, și Eu mă voi lepăda
înaintea îngerilor Domnului”. Și iată că aceasta este misiunea noastră de
ortodocși, să mărturisim și dacă se poate, să murim pentru această frumoasă
învățătură a Evangheliei. Care a fost viața Mântuitorului? 33 de ani pe pământ,
persecuții, prigoane, ucideri, răstignire și Învierea. Așa e și neamul nostru,
mergem cu toții în această suferință, în această greutate, ca neamul nostru să
învieze prin Hristos. Dumnezeu să vă călăuzească!
(Extras din „Ne vorbește Părintele Justin”, vol. V
STIINTA STIINTELOR SI ARTA ARTELOR
- Sfantul Ioan din Kronstadt -
Împatimirea sufletului de cele pamântesti si trupesti pâna la uitarea de
Dumnezeu vine de la diavolul, care face ca, atunci când ni se leaga inima de
cele pamântesti si trupesti, ea sa devina vasul spurcat al patimilor, în loc sa
priveasca cu chibzuinta spre cele de Sus si sa fie vas duhovnicesc si templu al
Duhului Sfânt. „Nu puteti sa slujiti lui Dumnezeu si lui Mamona” (Matei 6, 24),
lui Dumnezeu si averilor lumesti, lui Dumnezeu si trupului, lui Dumnezeu si
lumii, lui Dumnezeu si desfatarilor; de aceea, a sti sa-ti conduci trupul si
inima este stiinta stiintelor si arta artelor. Sunt când trup, când suflet. Ce
nestatornicie! Câta nerecunostinta! Ce lene! Si câta îndelunga-rabdare de la
Dumnezeu! Dar oare cât timp voi fi schimbator ca luna sau ca un caleidoscop?
Întareste-ma, Doamne, fa-ma sa stau pe piatra poruncilor Tale!
Sfantul Ioan din
Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia,
Bucuresti, 2005, p. 239
ALERGAREA DUPA FLUTURI
- Sfantul Simeon din Dajbabe -
Întocmai precum copiii alearga
veseli pe câmp dupa fluturi, tot astfel cei nepriceputi alearga dupa slava
lumii.
Sfantul Simeon din
Dajbabe, The Orthodox Word, nr. 271-72, traducere de Laura Marcean, Ed. St.
Herman, Platina, SUA, 2010, cap. Selected Verses from the Treasury of St.
Symeon’s , p. 37-53
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu