Romania
sub regele Carol I
O
zi solemnă - 10 mai 1866
Un articol de: Prof. dr.
Dorin Stănescu - 10 Mai 2026
La 10 mai 1866, acum
160 de ani, România trăia un eveniment aparent firesc, se mai petrecuse de
multe ori în istoria ultimelor decenii ca un domn să fie încoronat pe tronul
țării, dar la acel moment nimeni nu bănuia că, de fapt, o eră nouă avea să
înceapă odată cu proclamarea ca domnitor a lui Carol I de
Hohenzollern-Sigmaringen. La 8 mai 1866, însoțit de Ion. C. Brătianu, viitorul
domn punea piciorul pe pământ românesc și se îndrepta spre București, iar
printre primele sale acte pe care cei din anturajul său i le-au solicitat a
fost acela de a grația un cleric.
Revista „Convorbiri Literare” din
noiembrie 1936 consemna faptul astfel: „Cea dintâi semnătură solicitată
Principelui Carol de Hohenzollern, la sosirea sa în ţară, pe când se oprise la
conacul Goleştilor, în ziua de 9 Mai 1866, a fost actul de graţiere a
Mitropolitului Calinic, osândit, împreună cu boierul Rosnovanu, pentru uneltiri
împotriva Unirii şi alegerii unui Principe străin”. Carol I avea să facă acest
gest, iar peste timp viitorul Mitropolit primat avea să-i fie unul dintre cei
mai devotați supuși și chiar un apropiat. A doua zi, la 10 mai 1866, prințul
Carol avea să intre în București, iar anecdotica epocii amintește că domnul a
fost condus spre locul unde avea să fie găzduit, casa Golescu, una dintre cele
mai frumoase clădiri din Bucureștiul acelei perioade. Ce este această casă?, a
întrebat viitorul domn. Este palatul domnesc, Măria Ta, i-au spus cu mândrie
cei din suită, unui prinț de Hohenzollern foarte mirat și pentru care palatul
avea, desigur, alte dimensiuni. Și tot anecdotica a înregistrat faptul că și
viitoarea regină Elisabeta la sosirea în București a avut aceeași mirare...
Aveau să mai treacă ani până când în capitala țării se va fi ridicat un palat
demn de un rege.
Un ceremonial
religios și un discurs memorabil
În ziua de 10 mai 1866, când noul
domn intră în București și este încoronat, Mitropolitul prezidează întregul
ceremonial. Iată cum descrie ziarul „Gazeta de Transilvania” din 18 mai 1866
evenimentul acesta: „Ajungând la Mitropolie domnitorul fu primit de eminența sa
părintele mitropolit Primat, însoţit de un numeros cler, cu Crucea și
Evanghelia și fu condus în biserică. După terminarea Te Deumului, Maria Sa a
intrat în Camera Deputaților. Măria Sa s-a urcat pe estrada tronului și a depus
jurământul”. Și în numărul din 11 mai 1866, ziarul „Românul” al lui C.A.
Rosetti nota pe prima sa pagină despre cum s-a desfășurat ceremonialul din
Parlament: D. Colonel N. Haralambie, membru al înaltei Locoteninți Domnesci,
citește următorul jurământ: „Jur de a fi credincios legiloru țării, de a păzi
religiunea României, precum și integritatea teritorului ei, și de a domni ca
Domn Constituționalu. Măria Sa Domnul, cu mâna pe Sfânta Evangelie și Sfânta
Cruce rostește cu glas mare «Jur!», după aceasta, Măria Sa, subscrie actul
jurământului care se adiveresce de Eminența Sa Mitropolitul Primat și se
contrasemnează, de întregul ministeriu - Acestu actu se depune de către domnulu
Primul ministru în mâinile D. M. Costache Președintele Adunareî, care anunță
Camerei această depunere...”. Același ziar a consemnat și discursul pe care
Carol I l-a rostit în calitate de domn al țării, în fond primul său discurs:
„Ales de către națiune, cu spontaneităte, Domn al Romăniloru, mi-am părăsită
făr’a sta la îndouială, și țară și familie, spre a respunde la chemarea acestui
poporă care mi-a încredințat destinatele sale. (aclamațiuni entusiastice).
Puindu piciorul pe acestă pământ sacru, am și devenit Romăn. Primirea
plebiscitului îmi impune, o știu, mari datorii sper că’mi va fi dat a le îndeplini.
Eu vă aduc uă inimă leală, cugetări drepte, uă voință tare de a face binele, un
devotament fără margini către noua mea patrie, și acel neînvins respect către
lege, pe care l-am culesu în exemplul alor mei. (Ura! prelungite) Cetățean
astădi, mâine, - de va fi nevoe - soldat, Eu voi înpărtăși cu d-v. soarta cea
bună ca și pe aceea rea. (Aclamațiuni repețite), din acestă momentu, totul este
comun între noi. Credeți în mine, precum cred eu în d-v. Singuru numai Dumnezeu
pote ști ceea ce viitorul păstreză patriei nostre! Din parte-ne se ne mulțumim
întru a ne face datoria. Se ne întărim prin concordie! Se unim puterile nóstre
spre a fi la înălțimea evenimentelor! Providenția care a condus pe alesul d-v.
până aci, și care a înlăturat tóate piedicile din calea mea, nu va lăsa
neîndeplinită opera sa. Trăiască Romănia!” Același ziar, „Românul”, mai are pe
aceeași primă pagină și textul unui mesaj al cetățenilor din Severin și
Mehedinți care, privit astăzi, la 160 de ani distanță, ne confirmă că tot ceea
ce au simțit acei oameni în acele clipe s-a împlinit: „Ziua în care Alteța
Voastră a călcat pe pământul României este pentru noi o sărbătoare națională.
Ea va fi una din epocele cele mai însemnate în analele țării noastre.”
Ce a însemnat domnia
lui Carol I pentru România?
La 1866, din punct de vedere al
statutului juridic internațional România era o entitate statală cu armată,
instituții și o Constituție proprie, dar aflată sub jurisdicția Imperiului
Otoman și sub garanția colectivă a Marilor Puteri, conform hotărârilor
Congresului de la Paris din 1856. Cu alte cuvinte, nu era un stat independent!
Nici din punct de vedere economic, social ori cultural situația nu era
strălucită. România nu avea o industrie proprie, nici căi ferate, era
dependentă de importuri și de tehnologiile din Occident, economia era una
bazată pe agricultură. Nu existau partide politice, ci doar grupări care
împărtășeau idei care în deceniile următoare vor deveni doctrine politice ale
celor două partide care vor guverna țara: Partidul Național Liberal și Partidul
Conservator. Despre cultură este suficient să ne raportăm la celebrul eseu al
lui Maiorescu din 1868, cel care a definit cel mai bine situația societății și
culturii românești, ambele marcate de acele „forme fără fond”. Acestea erau
coordonatele lumii românești de la 1866.
În cei 48 de ani de domnie,
această lume s-a schimbat radical, iar transformările pozitive, de substanță,
au predominat neîmplinirilor inerente oricărei societăți umane. Prima și cea
mai însemnată schimbare a fost aceea a statutului juridic internațional -
obținerea independenței de stat, realizată cu jertfele soldaților români pe
câmpurile de luptă din Bulgaria. La 1878, în urma Congresului de la Berlin,
marile puteri au recunoscut România ca stat independent. Devenit rege al
României din 1881, Carol I a urmărit cu consecvență propășirea țării sale, dând
adeseori, prin exemplul personal, un imbold contemporanilor săi. Sub Carol I
s-au fondat instituții durabile și solide și astăzi, iar Biserica Ortodoxă
Română a cunoscut aceeași înflorire ca a țării și a devenit autocefală în 1885.
Și tot în vremea regelui Carol I s-a născut acea idee, a unei Catedrale
Naționale care a rămas doar la stadiul de deziderat și pe care noi, cei de azi,
am avut bucuria de a o vedea materializată.
În 1914, când regele Carol I a
murit, bilanțul său era unul remarcabil: fondase o dinastie care avea să
conducă România până în 1947, lăsa în urmă un stat respectat în Europa, o
putere regională, o țară bogată și prosperă cu peste 3.000 km de cale ferată și
cu instituții solide. Cu siguranță, așa cum englezii au denumit perioada
1837-1901 ca fiind perioada victoriană, adică perioada în care Regatul Unit al
Marii Britanii și Irlandei a fost condus de către regina Victoria, și românii
ar trebui să numească intervalul 1866-1914 drept perioada lui Carol I.
Substanțiala moștenire - o Românie modernă și europenizată pe care emblematicul
suveran a lăsat-o generațiilor viitoare - îl îndreptățește pe marele rege
Carol I să dea numele său acelei epoci, fără precedent în istorie, în care
România a făcut definitiv saltul din Evul Mediu spre modernitate.
https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/o-zi-solemna-10-mai-1866-205787.html
trimis de: GEORGE MANDICESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu