DUMITRU ICHIM - PSALMUL DIN SÂMBĂTA MARE

 

PSALMUL DIN SÂMBĂTA MARE

 

 

~*~

 

Ai pus în mine cheia, dar ușa-i încuiată;

N-aprinzi cu-o rază muchea de gemă spre rodire?

E-atât de noapte-n mine cum n-ai fost niciodată,

Mai strigă-mă cu soare și-n altă plămădire!

A altora.

Străveacul veacului deschise iadului hambare,

Cu toți veneau spre Mine cu sacii în spinare...

Și toată murdăria de patimi și păcate păcate

Mi-o vomitau în ochi, sau mi-o vărsau în spate.

Eram atât de singur pe lemn cu rost de toacă

Și mă-necam în cloacă.

Mă vruși prin stânci o roză; la ce folos mi-s spinii?

Pe colțul pietrei crinul - spumă și pluș, de-a valma.

La fiecare treaptă din suflet vând luminii

Să-Ți cumpăr semnătura ce-ți sângerează palma.

Tâlhar al morții mele, nu pot fără de Tine,

Și de Ți-o cer în locu-i găsesc vădană groapa.

Cum nu Te uscă dorul bordeiului din mine

Ca în povestea mamei când pruncu-nchide pleoapa?

...Și se ținură ochii spre-a nu Te recunoaște,

Dar inima: E seară, rămâi măcar de Paște!

AGONIE

Să mori nu moartea ta, ci-n fiecare ins se

Cerea să mori cu brațele întinse

Între pământ și ceru-n plecăciune

Îmbrățișarea Mea pe toți să vă adune.

Șarpele Evei și altul, al lui Moise,

Prin voi se

Ascundeau. Cine putea să-i prindă,

Că-n unul celălalt fugea ca-ntr-o oglindă?

Veacuri curgeau pe harpele

Unse cu paos

Prăbușirii în haos.

M-au pironit pe lemn. Sunt Șarpele

Lui Moise, intrat pe sub Scriptură:

Priviți spre Mine ca leac de mușcătură!

Nu mă durură palmele,

Harapnicul, sudalmele

Ca urechelnițe,

Nici blasfemia fiartă-n velnițe

Și-apoi din nou întru povarne,

Nici cuiele bătute-n carne

Scrâșnind pe lângă os în bucurii de draci -

Tot iadul în ciocanul de covaci!

Nici chiar oțetul din pocal ce mi-l întinse ora,

Ci moartea ce-o s-o mor,

Tu nu M-ai părăsit, ci M-ai pierdut în port

Cu leacul de-a fi veșnic să mor în orice mort.

Eu! Taina din scriptura seminței lui a fi!

Eli, Eli, lama sabahtani...

Murisem demult când vârful de suliță

Deschise prin inimă o uliță.

Cum mi-o priveam de sus cu frică;

Inima-mi mare să fie-atât de mică?

Doar numai cât o turturică?

Și deodată s-a preschimbat din carne de plângeri

În borangicuri imense de îngeri;

Crescând. Că pe muchea clipei

Veac pe sub veacuri se odrăzlea aripei.

Unde pătrunse lancea să o facă moartă,

Din cleștar se deschise o poartă,

Iar lumea intra cu darul preschimbat al humii

În jurul lui Alfa și Omega al lumii.

Apoi întreg pământul și galaxii precum colbul de

boare

Și inima se făcea tot mai mare...

Oare Tu puteai spre-a o duce

La coborârea Mea de pe cruce?

Te-am așteptat Părinte sfânt,

Singur în portul de mormânt.

Poate aici ascunsă fu cheia

Că M-ai descoperit în om

De-abia

în ziua a treia.

ANIVERSAREA PUNȚII ALBE

La mormântul poetei Florica Bațu Ichim

Vezi, anii noștri cum s-au dus?

O viață-ntreagă te-am iubit,

și azi la fel,

dar cu-n sonet în plus.

Și cum s-au dus prierii , vezi?

Cum, nu ți-au spus

neîndrăznitele-mi livezi?

Opritul timp – umbrar floriu…

De unde  oare să-mi mai viu?

Inel din lună ți-am cules –

floare de colț –

de lângă pinul de târziu

ce nu mă lași și eu să-l știu.

Cad frunze-atinse de apus,

ecouri acatistul țes:

Vezi, cerbii noștri cum s-au dus?

Răspund cu brad, șoptind, încet

cuvânt ce-o viață-am tăinuit:

Te-aștept diseară-ntr-un sonet

ce-abia a înflorit!

ANIVERSAREA POETULUI

Cadouri rare,

neprețuite îndoieli,

și-altfel de nestemate.

Pe catifea,

bând

ațipitul lor,

fum lung,

din narghilea,

spre nefiresc -

aleanul!

Din codri se-auzi

boncăluindul corn,

prelung...

''Închideți uși, ferestre,

și, zăvorâți, să închinăm,

în disperare, tinereții!

Beți!''

Așa strigase negrul vornic,

cel mai poznaș,

ce-a legiut sub ornic

chervanele din Trapezunt

și clanul.

''Nu auziți?

Pe-afară trece anul,

cu colți de aur, primul din mistreți,

ce singur a scăpat din țarcul

Măriei Sale Regelui Doinaș!''

...și toți priveam

năuci,

până la unul,

cum sfidător ne întorcea Nebunul,

neprețuitele oglinzi și îndoieli

 

~*~

DUMITRU ICHIM