Ura, povara sufletului bolnav, neputincios și gol
Literatură
Art-emis
05 Mai 2026
M-am întrebat mereu de-a lungul
anilor, de ce urăsc cu patimă unii oameni? Deși este o emoție umană distructivă
și poate fi stăpânită, totuși, unii dintre noi, creaturi înzestrate cu acea
materie gelatinoasă furnizoare de rațiune numită creier, devin uneori adevărați
monștri sub imperiul urii. Ura este un sentiment complex, violent, devorator de
suflete, este cel mai trist și rapace sentiment care duce la violență sub toate
formele, care sfărâmă armonia, pacea, liniștea, bunăstarea, iubirea dintre
oameni. În esență, ura este un fel de forță a individului sau a unui grup de
oameni, care sunt mutilați sufletește. Unii au suferit, au fost agresați,
abuzați fizic și psihic și nu au putut să treacă de un trecut urât, devenind ei
înșiși agresori prin ură. Alții așa s-au născut, „croială rea”, cum spunea
adesea, bunica mea maternă, când era vorba de un om „rău la mațe”, având în
bagajul genetic acest morb al urii care-i face neputincioși și răi.
Pentru om, ura este o povară greu
de suportat. Ea, ura îi oferă o „fata morgana” a dreptății sau a victoriei,
consumându-i ca o sălbăticiune flămândă o mare parte din energia emoțională,
chiar și fizică, făcându-l sclavul furiei de nestăpânit, otravă care ucide
lent, zi de zi bietul suflet. Uneori, ea, ura este atât de furibundă, încât
omul poate deveni un nebun, fără să-și dea seama, fără să priceapă, fără să
judece, cât de otrăvitoare este nesăbuința de a se lăsa pradă acestui rău
imens. Dacă stai de vorbă cu omul care urăște, știe ce are de spus, se apără,
își aduce argumente care să-i justifice ura. Dar nimic nu rezistă în favoarea
urii. Omul care urăște este un om slab, neputincios, frustrat și care simte
nevoia organică de a sluți sentimentele semenului, chiar dacă nu-l cunoaște în
adevăratul sens al cuvântului. Prin ură, individul simte cum se răcorește de
trecutul lui, de frustrările care-l macină fără să le judece, simte nevoia
permanentă de se război cu ceva, cu cineva, simte nevoia să facă demonstrații
fără să cunoască formule, simte nevoia să toarne veninul și mizeria peste cel
vizat, cu dorința macabră de a jigni și umili până în plăselele sufletului
celuilalt, neștiind că este privit dinafară, cu milă și compasiune, poate chiar
de cel ofensat. În general, omul care urăște, nu prea cunoaște empatia, dar
face caz de ea, își atribuie calități pe care nu le are, și păcălește
apropiații, dar nu pentru multă vreme, căci, răutatea și ura pocnesc la un
moment dat, ca niște buboaie pline de puroi. Din interior, ura este sentimentul
omului slab, rănit, dezamăgit și care nu are capacitatea de a înțelege
mecanismele acestui complex biologic, care este omul. Omul care urăște este
superficial, care nu-și poate vindeca rănile, ci, dimpotrivă, le zgândără, le
infectează și mai mult prin resentimente pe care nu le poate gestiona spre
lecuire, ci dimpotrivă, le dă statut de aliat în neputințele lui.
El, omul care urăște este
permanent cu veninul pe buze, în vorbe, în privire, în gestică, făcându-l să
aibă ticuri și armură ruginită, spoită cu răutate și micime a minții. Se crede
superior când împroașcă răutăți, crede în elucubrațiile lui, așteaptă ovații și
recunoaștere, ofensează, amenință, este ca un actor prost, netalentat, care
nici măcar nu știe unde se află și de ce. Uneori este jalnic și obraznic
și-atunci se creează un gol în jurul lui. El este omul care va repeta ca o
moară stricată, că nu uită, că nu iartă.
De când este lumea pe pământ, a
avut mereu nevoie, pentru progres, de uitare, de iertare. Amenințarea, ura,
răutatea au dus la războaie, mizerii, nenorociri printre oameni, adevărate
cataclisme în societățile umane. Ura izolează, dezbină, strică, sfărâmă,
mutilează, distruge, arde, îngroapă suflete și minți. Ea pârjolește omul
transformându-l într-un pustiu, un ținut arid și ostil, un loc plin de spini
otrăviți care pătrund în adâncul măruntaielor, putrezindu-le și
transformându-le într-o masă vâscoasă și scârboasă. Omul care urăște este un om
bolnav care încearcă mereu să-și justifice ura, și își creează un zid al urii,
în spatele căruia stă la pândă ca un dușman. Parcă toată energia lui și-o
canalizează pentru împroșcarea cu venin și simte satisfacție când reușește
să-și verse furia ca o moluscă otrăvitoare, după care așteaptă respect,
compasiune, înțelegere, recunoaștere. Dar ce poți să înțelegi la un om care
este verde de furie mereu, care urăște bolnăvicios și care este acaparat de
nebunia urii? La urma urmei este identitatea lui, este pecetea lui și este greu
de crezut că un astfel de om mai poate fi recuperat. Ca să poți ieși din
capcana urii, îți trebuie multă forță, educație, multă muncă, multă iubire,
respect, înțelegere și dorință profundă de a te vindeca de această boală, care
este ura. Printr-un curaj sincer, prin introspecție a minții și printr-o
deschidere spre reanalizarea conștiinței, omul care urăște se poate recanaliza
spre alte direcții ale umanului, ieșind din labirintul răutății și urii spre o
reconstrucție a identității. Trebuie să-și recunoască fragilitatea și să
dezvolte printr-o muncă îndârjită, forme de compasiune, respect, bunătate,
iubire față de sine și față de semenul său.
Numai iertând cu adevărat, din
toată inima, cu respect și responsabilitate, cu maturitate și conștiință, omul
otrăvit de ură poate să-și cicatrizare rănile, poate deveni cu adevărat
puternic și se poate împăca mai întâi cu el, apoi cu ceilalți, și-atunci,
respectul semenilor după care tânjește mereu, îl va căpăta de la cei din jurul
lui în mod natural, de necontestat. În interiorul omului care urăște exista o
frământare continuă care macină permanent idei fixe și neînțelese de cei din
apropiere. El, omul care urăște, își construiește mereu o poveste în care el
este o victima, o victimă absolută iar cel asupra căruia își revarsă ura este
vinovatul care nu are niciun drept de apărare. Urând, el capătă un sentiment de
stabilitate și totul capătă sens în mintea și comportamentul lui. Se crede
puternic, hotărât și pare neînduplecat în vorbe și fapte. În ochii lui, ai
celui care urăște, oamenii pot apărea răi, nedrepți, superficiali și mereu are
pregătită doza de venin pe buze. Lumea este ca un loc ostil în care el nu se
simte confortabil, ajungând un fel de prizonier al propriei răutăți. Deși,
uneori pare rațional, ura îl consumă totuși și-l acaparează fără a mai putea
ieși de sub stăpânirea ei. Ura îi dă energie, îi furnizează un scop și îi oferă
iluzia că este puternic, cinstit, drept și curajos.
El, omul care urăște, este o
victimă a propriei uri, devenind rigid în gândire, dar și vulnerabil, chiar
dacă se teme că i se spulberă argumentele propriei răutăți. El este „omul care
nu uită”, care „nu iartă”, neputând astfel să mai evolueze din această
închisoare a rigidității, rămânând un blocat în propria-i temniță tapetată cu
ură și neputință. Ca să iasă dintr-un astfel de loc, trebuie să-și recunoască
durerile, frustrările, trebuie să dea drumul sincerității, bunătății, rațiunii
pe care le-a negat. Trebuie să transforme energia urii într-o energie a
reconsiderării, a înțelegerii și a ieșirii din bezna răutății. Este un drum
greu, chiar foarte greu, iar dacă nu are niște „date” în bagajul genetic sau
căpătate, construite prin educație, atunci, va fi un condamnat în ură, o
vietate care își zgândără mereu rănile, infectându-le cu puroiul urii.
Și-atunci, va rămâne cât va trăi, un frustrat răutăcios care, își va găsi scuze
pentru orice vorbă grea, pentru orice atitudine ironică, malițioasă, plină de
veninul urii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu