Alexandru Bochiş-Borşanu - Donald Trump și sfârșitul ordinii globale

 

Donald Trump și sfârșitul ordinii globale - între suveranitate, hegemonie și incertitudine

Col. (r) Alexandru Bochiş-Borşanu

Art-emis

05 Mai 2026

 

Cum va fi înlocuită ordinea globală de logica interesului și a puterii

În istoria contemporană, există momente în care apariția unui lider nu mai poate fi explicată prin logica obișnuită a alternanței politice. Ea devine semnul unei rupturi, al unei acumulări de tensiuni care, ajunse la limită, își găsesc expresia într-o figură capabilă să le concentreze și să le exprime. În această categorie se înscrie, fără îndoială, Donald Trump președintele ales al Statelor Unite. Donald John Trump nu este doar produsul unei conjuncturi electorale, ci rezultatul unei crize profunde a ordinii globale construite după sfârșitul Războiului Rece. O ordine care, sub aparența stabilității și a universalismului, a ascuns dezechilibre majore între centru și periferie, între elite și populație, între discursul normativ și realitatea puterii.

După 1990, Occidentul a trăit sub semnul unei certitudini aproape dogmatice: globalizarea este ireversibilă, democrația liberală este destinul inevitabil al tuturor societăților, iar interdependența economică va transforma conflictul într-o relicvă a trecutului. Conceptul de „societate deschisă”, articulat de Karl Popper și promovat activ de rețele de influență asociate unor figuri precum George Soros, a devenit fundamentul ideologic al acestei viziuni. În realitate, această ordine nu a fost nici universală, nici echitabilă. Globalizarea a funcționat ca un mecanism de redistribuire asimetrică a resurselor și puterii, în care Statele Unite și aliații lor au beneficiat de poziții dominante. Sub discursul cooperării între state s-a menținut o hegemonie clară, exercitată prin instrumente economice, militare și instituționale.

Donald Trump nu a contestat această hegemonie în sine. A contestat forma ei. Prin sloganul „America First”, el a propus o mutație de paradigmă: renunțarea la hegemonia ideologică, bazată pe valori universaliste, în favoarea unei hegemonii tranzacționale, centrate pe interesul direct. În această logică, alianțele nu mai sunt expresia solidarității, ci a utilității; comerțul nu mai este liber prin definiție, ci negociat în termeni de avantaj; iar securitatea nu mai este garantată, ci condiționată. Această transformare nu înseamnă retragerea Statelor Unite din lume, ci o recalibrare a modului în care își exercită puterea. America nu mai dorește să fie „jandarmul global” în sensul tradițional, dar nici nu renunță la poziția de actor dominant. Caută, mai degrabă, să reducă costurile hegemoniei și să maximizeze beneficiile ei. De aici rezultă o contradicție fundamentală: cum poate o putere globală să se replieze național fără a-și pierde dominația?

Răspunsul lui Trump nu este retragerea, ci schimbarea regulilor jocului. În această nouă logică, suveranitatea altor state devine relativă, negociabilă, dependentă de raportul de forță. Nu mai este necesară ocuparea teritoriilor în sens clasic; controlul poate fi exercitat prin mijloace indirecte, dar nu mai puțin eficiente: prin presiune economică; dependență strategică; influență politică; prezență militară. Este o formă de dominație fără anexare formală, dar cu efecte comparabile. O hegemonie care nu mai are nevoie să se ascundă în spatele unui discurs normativ, pentru că își asumă explicit caracterul tranzacțional. Această schimbare produce însă un efect colateral major: erodarea regulilor care au structurat ordinea internațională după 1945. Principii precum suveranitatea, integritatea teritorială sau neintervenția nu dispar, dar își pierd caracterul universal. Ele devin instrumente selective, invocate sau ignorate în funcție de interes.

Lumea intră astfel într-o zonă de ambiguitate strategică, în care dreptul coexistă cu forța, iar normele cu excepțiile. Relația cu Vladimir Putin reflectă această realitate. Între rivalitate și pragmatism, între confruntare și negociere, ea ilustrează o lume în care liniile de separație nu mai sunt clare. În același timp, ascensiunea Chinei transformă competiția globală într-una sistemică, în care nu doar interesele, ci și modelele de organizare sunt puse în joc. Războiul din Ucraina confirmă această tranziție. El nu este o anomalie, ci expresia unei ordini în descompunere, în care regulile nu mai sunt suficiente pentru a preveni conflictul, iar echilibrul se caută din nou prin raporturi de forță. În acest context, Donald Trump apare nu ca autor al incertitudinii, ci ca accelerator al unui proces inevitabil. El a scos la suprafață contradicțiile unui sistem care nu mai putea funcționa în forma sa inițială. A transformat consensul în conflict și a obligat lumea să-și redefinească pozițiile. Dar această demascare are un preț. În absența unor reguli clare și acceptate de state, ordinea internațională devine fragilă, instabilă. Statele reacționează: își reafirmă suveranitatea; își consolidează capacitățile militare; își diversifică alianțele.

Rezultatul este o lume mai fragmentată, mai competitivă și mai imprevizibilă. În fața acestei realități, întrebarea finală nu mai este dacă Donald Trump a avut dreptate sau nu, ci încotro conduce această transformare.

- O primă posibilitate este emergența unei lumi multipolare, în care marile puteri - Statele Unite, China și Rusia coexistă într-un echilibru fragil, dar funcțional. Regulile nu dispar, dar sunt renegociate, iar conflictul este gestionat după regulile lor.

- O a doua direcție este fragmentarea globală, în care lumea se divide în blocuri rivale, regionale sau funcție de afinități, iar stabilitatea devine locală, nu globală. În acest scenariu, incertitudinea devine norma.

- O a treia variantă presupune revenirea unei hegemonii dure, similare dictaturii, în care Statele Unite își reafirmă dominația prin constrângere directă, invocând nevoi, renunțând la ambalajul ideologic al trecutului.

În fine, există și scenariul escaladării, în care competiția dintre marile puteri scapă de sub control, lumea intră într-o criză majoră, cu consecințe greu de anticipat.

Între aceste posibilități, realitatea va construi, probabil, o combinație Dar un lucru devine cert: ordinea globală care a dominat ultimele decenii nu mai poate fi restaurată. Iluzia universalismului s-a spart, iar în locul ei a reapărut ceea ce istoria nu a abandonat niciodată cu adevărat: logica puterii. În acest sens, Donald Trump nu este doar un lider controversat, ci un reper de epocă. El marchează momentul în care lumea a încetat să mai creadă în reguli ca în garanții absolute și a revenit la negocierea permanentă a intereselor.

Trump nu oferă o finalitate. El deschide un proces. Un proces în care ordinea nu mai este dată, ci disputată. În care pacea nu mai este o stare, ci un echilibru precar. În care națiunile nu mai caută integrarea, ci protecția. Iar dacă această lume va deveni mai stabilă sau mai periculoasă depinde nu de un singur lider, ci de capacitatea colectivă de a transforma competiția în echilibru. Pentru că, în absența regulilor acceptate, puterea nu mai creează ordine - ci doar intervale fragile între conflicte.

Iran, Israel și Statele Unite: o axă a escaladării războiului. Tensiunea dintre Iran și Israel, amplificată de implicarea directă sau indirectă a Statele Unite, reprezintă una dintre cele mai volatile linii de fractură ale actualei ordini internaționale. Nu este vorba despre un conflict clasic, delimitat teritorial, ci despre o confruntare stratificată: militară, tehnologică, ideologică și prin intermediari regionali. Finalitatea probabilă nu este un război deschis de durată, ci menținerea unei stări de conflict controlat, cu episoade recurente de escaladare și relaxare. Niciuna dintre părți nu are interesul - sau capacitatea - de a transforma confruntarea într-un război total, ale cărui costuri ar depăși beneficiile strategice. Consecințele globale sunt însă semnificative: volatilitate energetică, presiune asupra rutelor comerciale, intensificarea cursei înarmărilor și consolidarea logicii blocurilor. Într-o lume deja marcată de competiția marilor puteri, acest focar nu generează o nouă ordine, ci adâncește fragmentarea celei existente. Astfel, conflictul dintre Iran și Israel nu anticipează o rezolvare, ci confirmă tendința epocii: nu pace stabilă, ci echilibre fragile între crize succesive.

Aranjament grafic – I.M.