Istoria în mers - Strâmtoarea Ormuz
Prof. univ.
dr. Tiberiu Tudor
Art-emis
02 Mai 2026
Blocada
iraniană - închiderea strâmtorii
Răspunsul Iranului la atacul
devastator al forțelor americano-israeliene din dimineața zilei de 28 februarie
2026 (operațiunea „Epic Fury”) a fost instantaneu: un val de rachete și drone
asupra unor obiective militare și strategice israeliene și asupra bazelor
americane din regiune, precum și închiderea strâmtorii Ormuz. Operațiunea a
fost denumită de iranieni „Adevărata Promisiune - 4” (fiind al patrulea răspuns
de acest tip la diversele atacuri israeliene). Închiderea strâmtorii a fost o
lovitură surprinzătoare atât pentru administrația de la Washington, cât și
pentru oficialii israelieni. Pentagonul și Consiliul Național de Securitate al
SUA au considerat posibilitatea ca Iranul să închidă strâmtoarea un „subiect
secundar” și au apreciat o asemenea operațiune ca improbabilă întrucât „ar fi
un act de sinucidere economică a Iranului”. Ulterior, în cadrul
audierilor din comisiile de apărare ale Congresului Statelor Unite, mai mulți
analiști au confirmat că avertismentele serviciilor de informații navale (ONI)
despre posibilitatea unui „răspuns asimetric total” al Iranului au fost
ignorate de liderii politici care au aprobat atacul din 28 februarie.
Strâmtoarea Ormuz (Hormuz)[1]
este mărginită pe malul iranian de un lanț muntos (Zagros), abrupt, o barieră
naturală plină de peșteri și labirinturi naturale, la care iranienii au adăugat
rețele de tuneluri militare, pe care oficialii le numesc „orașele rachetă”,
adăpostind rachete anti-navă, baterii de coastă, drone, șalupe înarmate cu
rachete și mine pentru atacuri rapide, în roi. O asemenea configurație este
nedetectabilă din satelit și impenetrabilă la bombele Bunker Buster folosite
din plin și eficient de aviația israeliană în centrul Teheranului, în atacul de
la 28 februarie. Conducerea operațiunilor iraniene din strâmtoarea Ormuz este
exercitată de Marina Corpului Gărzilor Revoluției Islamice (IRGC-N). Spre
deosebire de armata regulată, IRGC este o structură militară profund
ideologizată, inclusiv în cultul martiriului. Este considerată coloana
vertebrală a regimului islamic și răspunde direct în fața Liderului Suprem.
IRCG a declarat oficial închiderea strâmtorii la 2 martie.
Ultimatumurile lui
Donald Trump
Liniile de forță ale istoriei
acestei perioade vor fi devoalate, ca de obicei, peste două - trei decenii,
când o parte din documentele esențiale va fi desecretizată. Deocamdată se știe
că la 11 februarie a avut loc în Sala de Criză (Situation Room) -
o zonă ultra-securizată și dotată a Casei Albe, în care are acces numai
vârful conducerii Statelor Unite - o întâlnire la vârf, la care a
participat și premierul israelian Benjamin Netanyahu. În pofida rezervelor
exprimate de șefii diverselor Departamente, acesta a reușit să-l convingă pe
președintele Donald Trump de oportunitatea momentului atacării și decapitării
conducerii Iranului, a schimbării de regim politic și a anihilării
potențialului nuclear iranian. Atacarea bazelor militare americane din regiune
a fost un risc asumat, dar schimbarea de regim politic nu s-a produs, iar
Iranul a apăsat butonul de comandă al unei arme cu efect neprevăzut: închiderea
strâmtorii prin care se desfășoară o cincime din tranzitul maritim mondial de
petrol. La 5 martie IRGC a instituit blocajul selectiv: pentru Statele Unite,
Israel și aliații occidentali. Navelor țărilor considerate neutre sau prietene
(în special China, principalul cumpărător de petrol iranian) li s-a permis
tranzitul. Prețul barilului de petrol a explodat, bulversând întreaga economie
mondială.
Președintele Trump a realizat
cu întârziere ce Cutie a Pandorei a deschis și a recționat într-o manieră
ultimativă. La 21 martie a dat un prim ultimatum, de 48 de ore,
Iranului, cerând redeschiderea completă a strâmtorii, și amenințând cu
distrugerea, în caz contrar, a centralelor electrice și a podurilor iraniene.
La 23 martie a prelungit termenul cu 5 zile, invocând „discuții
productive” cu oficialii iranieni, deși Teheranul a negat public existența
negocierilor la acel moment. La 26 martie termenul a fost din nou amânat, cu
încă 10 zile, stabilind data limită pentru 6 aprilie. Trump a
declarat că a făcut „o pauză” la cererea guvernului iranian. Aceste
amânări au fost urmate de un al patrulea ultimatum, în dimineața zilei
de 7 aprilie, în care a ridicat nivelul amenințării: „O întreagă
civilizație va muri în această seară, pentru a nu mai fi adusă niciodată
înapoi. Nu vreau să se întâmple asta, dar probabil se va întâmpla.” Această
frază a stârnit critici dure la nivel internațional, fiind condamnată, printre
alții, de către Papa Leon al XIV-lea și de Secretarul General al
ONU, António
Guterres.
Iranul a răspuns cu scuturi umane
simbolice de mii de oameni în jurul unor centrale electrice și pe câteva poduri
emblematice, precum și cu amenințarea că va ataca la fel infrastructura civilă
din statele din jur în care americanii au baze militare. În aceeași seară, de 7
aprilie, cu puțin timp înainte de expirarea termenului limită, Trump a anunțat
suspendarea atacurilor și stabilirea unui armistițiu de două săptămâni, mediat
de Pakistan.
Toate ultimatumurile nu au fost
transmise prin canale diplomatice formale sau prin documente oficiale de tipul
„Executive Orders”, ci au fost lansate prin postări pe Truth Social,
platforma proprie a lui Donald Trump, ceea ce i-a permis revenirea cu
versatilitate asupra lor, argumentând că „negociază în timp real”. Acest stil
de comandă a generat o tensiune între Casa Albă și conducerea militară. Reacția
Pentagonului a fost un amestec de conformare logistică, frustrare
instituțională și măsuri de siguranță pentru a preveni un război
accidental. De fiecare dată când Trump posta un nou ultimatum sau o amenințare,
Pentagonul trebuia să pună forțele în stare de alertă maximă (DEFCON 2, în
anumite momente), chiar dacă nu primise încă un ordin formal prin lanțul de
comandă securizat. Unii observatori consideră că imprevizibilitatea lui Trump
este o metodă calculată de a forța tabăra adversă să facă greșeli sau să cedeze
de teamă. Alții consideră că Trump s-a blocat singur într-o retorică din care
nu mai poate ieși fără a părea slab, că este „prizonierul propriei hiperbole”
(Jon Alterman, expert american în problemele Orientului Mijlociu).
După cum s-a mediatizat pe larg,
aliații NATO s-au distanțat de la bun început de abordarea Statelor Unite -
Israel în privința războiului cu Iranul. Spania, Italia și Germania au refuzat
solicitarea explicită a președintelui Trump de a trimite nave de luptă pentru a
debloca în forță strâmtoarea Ormuz. Ministrul Apărării al Germaniei, Boris
Pistorius, a respins categoric apelul, în termenii: „Acesta nu este războiul
nostru, nu noi l-am început”. Cancelarul Friedrich Merz - poate cel mai
fervent susținător al continuării războiului din Ucraina - a respins
categoric apelul, argumentând că Germania nu are mandat din partea ONU, UE sau
NATO pentru o astfel de intervenție și adăugând: „Germania nu face parte din
acest război și nu dorim să devenim parte din el.” Au fost larg mediatizate și
reacțiile de iritare ale președintelui Trump la acest refuz, inclusiv punerea
în discuție a viitorului Alianței.
Eșecul negocierilor
de la Islamabad. Blocada americană.
La 13 aprilie au avut loc în
capitala Pakistanului primele negocieri directe, la nivel înalt, între
delegația americană, condusă de vicepreședintele J. D. Vance și cea iraniană,
condusă de președintele Parlamentului iranian, Mohammad Ghalibaf. Deși concepute
ca „negocieri cruciale”, care au deplasat la Islamabad delegații de peste 70
experți fiecare, negocierile au fost un eșec total. Discuțiile s-au blocat în
trei puncte cheie: monitorizarea nucleară a Iranului, cronologia ridicării
sancțiunilor impuse acestuia și statutul strâmtorii Ormuz, în toate acestea
fiecare dintre cele două părți acuzând-o pe cealaltă de pretenții
maximale. Probabil intransigența stilului Trump va fi jucat un rol; Vance a
spus ulterior că a avut peste zece convorbiri cu președintele în timpul
negocierilor. Pe de altă parte, echipa iraniană nu a avut un punct de vedere
unitar, conducerea guvernamentală civilă (președintele Iranului, președintele
Parlamentului, ministrul de Externe) fiind pentru concesii, conducerea IRGC
pentru continuarea războiului cu orice preț, iar Mojtaba Khamenei, care ar fi
avut autoritatea de a impune o decizie, este, în permanență, absent (se
comentează grav rănit în cursul atacului de la 28 februarie care a dus la
moarte tatălui său).
În seara aceleiași zile, 13
aprilie, președintele Trump a anunțat, tot pe „Truth Social”, instituirea unei
blocade navale pentru toate navele care încearcă să iasă din sau să intre în
porturile iraniene, mizând pe un colaps economic al Iranului în lipsa exportului
de petrol. În acest context Iranul a refuzat reluarea negocierilor directe.
Schimbul de puncte de vedere urma să reînceapă, la 25 aprilie, prin
„diplomația de proximitate” (delegațiile nu stau față în față, ci în camere
separate, mesajele lor fiind transmise prin mediator). Statele Unite urmau să
trimită o delegație de nivel mai scăzut, condusă de Jared Kushner și Steve
Witkoff. Dar ministrul de externe iranian, Abbas Araghchi, a lăsat mediatorilor
pakistanezi noua versiune, în 10 puncte, a propunerii iraniene a planului de
pace, plecând, cu toată echipa în Oman, alt stat mediator în actualul conflict
din Orientul Mijlociu. Președintele Trump a anulat, în ultimul moment plecarea
delegației americane la Islamabad.
Merită subliniat că la întâlnirea
la nivel înalt din 13 aprilie, Jared Kushner (ginerele președintelui Trump) l-a
îmbrățișat pe (reputatul diplomat) Abbas Araghchi. Gestul, care a surprins
lumea diplomatică, a fost interpretat ca unul de diplomație neconvențională
„marca Trump”. Un gest care arată că totul este posibil sub noua administrație,
că se poate trece peste o jumătate de secol de adversitate dacă există un
interes tranzacțional comun.
Războiul se apropie de pragul
critic de 60 de zile, termenul limită legal ([2], Secț. 5b) după care un
președinte nu mai poate angaja forțe militare în ostilități fără aprobarea
Congresului.
La 27 aprilie Araghchi a fost
primit la Sankt Petersburg de către președintele Vladimir Putin și ministrul de
Externe, Serghei Lavrov. Pe agenda de lucru s-a aflat și propunerea Iranului de
încetare a focului prin redeschiderea strâmtorii Ormuz și ridicarea blocadei
americane, cu amânarea negocierilor pe tema nucleară.
----------------------------------------------
[1] Strâmtoarea
Ormuz,
[2] War Powers Resolution, https://avalon.law.yale.edu/20th_century/warpower.asp
Télécharger
toutes les pièces jointes sous forme de fichier .zip
- Strâmtoarea
Ormuz.pptx
191.7
kB
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu