Elis Râpeanu - Un orizont intelectual polivalent şi
remarcabil
Cronică de carte
Maria Diana
Popescu
Cronică
15 Noiembrie 2026
Peisajul culturii române
contemporane este înnobilat cu artă, rigoare intelectuală și o neobosită
dăruire față de valorile autentice de către scriitoarea, filologul și
profesoara universitară Elis Râpeanu, care se înscrie cu strălucire în galeria
spiritelor umaniste complete, reprezentînd un model rar de echilibru între
sensibilitatea artistică și exigența cercetării științifice. Pornind de pe
meleagurile prahovene ale Văii Călugărești, domnia sa a clădit, de-a lungul
deceniilor, o operă impresionantă, asumîndu-și cu noblețe o dublă chemare:
aceea de creator de literatură și de formator de conștiințe la catedră.
Contribuția sa de seamă la patrimoniul cultural românesc își are temelia în
dragostea profundă pentru limba română, pe care a slujit-o cu devoțiune atît în
laboratorul tainic al creației, cît și în amfiteatrele universitare, decenii la
rînd. În calitate de cadru didactic și cercetător filolog, prof. univ. dr Elis
Râpeanu a coborît pînă la izvoarele adînci ale graiului nostru, punîndu-i în
valoare nu doar muzicalitatea și forța expresivă, ci și subtilitățile
gramaticale și lexicale. Manualele, dicționarele și studiile sale filologice
stau mărturie unui spirit meticulos, animat de dorința de a transmite
generațiilor de studenți nu doar cunoștințe, ci și respectul sacru față de
cuvîntul bine rostit și corect scris.
Dincolo de erudiția academică,
universul său creator impresionează printr-o remarcabilă polivalență. În poezie
Elis Râpeanu dezvăluie o sensibilitate caldă, vibrantă, ancorată în tradiția
lirismului românesc clasic, unde emoția autentică și armonia versului primează
în fața artificiilor trecătoare. În același timp, cultura română îi datorează
un efort exemplar și unic de reabilitare, istoricizare și teoretizare a
epigramei. Printr-o muncă de cercetare asiduă, a oferit acestei specii literare
un fundament estetic solid, demonstrînd cu argumente că umorul inteligent,
ironia fină și spiritul critic nu sînt simple divertismente, ci forme înalte de
rafinament intelectual. Această ascuțime a spiritului este dublată, în întreaga
sa activitate publicistică și de istoric literar, de o exemplaritate etică și
cetățenească. Elis Râpeanu a privit întotdeauna lumea cu o luciditate caldă,
dar necruțătoare față de impostură, superficialitate și nonvaloare. Condeiul
său a apărat constant adevărul, frumosul și demnitatea spiritului românesc, fie
că a readus în memoria colectivă personalități uitate ale culturii noastre, fie
că a cercetat istoria locurilor natale sau a animat cu entuziasm viața
cenaclurilor literare.
Opera și activitatea prof. dr
Elis Râpeanu conturează profilul unei personalități culturale cu preocupări
multiple și cu un orizont intelectual remarcabil și cuprinzător. Creația sa nu
se limitează la epigramă, domeniu în care s-a afirmat atît prin exercițiul
literar, cît și prin cercetarea științifică a specificului acestui gen și a
fenomenului comicului în general. Ea se extinde asupra poeziei lirice,
înțeleasă într-un registru generos, cuprinzător, pe care critica l-a definit
prin sintagma de „pan-lirism”, dar și asupra eseului, a studiului monografic și
a exegezei literare. Darul său de a observa, de a interpreta, de a pune în
valoare personalități și opere se reflectă în numeroasele sale contribuții
consacrate unor nume reprezentative ale culturii române: Mihai Eminescu,
abordat inclusiv din perspectiva relației sale cu spiritualitatea ortodoxă,
Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Radu Voinea și
Valeriu Papahagi. Atenția autoarei s-a îndreptat, de asemenea, spre
personalități ale vieții religioase, precum patriarhul Teoctist și părintele
Constantin Galeriu, și spre interpreți de seamă ai cîntecului și culturii
românești: Tudor Gheorghe, Angela Buciu și Florica Ungur.
Acestui amplu teritoriu de
preocupări i se adaugă activitatea de antologatoare a unor volume de epigrame
și umor, precum și elaborarea unor lucrări cu caracter didactic, menite să
valorifice cunoașterea. Privită în ansamblu, această diversitate nu reprezintă
o simplă acumulare de domenii, ci expresia unei vocații intelectuale
polivalente, susținute de erudiție și disponibilitatea de a explora forme
variate ale creației și ale spiritului uman. Personalitatea sa se definește
tocmai prin această deschidere culturală, prin mobilitatea intelectuală, prin
capacitatea de a reuni cercetarea, creația literară și reflecția eseistică
într-un parcurs coerent. Pentru profesorul universitar doctor Elis Râpeanu,
numită de presă „Regina epigramei româneştiˮ, multilateralitatea nu înseamnă
dispersie, ci capacitatea de a privi cultura din perspective diferite și de a
le reuni printr-o autentică vocație intelectuală.
Prof. univ. dr. Elis Râpeanu
aparține categoriei de intelectuali pentru care literatura nu a fost simplă
îndeletnicire, ci vocație, iar cuvîntul o formă de responsabilitate față de
sine, față de semeni, față de patrimoniul spiritual românesc. Este personalitatea
a cărei valoare se măsoară prin durabilitatea operei şi diversitatea
contribuțiilor aduse culturii. Primul doctor în epigramă din lume, Elis Râpeanu
se prezintă în fața cititorilor cu bilanțul impresionant al unei activități
desfășurate de-a lungul a mai multor decenii, concretizate în peste 80 de
volume publicate, în studii de specialitate, eseuri, articole, comunicări
științifice și contribuții la viața literară și culturală. O asemenea operă,
remarcabilă prin amploare și diversitate, nu poate fi redusă la o singură
formulă de încadrare. Autoarea este, deopotrivă, cercetător al fenomenului
literar, istoric și critic literar, poetă, epigramistă, eseistă, autoare de
monografii și profesor. Fiecare dintre aceste ipostaze dezvăluie o latură a
aceleiași personalități: spiritul studios, sensibilitatea artistică,
luciditatea observației și atașamentul profund față de limba și cultura română.
Elis Râpeanu și-a purtat permanent originile în conștiință, transformîndu-le
într-un reper afectiv și cultural. Formația filologică dobîndită la
Universitatea din București, preocupările pentru studiul limbilor, interesul
pentru muzică și pentru diversitatea expresiei artistice au contribuit la
formarea unei personalități intelectuale deschise, capabile să treacă de la analiza
riguroasă a textului la emoția lirică, de la cercetarea documentară la
observația morală și ironică. Cultura sa nu este una livrescă, închisă în
granițele specializării, ci una cu multiple deschideri, hrănită de lectură,
cercetare și dialog cu valorile spirituale ale lumii.
O componentă fundamentală a
biografiei sale o constituie activitatea didactică universitară. Timp de 34 de
ani, Elis Râpeanu a fost legată de învățămîntul superior, contribuind la
formarea intelectuală a generațiilor de studenți și la cultivarea respectului
pentru limba română. În această ipostază, nu a transmis doar reguli gramaticale
sau informații filologice, ci a susținut o adevărată pedagogie a cuvîntului:
atenția față de sens, grija pentru expresie, respectul pentru cultură, și
conștiința că limba este una dintre cele mai importante forme de identitate.
Elis Râpeanu nu lasă în urmă doar cursuri și lecții, ci și deprinderi de
gîndire, exigențe și repere.
Rigoarea cercetătorului s-a
afirmat cu precădere prin preocupările sale dedicate epigramei românești. Teza
de doctorat, „Epigrama în literatura română”, susținută în 1999 sub îndrumarea
profesorului universitar Ștefan Cazimir, a reprezentat un moment de consacrare
științifică și, totodată, punctul de plecare al unei contribuții de durată la
cercetarea acestei specii literare. Într-un spațiu în care genurile și speciile
consacrate au beneficiat de o atenție critică mai amplă, cercetările sale au
susținut recuperarea și valorizarea unei forme literare care concentrează, în
puține versuri, inteligență, spirit de observație, ironie și capacitate de
sinteză. Această contribuție capătă o semnificație aparte prin faptul că Elis
Râpeanu nu este numai cercetătorul epigramei, ci și un autor care îi cunoaște
din interior mecanismele. În această dublă calitate, opera sa reprezintă o
contribuție la cultura epigramatică românească și la păstrarea unei tradiții în
care spiritul critic se exprimă prin concizie și inteligență. Universul său
creator este însă mult mai larg. Poezia, eseul, aforismul, studiul literar,
monografia și evocarea culturală alcătuiesc un teritoriu în care autoarea se
mișcă firesc, fără a-și abandona exigența intelectuală. În lirică,
sensibilitatea sa se îndreaptă spre familie, părinți, copilărie, locul natal,
trecerea timpului, iubire, credință și apartenență națională. În epigramă,
predomină observația lucidă, spiritul critic și surprinderea slăbiciunilor
omenești. În studiile și eseurile sale, se afirmă cercetătorul preocupat de
recuperarea valorilor, de contextualizarea fenomenelor și de transmiterea unei
moșteniri culturale. Un loc important în această activitate îl ocupă cercetarea
personalităților literare și a patrimoniului cultural românesc. Interesul
pentru Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Gala Galaction și pentru alte figuri
reprezentative ale culturii naționale arată preocuparea de a păstra vie
legătura dintre prezent și marile repere ale trecutului. În același spirit se
înscriu lucrările consacrate spațiului său natal, între care Valea Călugărească
pe spirala de timp și Gala Galaction. Prin asemenea cercetări, Elis Râpeanu
depășește evocarea sentimentală și se angajează într-un demers de documentare
și recuperare a memoriei. Locul natal devine obiectul său de cercetare, iar
atașamentul față de obîrșie se transformă în contribuție la istoria culturală a
comunității. Această îmbinare între afectivitate și document, între evocare și
cercetare, este una dintre trăsăturile definitorii ale personalității sale.
Autoarea nu se apropie de trecut doar pentru a-l idealiza, ci pentru a-l
înțelege și a-i restitui semnificația. În acest fel, contribuie la conservarea
unei memorii care, altfel, ar risca să rămînă fragmentară sau să se piardă.
Cărțile sale devin documente ale continuității, mărturii despre oameni, locuri
și valori care alcătuiesc identitatea culturală românească. Privită în
ansamblu, opera prof. dr. Elis Râpeanu se distinge printr-o calitate mai rară
decît simpla prolificitate: capacitatea de a cultiva simultan mai multe domenii
ale spiritului, păstrîndu-și o direcție interioară recognoscibilă. Împreună,
aceste ipostaze alcătuiesc profilul unei intelectuale pentru care cultura este
o formă de slujire. Cele peste 80 de volume publicate reprezintă, în acest
context, mai mult decît un bilanț cantitativ. Ele sînt expresia unei discipline
a scrisului, a unei tenacități intelectuale și a unei nevoi constante de a
comunica. În spatele fiecărui volum se află ani de lectură, documentare,
reflecție și elaborare. Elis Râpeanu poate fi privită ca o personalitate care a
traversat generații și etape culturale, păstrîndu-și fidelitatea față de carte,
față de limba română. Distincțiile și recunoașterile primite de-a lungul
timpului au confirmat aprecierea mediilor literare și culturale, dar adevărata
măsură a contribuției sale rămîne opera, prin care a participat la viața
intelectuală românească și a lăsat repere în domeniile pe care le-a cercetat și
cultivat. Imaginea cea mai potrivită pentru a înțelege această viață se află
chiar în titlul volumului său „Cuvântul din părințiˮ. În această formulă se
concentrează, simbolic, o întreagă concepție despre existență și cultură.
Cuvîntul este moștenire, dar și responsabilitate, iar în cazul autoarei,
cuvîntul primit în familie a fost cultivat prin educație, disciplinat prin
cercetare și transformat în creație literară. A devenit instrument de
cunoaștere, de expresie și păstrare a memoriei. Aici se întîlnesc, într-o
unitate de profunzime, toate ipostazele autoarei: profesorul care cultivă
limba, cercetătorul care îi analizează formele, epigramistul care îi pune la
încercare precizia, poetul care îi descoperă muzicalitatea și eseistul care îi
urmărește puterea de a transmite valori. Respectul autentic în fața unei
asemenea opere presupune recunoașterea contribuțiilor concrete și a locului pe
care opera sa îl ocupă în cultura română. Iar contribuția lui Elis Râpeanu se
află în perseverența cu care a cercetat și a creat, în efortul de a valorifica
epigrama, în activitatea sa universitară, în recuperarea memoriei culturale și
în opera literară de o amploare remarcabilă. Moștenirea sa nu se reduce la
rafturile pe care se așază cele peste 80 de volume. Ea continuă în cititori, în
cercetătorii care îi pot folosi contribuțiile, în memoria locurilor recuperate
și în respectul pentru cuvîntul românesc. Acesta este sensul profund al
omagiului adus prof. univ. dr. Elis Râpeanu: nu numai recunoașterea unei opere
bogate, ci și prețuirea unei vocații care a transformat timpul în creație și cultura
într-o formă de dăruire.
Volumul de poezii „Cuvântul din
părințiˮ oferă prilejul de a regăsi, în expresie lirică, aceeași convingere
care a însoțit întreaga sa activitate: ceea ce primim prin iubire, educație și
cultură nu trebuie să se piardă, ci să devină moștenire. Un element
semnificativ al alcătuirii editoriale îl reprezintă prefața semnată de
Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei
Bucureștilor. Prezența acestei semnături așază volumul într-un orizont de
receptare spirituală, subliniind importanța credinței, a moștenirii morale și a
valorilor creștine în universul liric al autoarei. Prefața oferă, totodată, o
deschidere asupra dimensiunii religioase a cărții, dimensiune care nu apare
izolată, ci se împletește cu iubirea filială, memoria părinților, respectul
față de tradiție și sentimentul apartenenței la comunitatea românească. Încă
din preafaţă, volumul anunță o întîlnire între sensibilitatea poetică și
reflecția spirituală, între cuvîntul primit ca moștenire familială și cuvîntul
înțeles ca dar și responsabilitate.
Titlul pare să concentreze,
într-o formulă cu rezonanță afectivă și simbolică, o parte dintre preocupările
care străbat întreaga activitate a autoarei: respectul pentru moștenirea
spirituală, atașamentul față de limba română, memoria familiei și conștiința
apartenenței. Cuvîntul nu apare aici ca simplă materie a poeziei, ci ca un bun
primit, purtat mai departe și îmbogățit prin propria experiență. El vine
dinspre părinți, dinspre limba învățată în familie, dinspre locul natal și
dinspre lumea de valori în care s-a format conștiința. Tocmai aici se află una
dintre cheile lecturii volumului: în întîlnirea dintre vasta experiență
culturală a autoarei și întoarcerea către izvoarele intime ale ființei. După o
viață dedicată studiului cuvîntului, cercetării formelor sale literare și
cultivării expresiei, Elis Râpeanu se întoarce, prin poezie, la cuvîntul dintîi
- acela primit de la părinți, învățat odată cu primele nume ale lumii și
păstrat ca semn al originii. O întoarcere care nu înseamnă retragere în trecut,
ci recuperarea unui fundament. Această perspectivă ne îndeamnă să citim
„Cuvântul din părinți” nu doar ca pe o culegere de versuri, ci ca pe o
mărturisire despre continuitatea dintre viață, limbă, memorie și identitate.
Sintagma familiară a titlului ne trimite spre părinții, ei trimit la obîrșie,
familie, începutul vieții; „cuvântul” trimite la limbă, rostire, învățătură și
comunicare. Așezate împreună, cuvintele titlului alcătuiesc o imagine mult mai
profundă: aceea a unei moșteniri care nu se transmite numai prin sînge sau
nume, ci și prin limbaj, credință, memorie și apartenență. Ceea ce vine de la
părinți nu este doar viața biologică, ci şi felul de a înțelege lumea și de a-i
atribui un sens.
Titlul își găsește explicația cea
mai limpede în poezia „Cântec pentru părințiˮ: „Părinții m-au născut
din lut/Pe care-au pus în zori sărut,/M-au înfășat, mi-au dat veșmânt/Și peste
lut au pus cuvânt/Am supt la sânul mamei dor,/M-au legănat pe-un colț de
nor,/Mi-au dat un nume pe pământ/Și peste nume-au pus cuvânt/M-au învățat cu
glas blajin/Să-mi fac și cruce de creștin/Și să mă rog, să zbor, să cânt/Și
peste toate-au pus cuvânt/Părinții s-au mutat în lut/Se roag-acum pentru
sărut,/Se roagă-n cer și pe pământ/Să curgă roua pe cuvânt/Și ne-au lăsat cu
legământ,/Să apărăm acest cuvânt/În el e cerul nostru, glia,/Acest cuvânt e
ROMÂNIA!ˮ.
A doua în ordinea curgerii
poeziilor, alegerea acestei poziții nu este lipsită de semnificație. Ea
funcționează ca un text-program, deschizînd cartea printr-o confesiune despre
naștere, creștere, educație și moștenire spirituală. Versul „Și peste lut au pus
cuvânt” concentrează într-o imagine memorabilă întreaga concepție a autoarei
despre darul părintesc. Omul este făcut din lut, dar nu rămîne numai materie:
părinții îi dau nume, îi transmit graiul, îl învață rugăciunea, îi deschid
drumul către cîntec. Cuvîntul devine astfel ceea ce însuflețește existența și o
așază într-o ordine de valori. În prima parte a poeziei, succesiunea gesturilor
părintești are simplitatea unei evocări originare: nașterea, înfășatul,
veșmîntul, alăptarea, legănatul, primirea numelui. Sînt gesturi ale grijii
elementare, ale iubirii care ocrotește și pregătește copilul pentru intrarea în
lume. Autoarea introduce, după fiecare treaptă a acestei deveniri, aceeași
formulă: „Și peste [...] au pus cuvânt”. Repetiția are valoarea unui refren şi
a unei trepte de inițiere. Cuvîntul se așază peste trup, peste nume și peste
experiența primară a copilului, devenind semnul unei umanizări prin limbă și
educație. Este important că părinții nu îi transmit copilului doar
posibilitatea de a vorbi. Ei îl învață „să-mi fac și cruce de creștin”, „să mă
rog, să zbor, să cânt”. În această enumerare se întîlnesc trei dimensiuni
esențiale ale formării: credința, aspirația și expresia artistică. Rugăciunea
îl pune pe om în relație cu transcendența; zborul sugerează depășirea limitelor
și libertatea spiritului; cîntecul transformă trăirea în frumusețe
comunicabilă. Cuvîntul primit de la părinți este, prin urmare, mai mult decît
vocabularul unei limbi: este o moștenire morală și spirituală. Poezia capătă
apoi o dimensiune elegiacă. Părinții „s-au mutat în lut”, iar copilul devenit
adult rămîne în fața unei absențe pe care o resimte, dar pe care nu o consideră
ruptură definitivă. Ei continuă să se roage „în cer și pe pământ”, iar legătura
dintre generații se transformă într-un legămînt. Din această perspectivă,
memoria părinților nu este doar amintire afectivă, este obligație de
continuitate: ceea ce a fost primit trebuie apărat și transmis mai departe.
Aici se produce cea mai importantă lărgire de sens a poeziei. Cuvîntul moștenit
de la părinți ajunge să cuprindă „cerul nostru” și „glia”, iar finalul îl
identifică fără echivoc cu România. Mișcarea lirică pornește de la familia
restrînsă și se deschide către comunitatea națională. Părinții devin, simbolic,
nu doar cei care au dat viață unui om, ci și cei prin care acesta a primit
limba, istoria și conștiința apartenenței la o țară. În această logică
afectivă, patria nu este o abstracțiune politică sau geografică, este o
moștenire intimă, primită odată cu primele cuvinte ale copilăriei. Această
identificare dintre cuvînt și identitatea românească nu rămîne izolată în
poezia de deschidere. Ea revine, în alte forme, în alte versuri în care
autoarea evocă limba, cîntecul popular, doina, pămîntul și istoria țării. În
„Rugăciune”, de pildă, dorința de a păstra limba și neamul este formulată ca o
cerere adresată divinității. În „Harta Țării”, spațiul românesc este imaginat
printr-o succesiune de forme geografice și simbolice, iar imaginea horei
strămoșești transformă harta într-un cerc al comunității și solidarității. În
„Glasul doinei”, cîntecul tradițional devine o cale de acces către lumină și
către profunzimea sufletului. Se poate observa aici o idee care traversează
volumul: identitatea nu se păstrează de la sine. Are nevoie de memorie, de
rostire și de transmitere. Limba este una dintre formele cele mai concrete ale
acestei continuități, fiindcă în ea se păstrează nu doar cuvintele, ci și felul
în care generațiile au simțit, au cîntat, s-au rugat și au înțeles lumea. În imaginarul
poetei, cuvîntul, doina și rugăciunea se află într-o relație de înrudire. Toate
sînt forme ale unei moșteniri care leagă individul de cei dinaintea lui. O altă
poezie relevantă pentru înțelegerea titlului este „Casa colindelor”. Aici,
imaginea părinților se extinde dincolo de evocarea unor persoane concrete și
devine imaginea unei temelii. Casa este înălțată din „sufletele calde de
părinți”, iar memoria celor care au precedat-o pe autoare pare să continue să
locuiască în obiecte, în gesturi, în atmosfera tradițională a căminului. Nu
este doar casa materială, este construcția simbolică, în care se păstrează
căldura familiei, rostul sărbătorilor și legătura cu lumea de odinioară.
Asocierea casei cu „colindele” este semnificativă. Colindul aduce în spațiul
familial memoria sărbătorii creștine și sentimentul comunității. El se
transmite din generație în generație, asemenea limbii și credinței. Casa devine
locul în care moștenirea nu este păstrată ca într-un muzeu, ci continuă să fie
trăită. În acest sens, părinții nu reprezintă numai trecutul, ci prezența
activă a unei tradiții care organizează viața sufletească a urmașilor. Această
viziune luminează și dedicația volumului, adresată comunei Valea Călugărească
și orașului Ploiești. Cele două repere geografice pot fi privite ca puncte ale
unei geografii afective: locul obîrșiei și spațiul devenirii. Autoarea își
așază cartea sub semnul recunoștinței față de locurile care i-au configurat
identitatea, ceea ce întărește legătura dintre cuvîntul moștenit, memoria
familială și apartenența la un spațiu. „Cuvântul din părințiˮ nu trebuie redus
la tema iubirii filiale, deși aceasta îi constituie punctul de plecare afectiv.
Sensul său se desfășoară concentric. Mai întîi este cuvîntul primit în familie,
apoi limba în care copilul învață să numească lumea, credința și valorile
transmise prin educație, iar în cele din urmă conștiința apartenenței la o
comunitate istorică și spirituală. În centrul tuturor acestor cercuri se află
memoria: memoria părinților, a locului natal, a cîntecului, a tradiției și a
unei lumi care nu trebuie lăsată să dispară. De aici vine și tonalitatea
testamentară a volumului. Autoarea nu evocă trecutul doar pentru a-l contempla
cu nostalgie, ci pentru a afirma că există lucruri care trebuie duse mai
departe. Cuvîntul primit nu este un bun individual, pe care cineva îl poate
păstra numai pentru sine. Este o legătură între generații și o datorie față de
cei care vor veni.
Există, desigur, în această
concepție, o dimensiune declarativă, uneori chiar solemnă. În unele poeme,
mesajul patriotic și religios este exprimat direct, prin formule explicite.
Acest fapt ține de opțiunea autoarei pentru poezia de atitudine și de mărturisire.
Acolo unde emoția este susținută de o imagine originală, de o metaforă
revelatoare sau de o structură lirică bine articulată, mesajul dobîndește forță
poetică; acolo unde intenția de a transmite o idee devine dominantă, versul se
apropie mai mult de rostirea sentențioasă sau de discursul civic. „Cuvântul din
părințiˮ propune o concepție despre existență: omul nu începe cu sine și nu se
încheie în sine. El vine dintr-o familie, dintr-o limbă, dintr-o credință,
dintr-o memorie colectivă. Primește o moștenire, o poartă în propria viață și,
prin ceea ce scrie și transmite, o încredințează mai departe. În această
lumină, cartea universitarei Elis Râpeanu poate fi citită ca încercare de
recuperare a începuturilor și ca un act de fidelitate față de ele.
„Cuvântul din părințiˮ dezvăluie
un univers liric divers, în care experiența personală se întîlnește permanent
cu memoria colectivă, iar emoția intimă se deschide către meditația asupra
condiției umane, a credinței și apartenenței naționale. Nu avem de-a face cu o
poezie organizată în jurul unei singure teme și nici cu o succesiune monotonă
de texte avînd aceeași tonalitate. Dimpotrivă, cartea cuprinde registre
diferite: evocarea părinților și a copilăriei, întoarcerea către locul natal,
contemplația naturii, reflecția asupra timpului și a vîrstei, iubirea și dorul,
rugăciunea, evocarea unor personalități și momente istorice, dar și intervenția
satirică în actualitatea socială. Această varietate nu anulează unitatea
volumului. Dimpotrivă, ea poate fi înțeleasă printr-un nucleu comun: nevoia de
a păstra ceea ce timpul amenință să îndepărteze sau să șteargă. Părinții, casa,
satul, limba, cîntecul, credința, oamenii dispăruți, amintirile și chiar
anumite repere ale istoriei naționale devin obiecte ale unei recuperări prin
cuvînt. Poezia volumului este, în această accepție, un spațiu al memoriei și un
instrument de afirmare a continuității. Una dintre cele mai puternice direcții
tematice ale cărții este evocarea familiei. Părinții nu apar doar ca figuri ale
trecutului personal, ci ca prezențe fondatoare, de la care pornește întreaga
construcție sufletească a eului liric. În curgerea volumului această idee
capătă o formulare concentrată: părinții dau viață, ocrotesc, oferă nume,
transmit credința și, în cele din urmă, încredințează urmașului un legămînt. În
alte poeme, precum „Tatălui meu”, „8 Martie, e ziua noastră, Mamă!” și „Lumina
de la mama”, evocarea se particularizează, iar figura părintelui dobîndește
relief afectiv. În „Tatălui meu”, tatăl este văzut prin ochii copilului care
găsește în el sprijin și protecție. Formula „Frate-mi ești, mai mare” sugerează
o apropiere care depășește autoritatea paternă convențională: tatăl este și
însoțitor, și apărător, și model de curaj. Imaginea sa se construiește prin metafore
ale forței și ale ocrotirii, culminînd cu versul „Porți pe umeri cerul”. Tatăl
devine o figură aproape mitică, un sprijin capabil să înfrunte furtuna și să
transforme primejdia în siguranță.
În poemele dedicate mamei,
registrul se schimbă. „8 Martie, e ziua noastră, Mamă!” este dominată de dorul
după vocea, mîngîierea și prezența maternă. Mama este evocată prin imaginea
icoanei și printr-o apropiere spirituală care pare să depășească despărțirea
fizică. În „Lumina de la mama”, memoria maternă se asociază cu lumina, cu
drumul de început și cu trecerea timpului. Mama nu este numai ființa iubită și
pierdută, ci și o sursă de orientare interioară. Aceste poeme au în comun
refuzul de a considera moartea o anulare a legăturii afective. Părinții
continuă să existe în amintire şi în rugăciune. Într-un asemenea univers,
memoria nu este pasivă: ea lucrează în prezent și oferă sens experienței.
Alături de familie, locul natal
al autoarei constituie geografia transformată în spațiu sufletesc - un alt
reper fundamental al identității lirice. În „Dealul”, autoarea se prezintă
drept „neam de podgorean”, născută într-un spațiu al dealurilor, al viilor, al
caselor așezate între vegetație și orizonturi deschise. Ulmul, nucii, prunii și
rîndurile de viță-de-vie nu sînt simple elemente de decor. Ele alcătuiesc
peisajul concret al copilăriei și devin semne ale unei apartenențe care nu se
pierde odată cu trecerea anilor. Versul „De raiu-acesta-s mândră” exprimă o
relație afectivă directă cu locul nașterii. Nu este vorba despre o admirație
turistică a peisajului, ci despre recunoașterea unui spațiu interiorizat,
devenit parte din propria ființă. În „Chemarea dealului”, întoarcerea în
locurile copilăriei este provocată de amintire, iar dealul pare să păstreze
intacte imagini ale trecutului: cireșii înfloriți, via, ulmii și cîntecul
ciocârliei. Natura devine astfel depozitarul unei memorii personale. Această dimensiune
explică și dedicația volumului către Valea Călugărească și Ploiești. Locurile
nu sînt menționate întîmplător, ci marchează repere ale unei biografii afective
și culturale. În poezia doamnei Elis Râpeanu, geografia se transformă frecvent
în biografie: dealul, casa, satul și podgoria sînt forme prin care eul liric
își recunoaște originile.
Un loc consistent în volum îl
ocupă poezia naturii. Anotimpurile, florile, arborii, lumina, ploaia, ninsoarea
și cerul alcătuiesc un repertoriu imagistic frecvent, dar nu sînt folosite
exclusiv pentru descrierea frumuseții exterioare. Ele reflectă stări sufletești,
marchează trecerea timpului și creează punți între lumea concretă și cea
interioară. În „Azi”, de exemplu, toamna și amintirile devin materia din care
se naște poezia. Eul liric adună fragmente de trecut și le presară în vers, iar
scrisul se dovedește o activitate care nu poate fi amînată. Natura și memoria
se întîlnesc în actul creației: imaginile anotimpului trezesc emoția, iar
condeiul o transformă în expresie. În alte poezii, anotimpurile dobîndesc o
valoare simbolică mai pronunțată. Iarna poate sugera vîrsta, apropierea unei
limite, purificarea și speranța; primăvara evocă renașterea, înnoirea și
posibilitatea unui nou început; toamna aduce adesea melancolia și conștiința
timpului care se scurge. În „Ninsori de Crăciun”, peisajul hibernal se deschide
către atmosfera sărbătorii, iar ninsoarea, colindele și drumul magilor către
Betleem alcătuiesc un tablou în care natura și spiritualitatea creștină se
completează. Se remarcă, în această zonă a liricii, preferința pentru imagini
luminoase și pentru personificarea elementelor naturii. Uneori, imaginea este
construită prin asocierea unor percepții diferite - culoare, sunet, miros și
mișcare - ceea ce conferă versului o anumită bogăție senzorială. Natura nu este
un simplu fundal al trăirii, ci participă la ea, o amplifică și îi oferă un
limbaj simbolic.
Tema timpului reprezintă una
dintre cele mai importante direcții meditative ale volumului. În „Eu și
timpul”, relația dintre om și timp este construită ca o confruntare paradoxală.
Eul liric încearcă să-l depășească prin gînd și prin vis, să-l oprească sau
să-l închidă în propriile trăiri, dar constată că timpul își continuă mersul
independent de dorința omului. Avem aici imaginea unei conștiințe care nu se
resemnează în fața trecerii, ci încearcă să-i găsească un răspuns prin
imaginație și creație. Această atitudine capătă o expresie memorabilă în
autoportretul liric datat 27 august 2023. Poeta își privește retrospectiv
existența, evocă munca, obstacolele întîlnite, discriminarea resimțită ca
femeie și împlinirile obținute prin efort și vocație. Imaginea clepsidrei, prin
care îi cere lui Dumnezeu să-i mai adauge nisip, exprimă dorința de a prelungi
timpul creației. Reflecția asupra morții nu este lipsită de umor: replica „nu
am timp să mor” transformă gravitatea subiectului într-o mărturisire plină de
vitalitate și autoironie. În această poezie se întîlnesc două trăsături
importante ale scrisului autoarei: conștiința lucidă a trecerii și refuzul de a
se lăsa învinsă de ea. Curcubeul, imagine care revine în volum, devine o punte
simbolică între pămînt și cer, între viață și ceea ce urmează dincolo de ea.
Timpul nu este însă privit numai individual. În „Vârstnicii, de revelion”,
experiența înaintării în vîrstă capătă o dimensiune colectivă. Cei ajunși la
vîrsta amintirilor se întorc în sine, își caută rădăcinile și retrăiesc, prin
colinde și urări, sentimentul continuității. Trecerea dintre ani devine o
ocazie de bilanț, dar și de speranță. Vîrsta nu este doar pierdere, ci și
acumulare de experiență și capacitate de a vedea în trecut resurse pentru
viitor.
În universul liric al cărții,
iubirea nu se manifestă într-o singură ipostază. Ea poate fi iubire filială,
atașament față de locurile natale, dragoste de țară, nostalgie după o ființă
absentă sau dor transformat în cîntec. Această diversitate face ca dorul să
devină una dintre noțiunile afective centrale ale volumului. „Lacrima amintirii
poetice” surprinde persistența unei iubiri trecute, care continuă să tulbure
prezentul. Imaginea iubirii uitate și a chipului care reapare pentru o clipă,
apoi se stinge, construiește o atmosferă elegiacă. Amintirea nu restituie
trecutul în întregime, ci doar fragmente, iar această revenire incompletă
accentuează sentimentul pierderii. În „În calea timpului”, iubirea este
proiectată într-o dimensiune aproape eternă: amintirile afective supraviețuiesc
trecerii și par să-și găsească un loc dincolo de timpul obișnuit. O expresie
aparte a dorului apare în „Glasul doinei”. Aici, cîntecul popular este asociat
cu alinarea sufletească, cu lumina, cu rugăciunea. Doina nu este doar un gen
muzical tradițional, ci o formă de memorie afectivă, o voce prin care se
transmit experiențe și sensibilități colective. Afirmația „pentru mine, dorul
este sfânt” sintetizează această concepție: dorul devine o valoare spirituală,
nu doar o stare de tristețe.
Credința este prezentă în volum
atît ca temă explicită, cît și ca principiu de organizare a sensibilității.
Rugăciunea, îngerul, crucea, candela, colindul și referințele biblice apar în
numeroase texte, alcătuind un vocabular spiritual familiar autoarei. În
„Rugăciune”, dorința de a păstra limba și neamul este formulată direct în
dialog cu Dumnezeu. În „Înger, îngerașul meu!”, figura îngerului protector este
chemată să ocrotească atît ființa individuală, cît și limba, satul, orașul și
țara. Este semnificativ faptul că spiritualitatea nu rămîne separată de viața
concretă. Rugăciunea se împletește cu memoria familiei, cu iubirea de țară și
cu grija față de comunitate. În această poezie, credința este trăită ca o formă
de protecție și ca îndemn la responsabilitate. Ea oferă un orizont de sens în
fața trecerii timpului și a pierderii celor dragi.
În unele poezii, mesajul religios
este exprimat direct și didactic, prin formule de invocație și cerere. În
altele, se integrează mai firesc în imagini, în atmosferă și în simboluri,
dobîndind o expresie lirică mai subtilă. Nu simpla prezență a temei religioase
conferă poeziei forță, ci felul în care credința se transformă în experiență
poetică.
Dimensiunea patriotică este una
dintre cele mai vizibile componente ale volumului. România este evocată prin
peisaj, istorie, simboluri naționale și prin personalitățile care au marcat
destinul colectiv. În „Harta Țării”, spațiul geografic devine o imagine a
unității, iar munții, podișurile, dealurile, cîmpiile și marea sînt integrate
într-un tablou al apartenenței. În alte poeme, memoria națională se
concentrează în figuri istorice și în personalități culturale sau militare.
Textele dedicate Ecaterinei Teodoroiu și lui Tudor Vladimirescu, precum și
poemele evocîndu-i pe Doina și Ion Aldea Teodorovici, arată interesul autoarei
pentru personaje și destine care au dobîndit valoare simbolică în memoria
românească. În aceste poezii, comemorarea devine o formă de recunoaștere și de
solidaritate cu trecutul. Eroii sînt priviți nu doar ca figuri istorice, ci ca
repere morale, iar cîntecul și sacrificiul lor sînt integrate într-o
continuitate a identității naționale.
Patriotismul are însă și o latură
polemică. În poemele cu tematică socială și politică, autoarea denunță
oportunismul, corupția, inegalitatea și degradarea vieții publice. Aici se face
simțită formația epigramistului: observația este directă, ironia este incisivă,
iar finalurile caută adesea efectul de surpriză sau de sentință.
„Greierele-ajuns” reia într-o cheie contemporană cunoscuta fabulă, inversînd
raportul dintre hărnicie și răsplată: furnica rămîne săracă, iar greierele
oportunist ajunge prosper. Poanta finală, construită în jurul „coatelor”,
comprimă într-o imagine familiară critica parvenirii și a succesului obținut
prin mijloace discutabile. Acestea arată că autoarea nu se limitează la
evocarea nostalgică a unei Românii ideale. Ea privește și prezentul, îl judecă
și își exprimă nemulțumirea față de ceea ce consideră a fi trădarea interesului
colectiv. În acest registru, poezia devine intervenție civică. Forța ei nu se
măsoară numai prin delicatețea imaginii, ci și prin energia atitudinii.
Un aspect important al volumului
este alternanța registrelor: între lirism, cîntec și spirit satiric. Unele
poeme sînt confesive și meditative, altele au caracter descriptiv, evocator sau
religios; există poeme apropiate de cîntecul popular, dar și compoziții
satirice, epigramatice ori cu adresare comemorativă. Această diversitate
reflectă experiența multiplă a autoarei și explică de ce lectura volumului nu
poate fi redusă la o singură formulă stilistică. În poemele cu structură de
cîntec, ritmul și refrenul au un rol important. „Dunăre, haiduc bătrân”
folosește adresarea directă și reluările specifice cîntecului, construind o
atmosferă de dor și de călătorie imaginară. În poemele satirice, în schimb,
primează observația socială și poanta. În textele de meditație, imaginile
timpului, ale clepsidrei și ale curcubeului creează un spațiu simbolic mai
amplu. Această alternanță este una dintre particularitățile cărții. Unele
poezii transmit un mesaj, altele evocă o stare, iar altele provocă un zîmbet
sau o reacție critică.
În ansamblu, universul tematic al
volumului „Cuvântul din părinți” este organizat în jurul cîtorva mari nuclee de
sens, care se susțin reciproc: familia și originea, locul natal, memoria,
timpul, dorul, credința și patria. Părinții transmit limba; limba păstrează
memoria; memoria leagă individul de locul natal și de comunitate; credința
oferă un orizont spiritual acestei continuități; iar poezia devine forma prin
care toate aceste experiențe sînt rechemate și transmise. Cartea se înfățișează
astfel ca o amplă mărturisire despre ceea ce omul primește, păstrează și lasă
mai departe. Iar dacă titlul ne-a oferit cheia interpretării, diversitatea
tematică ne arată o ars poetica între muzicalitate, imaginație și rostire
directă.
Versul prof. univ. dr. Elis
Râpeanu poartă o emoție recognoscibilă, comunică limpede și păstrează ceva din
muzica rostirii tradiționale. Limbajul său se situează, în cea mai mare parte,
în descendența unei lirici de factură clasică, în care strofa, rima, cadența și
reluarea unor formule au un rol important. În multe poezii, forma tradițională
devine nu doar un înveliș al mesajului, ci una dintre modalitățile prin care
mesajul capătă rezonanță. Una dintre trăsăturile vizibile ale scrisului său
este limpezimea comunicării. Autoarea preferă expresiile recognoscibile și un
vocabular care nu creează distanță între text și cititor. Sînt frecvente
cuvintele din sfera familiei și a vieții sufletești - mamă, tată, dor, suflet,
lumină, rugăciune - alături de termeni legați de spațiul rural și de tradiție:
vatră, casă, sat, doină, colind, fîn, catrință, zăvoi. Acest fond lexical
creează o atmosferă de familiaritate și fixează poezia într-un orizont cultural
bine determinat. În „Glasul doineiˮ, vocabularul se organizează în jurul unor
imagini luminoase și purificatoare: „curcubeul cel ceresc”, „ghiocel”,
„crinii”, „rouă”, „gângurit de porumbel”, „imnul rugăciunii”. Succesiunea lor
construiește un spațiu de armonie, în care cîntecul tradițional este perceput
ca o formă de alinare și de înălțare interioară. Doina nu este numai un obiect
al evocării, ci o prezență care acționează asupra sufletului: deschide,
luminează, alină, înalță. Limbajul este, așadar, predominant afectiv și
evocator. El nu caută să surprindă prin neologism sau prin asocieri lexicale
șocante, ci să reactiveze valori deja sedimentate în conștiința cititorului.
Metafora are un rol important în
construirea universului cărții, iar imaginile cele mai reușite apar atunci cînd
concretul domestic sau natural se deschide către o semnificație spirituală. În
„Cântec pentru părințiˮ, imaginea cuvîntului așezat peste lut concentrează,
într-o formulă memorabilă, ideea transmiterii unei moșteniri care depășește
simpla existență biologică. Părinții nu oferă doar viață, ci și nume, limbă,
memorie și apartenență. Repetiția versului „Și peste lut au pus cuvânt” îi
conferă valoarea unui simbol central, iar dezvăluirea finală – „Acest cuvânt e
ROMÂNIA!” – extinde sensul familial către cel comunitar și național.
Un alt exemplu semnificativ este
„Casa colindelorˮ. Aici, casa nu mai este numai construcția materială, ci un
spațiu simbolic al continuității familiale. Stîlpii ei sînt înălțați „din
sufletele calde de părinți”, iar imaginea casei ca „far pentru corăbii duse-n
larg” îi conferă o funcție de orientare și de ocrotire. Metafora transformă
gospodăria într-un reper spiritual: ea păstrează memoria celor plecați și oferă
celor rămași un punct de întoarcere. Asocierea dintre casă, vatră, părinți și
cer organizează poemul într-o simbolistică a rădăcinilor și a protecției.
Organizarea în catrene și succesiunea rimelor dau poemului o structură
ordonată, aproape ceremonială. Forma susține aici caracterul de evocare
solemnă: casa este descrisă prin tablouri succesive, fiecare strofă adăugînd o
nouă dimensiune simbolică.
O parte importantă a poeziilor
este construită în forme strofice regulate, cu rimă și cadență recognoscibile.
Această opțiune susține caracterul melodic al textelor și favorizează memorarea
lor. În „Glasul doineiˮ, strofele de cîte patru versuri și organizarea rimelor
creează o curgere echilibrată, potrivită subiectului. Regularitatea formală
susține impresia de cîntec și întărește legătura dintre tema doinei și expresia
ei. În alte poezii, precum „A sosit iarna”, autoarea recurge la o construcție
cu sonorități apropiate de poezia pentru copii, în care rima și cadența
facilitează rostirea și reținerea versurilor. Muzicalitatea volumului nu
provine exclusiv din rimă. Ea este obținută și prin repetiții, paralelisme,
alternanța unor formule sintactice și succesiunea imaginilor. Muzicalitatea
este una dintre dimensiunile magice ale volumului. Ea se manifestă atît prin
sonoritatea versurilor, cît și prin preferința pentru formule reluate,
structuri paralele și construcții care sugerează cîntecul. Versul „Eu cât trăiesc
simt viața-n melodie” poate fi citit chiar ca o mărturisire despre felul în
care autoarea înțelege relația dintre existență și poezie: viața este percepută
prin intermediul unei sensibilități muzicale, iar dorul se transformă într-o
formă de permanență.
Oralitatea este o altă componentă
importantă a scrisului. Ea se observă în adresarea directă, în formulele
familiare, în exclamații, în construcțiile cu valoare de îndemn și în
preferința pentru o sintaxă care păstrează naturalețea rostirii. Unele versuri
par concepute pentru a fi recitate sau rostite cu voce tare, iar această
dimensiune le apropie de cîntecul popular, de colind, de poezia cu funcție
celebrativă. În „Înger, îngerașul meu!ˮ, invocația se construiește printr-o
succesiune de imperative și rugăminți: eul liric cheamă îngerul, îi cere
ocrotire, cîntec, păstrarea limbii strămoșești și apărarea țării. Adresarea
directă conferă textului caracterul unei rugăciuni rostite, iar formulele
familiare îl apropie de universul spiritual al copilăriei, al devoțiunii
populare. Poemul îmbină astfel registrul intim al rugăciunii cu dimensiunea
comunitară și patriotică. Oralitatea se vede și în versurile cu tonalitate
ludică sau satirică, unde expresia este mai directă, iar efectul depinde de
promptitudinea replicii. În aceste cazuri, experiența autoarei în domeniul
epigramei și al formei scurte poate fi pusă în legătură cu gustul pentru
formularea memorabilă și pentru poanta care încheie o construcție. Poezia din
volum nu se limitează la a vorbi despre tradiție; încearcă să preia ceva din
structura ei afectivă și sonoră.
Raportul dintre mesaj și expresia
artistică este, probabil, problema cea mai importantă a volumului. Elis Râpeanu
scrie dintr-o convingere afectivă și morală puternică. Dragostea pentru
părinți, respectul față de locurile natale, credința, atașamentul față de limba
română și preocuparea pentru memoria națională nu sînt teme adoptate
convențional, ci repere care traversează cartea și îi dau valoare și coerență.
Această intensitate a mesajului constituie o sursă de autenticitate. Cititorul
întîlnește o voce singulară care știe ce dorește să transmită și care nu-și
ascunde valorile. În eseul „Magia poezieiˮ, inclus spre finalul volumului,
autoarea formulează explicit o concepție despre creație: poezia nu trebuie să
fie simpla transcriere a unor fapte sau impresii, ci o reconstrucție artistică
a realității; limbajul poetic trebuie să depășească funcția denotativă, iar
ritmul și rima, atunci cînd sunt bine susținute, pot deveni o prelungire a
mesajului. Autoarea insistă, de asemenea, asupra elaborării și necesității unui
ritm interior chiar și în versul liber. Acest text are o importanță aparte
pentru lectura întregului volum, deoarece oferă un reper de interpretare chiar
din interiorul cărții. El arată că Elis Râpeanu nu privește poezia doar ca pe o
modalitate de exprimare a sentimentelor, ci și ca pe o artă care presupune
selecție, construcție și responsabilitate față de cuvînt. În ansamblu,
„Cuvântul din părințiˮ se definește prin cîteva opțiuni recognoscibile:
claritatea limbajului, preferința pentru forme strofice regulate, valorificarea
rimei și cadenței, recursul la refren și repetiție, apropierea de oralitate și
de cîntecul tradițional. Metafora apare mai ales ca instrument de transfigurare
a unor realități afective familiare, iar imaginile cele mai izbutite sînt cele
care concentrează într-un simbol simplu o experiență mai largă. „Cuvântul din
părințiˮ este o carte în care poezia se revendică de la rostirea transmisă:
cuvîntul părinților, cuvîntul cîntecului, cuvîntul rugăciunii și cuvîntul
limbii române. Iar valoarea ei se conturează mai ales acolo unde această
moștenire nu este doar declarată, ci devine formă, ritm, imagine și emoție
poetică.
Demersul critic presupune, în
această etapă și radiografierea cîtorva poezii emblematice: Rondel
- „Văd cuibu-n care-a râs copilăria/Sub umărul de deal căzut pe gânduri/Spre
vale se-alergau aracii-n rânduri/Să-nalțe-n val de curcubeie via/Simt iz de
cramă veche cu intrânduri,/În butoiaș de dud zăcea tăria/Zâmbește și-azi din
cuib copilăria/Sub umărul de deal căzut pe gânduri/Dar anii-și țes din vise
broderia,/Amiezele se-ndepărtează-n rânduri/Cu gândul calc pe scări de alte
gânduri/Ce ard, cuprind cu val de flăcări via/Din cuibu-n care-a râs copilăriaˮ
Rondelul spre analiză ocupă un
loc aparte în economia volumului. Dacă în „Cântec pentru părinți” memoria
originilor se construia în jurul moștenirii spirituale și lingvistice, aici se
reconstituie printr-un peisaj al copilăriei, în care locul natal devine spațiul
privilegiat al întoarcerii afective. Este o poezie a rememorării și a
confruntării cu timpul: ceea ce privirea nu mai poate regăsi în întregime,
memoria păstrează și transformă în imagine poetică. „Rondel” se remarcă
printr-o tonalitate meditativă și nostalgică, prin delicatețea evocării, prin
felul în care peisajul devine suportul unei experiențe interioare. Nu avem de-a
face cu o simplă descriere a unui ținut al copilăriei, ci cu reconstituirea
unui univers afectiv, în care fiecare detaliu al naturii și al vieții rurale
păstrează urma unei vîrste dispărute. Spațiul evocării este un spațiu al
identității: locul în care eul liric își recunoaște începuturile și își măsoară
distanța față de ele. „Rondel” este o poezie a întoarcerii la origini, în care copilăria
se păstrează vie prin memoria locului. Dealul, via și crama alcătuiesc decorul
unei lumi care nu mai aparține prezentului, dar continuă să existe în spațiul
interior al eului liric. Prin forma circulară, prin repetiția imaginilor și
prin îmbinarea senzației concrete cu meditația asupra timpului, Elis Râpeanu
transformă amintirea într-un act de recuperare identitară. Dacă în „Cântec
pentru părinți” moștenirea originară era exprimată prin cuvînt, credință și
legămînt, în acest rondel se manifestă prin atașamentul față de locul
copilăriei. Farmecul rondelului vine mai ales din precizia cîtorva imagini
rurale - aracii, via, crama, butoiașul de dud - care dau nostalgiei un suport
material și o autenticitate aparte. În rondel, memoria nu este doar evocată; ea
capătă miros, culoare, relief și ritm.
Chemarea dealului: „M-așteaptă amintirea sus pe deal,/Cireșii-n floare din
mijlocul viei,/Cuprind în palmă cerul meu natal/Cu sala de concert a
ciocârliei/M-ademenesc zăpezile pe culmi,/Rămân în urmă primăveri uitate,/Pe
drumu-ngust coroanele de ulmi/Mai țin și astăzi dealul meu în spate/Îngenunchez
cu sufletul smerit/La crucea-ascunsă-n flori de liliac,/Aici aș vrea, pe dealul
înverzit,/Să dorm la sânul mamei înc-un veac./
Versul de început, „M-așteaptă
amintirea sus pe deal”, stabilește natura aparte a spațiului evocat. Nu eul
liric este cel care caută amintirea, ci amintirea pare să-l aștepte, să-l cheme
dintr-un loc păstrat intact în conștiință. Prin această personificare, trecutul
dobîndește o prezență activă, iar dealul se transformă într-un spațiu al
întîlnirii dintre ființa de astăzi și copilul de odinioară. Adverbul „sus” are
o valoare simbolică. Urcușul către deal poate fi înțeles ca apropiere de
origini și ca ascensiune interioară către ceea ce a rămas esențial în ființă.
Locul natal este situat deasupra prezentului cotidian, într-un plan al memoriei
și al purității afective. Un merit al poemului este progresia de la exterior
spre interior: de la peisajul concret la memoria afectivă, apoi la reculegere
și la dorul de mamă. În această mișcare, natura nu rămîne simplu decor, ci
devine limbajul prin care se exprimă dorul. Dealul, cireșii, via, zăpezile,
ulmii și liliacul alcătuiesc o geografie sufletească. Se poate observa și o
anumită concentrare a simbolurilor în final, unde dealul, crucea și mama se
reunesc într-o imagine a întoarcerii la origini. Tocmai această concentrare
conferă ultimelor versuri o intensitate emoțională aparte. „Chemarea dealului”
este o poezie a nostalgiei originare, în care locul natal se transformă într-un
spațiu al regăsirii spirituale și afective. Peisajul rural, cu frumusețea și
statornicia lui, păstrează memoria copilăriei, dar și semnele unei formări
sufletești în care credința și iubirea maternă au un rol esențial. Finalul,
prin imaginea întoarcerii la sînul mamei, conferă poemului o semnificație
profundă. Întoarcerea la deal este, în fond, întoarcerea la începuturi, la
adăpostul matern, la un timp al purității pe care vîrsta matură îl poate
recupera numai prin memorie și poezie. În raport cu „Rondel”, poemul dezvoltă
aceeași temă a copilăriei legate de peisajul natal, dar îi adaugă o dimensiune
spirituală mai pronunțată. Dacă în „Rondel” memoria se organiza în jurul
cuibului copilăriei și al viei, în „Chemarea dealului” ea înaintează pînă la
imaginea mamei, dezvăluind nucleul afectiv al acestei geografii interioare.
Cele două poezii se completează și susțin una dintre liniile de forță ale
volumului: locurile natale nu sînt simple repere biografice, ci forme vii ale
memoriei, în care omul își recunoaște rădăcinile. Se conturează astfel un
nucleu liric coerent: părinții, locul natal și copilăria alcătuiesc împreună
matricea identității.
Toamna pe deal -„M-am rătăcit în timpul meu de când/A renăscut
visarea-n alăută/Mă leagă de-amintiri un dor flămând,/Se cerne-azurul în
clepsidra mută/Și timpul, fără pași, dansează-n zare,/Cocorii albi cutreieră
prin vreme,/Din zborul lor, iubirile stelare/Își mută dorul printre
crizanteme/Și-nchide toamna geana aurie,/Pe deal și-n văi, în leagăne de
fum,/Amurgu-așterne liniștea în vie,/Pe umbrele subțiri culcate-n drum./
Poemul aduce în prim-plan o altă
ipostază a universului liric al poetei Elis Râpeanu: meditația asupra timpului,
amintirii, iubirii, proiectată pe fundalul unui peisaj autumnal. Dacă în
„Rondel” copilăria era recuperată prin elementele concrete ale locului natal,
iar în „Chemarea dealului” întoarcerea la deal devenea o întoarcere simbolică
la sînul matern, aici peisajul se transformă într-un spațiu al contemplării și
melancoliei. Toamna nu este doar un anotimp, ci o stare sufletească, o metaforă
a trecerii și a distanței dintre prezent și trecut. Personificarea toamnei,
care își „închide geana aurie”, sugerează stingerea treptată a luminii.
Imaginea are o frumusețe aparte: anotimpul este înzestrat cu o pleoapă, iar
apusul pare o închidere a privirii asupra lumii. „Geana aurie” păstrează
strălucirea ultimei lumini, toamna se retrage cu grație, într-o lumină caldă,
de sfîrșit de zi. „Toamna pe deal” este o poezie a timpului interior și a
nostalgiei, în care peisajul autumnal devine oglinda unei conștiințe preocupate
de trecere, amintire și iubire. Clepsidra, cocorii, crizantemele și amurgul
alcătuiesc un sistem de imagini prin care timpul este perceput ca mișcare
tăcută, iar dorul ca legătură persistentă cu ceea ce s-a îndepărtat. În
comparație cu „Rondel” și „Chemarea dealului”, poemul se îndepărtează de
evocarea directă a copilăriei și se apropie de meditația simbolică. Dealul și
via rămîn repere ale universului natal, însă asupra lor se așază acum lumina
melancolică a toamnei. Dacă în celelalte poezii memoria readucea în prim-plan
copilăria și mama, aici ea devine conștiință a timpului și fragilității.
Împreună, cele trei poeme configurează un mic ciclu liric al dealului: loc al
începuturilor, al întoarcerii și al meditației asupra trecerii. Un aspect
important este schimbarea de registru: poeta păstrează dealul și via ca repere
ale universului natal, dar nu le mai descrie cu precădere prin concretețea
amintirii, ci le transformă în decorul unei meditații asupra timpului. Astfel,
cele trei poeme formează o succesiune semnificativă: copilăria recuperată,
originea maternă regăsită, apoi timpul contemplat în lumina toamnei.
Casa colindelor - „E casa-n care stâlpii-s înălțați/Din sufletele calde
de părinți/Ce-au strâns în lăzi mândrie de bărbați,/Miros de fân și flori de pe
catrinți/E casa bine-nfiptă în planetă/Și far pentru corăbii duse-n
larg,/Simbol purtat pe marea violetă/La înălțimea marelui catarg/E casa-n care
duhuri de femei/Zidite-n temelie și-n ștergare/Mai aburesc și azi în
stânjenei/Cu rodul jertfei lor și cu visare/E vatra cu bărbați ce țin tot
cerul,/Întreaga casă și pe toți din ea/Acoperișul lumii cu misterul/Și-n
fiecare palmă câte-o stea;/Această casă ce-a zidit părinți/Și cu nădejdi la
capătul cărării,/Cu aripi ce ne apără fierbinți/De grindina tăioasă-a
depărtării,/Cu ochi ca zarea vieții-ntregi cuprinde,/Veniri, plecări și pașii
veșniciei,/E casa-n care-au înflorit colinde/Din roua caldă a copilăriei.ˮ
Poezia ocupă un loc deosebit în
universul tematic al volumului, deoarece reunește cîteva dintre motivele sale
fundamentale: părinții, casa, memoria familială, jertfa înaintașilor,
copilăria, tradiția și colindul. Dacă în „Cântec pentru părinți” moștenirea era
concentrată în simbolul cuvîntului, iar în „Chemarea dealului” întoarcerea la
origini se împlinea prin imaginea maternă, aici întreaga experiență a
apartenenței este organizată în jurul casei. Casa nu mai reprezintă doar un
spațiu locuit, ci o construcție spirituală, ridicată de generații și purtătoare
a unei memorii colective. Încă din primele versuri, casa este desprinsă de
semnificația ei strict materială. Stîlpii nu sînt construiți din lemn sau
piatră, ci din „sufletele calde de părinți”. Metafora transformă arhitectura
într-o realitate morală și afectivă: ceea ce susține casa nu este numai
rezistența zidurilor, ci iubirea, sacrificiul și valorile transmise de cei care
au întemeiat familia. Părinții devin, astfel, adevărații arhitecți ai unui univers
care va dăinui dincolo de existența lor individuală. Căldura sufletească este
convertită în temelie, iar experiența familială dobndește o dimensiune aproape
sacră. Casa este zidită din oameni, din gesturile și din sentimentele lor, iar
soliditatea ei se măsoară prin puterea legăturilor dintre generații. Imaginea
„duhurilor de femei” introduce prezența simbolică a generațiilor feminine.
Femeile nu sînt evocate prin portrete individuale, ci prin urmele pe care le-au
lăsat în existența casei: în temelie, în ștergare, în gesturile și în obiectele
tradiției. Ele sînt prezente chiar dacă nu mai aparțin lumii celor vii. Formula
„zidite-n temelie și-n ștergare” este sugestivă prin asocierea dintre
construcția materială și lucrul migălos al minților feminine. Temelia trimite
la rezistență și permanență, iar ștergarele evocă priceperea, frumusețea și
continuitatea meșteșugurilor domestice. Femeia este, în această viziune,
păstrătoare a casei și creatoare a universului ei simbolic. Poemul se
construiește pe o amplă metaforă centrală: casa ca organism spiritual, alcătuit
din suflete, jertfe, vise și speranțe. În jurul acesteia se organizează un
sistem de imagini arhitecturale - stîlpi, temelie, zidire, acoperiș - asociate
cu imagini cosmice și simbolice - far, corăbii, mare, catarg, cer, stele,
aripi. Această îmbinare conferă textului amploare și solemnitate. „Casa
colindelor” este o poezie a memoriei familiale și a continuității spirituale,
în care casa devine simbolul unei lumi întemeiate prin iubirea părinților, prin
jertfa femeilor, prin responsabilitatea bărbaților și prin transmiterea
tradițiilor. Ea este simultan adăpost, reper, temelie, martor al timpului și
spațiu al renașterii colindului. Prin această amplă construcție simbolică, Elis
Râpeanu transformă casa într-o imagine a identității transmise din generație în
generație. În ea se întîlnesc trecutul, viitorul, memoria, speranța, viața
cotidiană și dimensiunea sacră a existenței. Colindele înflorite din „roua
caldă a copilăriei” reprezintă rodul cel mai delicat al acestei moșteniri:
cîntecul prin care o comunitate familială își păstrează credința, limba și
sentimentul apartenenței.
În raport cu celelalte poeme
analizate, „Casa colindelor” lărgește perspectiva: dacă „Cântec pentru părinți”
surprinde transmiterea cuvîntului, „Rondel” și „Chemarea dealului” recuperează
spațiul copilăriei și al originii materne, iar „Toamna pe deal” meditează
asupra timpului, acest text le reunește într-un simbol cuprinzător. Casa devine
locul în care toate aceste dimensiuni se întîlnesc și se perpetuează. Ea este,
în fond, memoria locuită a familiei și a tradiției. Pentru lectura întregului
volum, „Casa colindelor” este un poem important și prin felul în care dezvoltă
simbolul casei dincolo de intimitatea domestică. Casa nu mai aparține numai
unei familii: ea devine o imagine a transmiterii culturale, a unei comunități
de generații. Aici se află una dintre legăturile cele mai vizibile dintre
lirica familială a autoarei și dimensiunea ei spirituală și identitară.
Eminescu și credința
ortodoxă - „Când spunem
Eminescu, chiar și-n gând/Simțim în suflet lacrima fierbinte/Convinși că,
pentru neam, e azi și-oricând//Icoana ce-i pictată în cuvinteÎn apa din
Cristelnița cea Sfântă/El fost-a botezat ca bun creștin/Și sunetul de clopot
și-astăzi cântă/În armonii cu-acorduri de suspin///În simfonii de versuri toaca
sună/Chemând la slujbă-ntregul nostru neam/Și Universul tot în gând
se-adună,/Ca florile de tei aprinse-n ram/Chiar Dumnezeu i-a dăruit condeiul/Pe
care el l-a mânuit cu har/Credința strămoșească-a fost temeiul/Ce-aprinde
și-azi lumina în altar.ˮ
Poemul introduce în universul
volumului o temă deopotrivă culturală, spirituală și identitară. Dacă în
textele analizate anterior părinții și casa reprezentau izvoarele unei
moșteniri afective și morale, aici această moștenire se extinde către o
personalitate emblematică a culturii române: Mihai Eminescu. Poetul național
este evocat nu numai ca reper al literaturii, ci și ca simbol al conștiinței
naționale, integrat într-o viziune în care credința ortodoxă, limba și memoria
colectivă se susțin reciproc. Poezia se situează în perimetrul liricii
encomiastice, ilustrînd sacralizarea poetului național și integrarea sa într-o
mitologie identitară de factură creștin-ortodoxă. Încă din paratext, titlul
operează o conjuncție programatică între figura tutelară a literaturii române
și dimensiunea confesională, anticipînd un discurs poetic în care esteticul
este subordonat eticului și spiritualului, iar geniul creator este interpretat
printr-o grilă teologică. Poezia mizează pe un clasicism riguros, menit să
susțină gravitatea mesajului. Organizarea strofică în catrene cu rimă
încrucișată, alternanța regulată a măsurii de zece și unsprezece silabe, precum
și cadența predominant iambică asigură o muzicalitate previzibilă, apropiată de
structura imnului religios sau a poeziei patriotice tradiționale. Din punct de
vedere stilistic, predomină limbajul transparent, bazat pe tropi consacrați și
pe un cîmp semantic liturgic dens (icoană, cristelniță, clopot, toacă, slujbă,
har, altar), ceea ce confirmă orientarea textului către o funcție comunicativă
și mobilizatoare. În concluzie, „Eminescu și credința ortodoxă” este o piesă
reprezentativă pentru lirica omagială cu substrat religios, valorificînd
ipostaze culturale valoroase ale receptării eminesciene într-o construcție
coerentă și solemnă. Poezia propune o lectură recuperatoare și mesianică,
transformînd figura poetului într-un simbol tutelar al spiritualității
românești. Poezia din volumul ֦Cuvântul din părinți ˮ se înscrie într-un
orizont de cultură în care tradiția literară românească dialoghează cu marile
teme ale liricii universale: iubirea filială, nostalgia originilor, trecerea
timpului, natura ca oglindă a sufletului, credința, memoria și sentimentul
apartenenței. Filiațiile literare ale volumului „Cuvântul din părințiˮ
se configurează pe mai multe direcții: de la Eminescu avem afinitatea pentru
natura interiorizată, dor și melancolie; de la Coșbuc și Alecsandri, apropierea
de universul rural, de tradiție și de cîntecul popular; de la Goga, dimensiunea
colectivă a sentimentului patriotic; de la Topîrceanu, disponibilitatea pentru
ironie și observație satirică; de la Blaga, transformarea locului natal într-un
spațiu al identității și al spiritualității. În plan universal, Wordsworth și
Lamartine oferă repere pentru înțelegerea nostalgiei copilăriei și a timpului,
iar Rilke poate constitui un termen de comparație pentru spiritualizarea casei
și a obiectelor memoriei. Elis Râpeanu se întîlnește cu acești titani în cîteva
mari teme ale condiției umane, pe care le exprimă într-un limbaj propriu,
limpede, melodic și atașat valorilor tradiționale. Originalitatea volumului se
află în felul în care autoarea își organizează propria biografie afectivă în
jurul unei idei dominante: omul este alcătuit din cuvintele, iubirea, credința
și memoria celor care l-au precedat. În acest sens, „Cuvântul din părințiˮ nu
este numai o carte despre trecut, ci o carte despre continuitate - despre ceea
ce primim, păstrăm și avem datoria să transmitem mai departe.
Citind volumul „Cuvântul din
părinți” vă veți afla în jurul unei personalități și unei vieți dedicate
culturii, care oferă ocazia de a privi spre un destin intelectual impresionant,
construit prin muncă, pasiune, perseverență și neobosită credință în puterea
cuvîntului. Acest volum de poezii nu este doar o apariție editorială într-o
bibliografie deja impresionantă. Este o carte-sinteză, o mărturisire despre
rădăcini, despre familie, despre identitate și despre ceea ce primim de la cei
care ne-au dăruit viața și ne-au așezat pentru prima dată în lumea cuvintelor.
Prof. univ. dr. Elis Râpeanu transformă această moștenire într-o temă poetică
fundamentală. Într-o lume în care mobilitatea, graba și schimbarea riscă să
slăbească legăturile cu trecutul, asemenea poezii ne reamintesc că identitatea
nu se construiește în gol. Avem nevoie de rădăcini, de memorie, de repere. Avem
nevoie să știm de unde venim pentru a înțelege mai bine încotro ne îndreptăm.
Prof. univ. dr Elis Râpeanu este o personalitate culturală complexă, cu o
activitate desfășurată pe parcursul a numeroase decenii. Cele peste 80 de
volume publicate, studiile filologice, cercetările literare, lucrările
monografice, volumele de poezie și epigramă, eseurile și contribuțiile la viața
culturală alcătuiesc o operă de o remarcabilă amploare. Un loc aparte în
activitatea sa îl ocupă cercetarea epigramei românești, domeniu căruia i-a
consacrat studii importante și în care s-a afirmat atît ca specialist, cît și
ca autor. Prin doctoratul dedicat acestei specii literare și prin volumele sale
de profil, Elis Râpeanu a contribuit la recuperarea și valorizarea unei forme
de expresie care presupune inteligență, precizie, spirit critic și o deosebită
economie a mijloacelor artistice. La această contribuție se adaugă activitatea
didactică universitară, preocupările pentru istoria și critica literară,
studiile dedicate unor personalități ale culturii române și cercetările
consacrate locurilor și oamenilor care au marcat istoria spațiului său natal.
În toate aceste direcții se manifestă aceeași convingere: cultura nu trebuie
doar admirată, ci și cercetată, păstrată și transmisă. Elis Râpeanu reprezintă
imaginea intelectualului care nu și-a abandonat niciodată vocația. O viață
întreagă a citit, a cercetat, a predat și a scris. A trecut prin numeroase
forme ale expresiei literare, dar a rămas fidelă cuvîntului românesc și
valorilor pe care acesta le poartă. De aceea, cartea „Cuvântul din părințiˮ
este o mărturie valoroasă a continuității unei vocații. În ea se regăsesc, într-o
formă lirică, preocupări care au însoțit întreaga activitate a autoarei:
memoria, limba, tradiția, credința și responsabilitatea față de moștenirea
culturală.
Elis Râpeanu și-a construit un
parcurs intelectual în care vocația pedagogică și pasiunea pentru literatură
s-au susținut reciproc. Studiile filologice, activitatea didactică universitară
și cercetarea de specialitate au format temelia unei personalități pentru care
limba română nu este doar obiect de studiu, ci un spațiu de apartenență și
responsabilitate. Activitatea sa editorială și publicistică, desfășurată de-a
lungul mai multor decenii, cuprinde domenii diverse, de la cercetarea epigramei
și reflecția asupra literaturii pînă la poezie, eseu, aforism și lucrări
dedicate unor personalități sau locuri semnificative pentru cultura română.
Opera doamnei Elis Râpeanu poate fi citită ca o amplă mărturie despre
fidelitatea față de limba română . față de lumea spirituală pe care aceasta o
exprimă. În această perspectivă a unei vieți dedicate cuvîntului se cuvine
citit și volumul „Cuvântul din părințiˮ. Poezii, apărut la Editura PIM din
Iași, în 2026, o carte în care experiența biografică, memoria afectivă și conștiința
apartenenței se întîlnesc într-o expresie lirică a continuității.
Forța volumului se află mai ales
în consecvența unei viziuni și în capacitatea autoarei de a transforma
experiențe personale în teme cu rezonanță comună. Cititorul poate regăsi aici
propriile amintiri despre părinți, casa copilăriei, locul natal, credință și
trecerea timpului. Unele poeme ating această universalitate prin imagini
concrete și muzicalitate; altele o caută prin rostire directă, solemnă. În
această perspectivă, cartea doamnei Elis Râpeanu este și o declarație de
fidelitate față de rădăcini, și un gest de transmitere prin care aduce în fața
cititorului o lume în care memoria familială se întîlnește cu memoria locului,
iar emoția individuală se deschide spre valorile unei comunități. Este o poezie
a recunoștinței, a dorului și a apartenenței, scrisă în spiritul unei tradiții
pe care autoarea nu dorește să o lase să se piardă. Iar dacă versul „Și peste
lut au pus cuvânt” poate fi considerat cheia întregului volum, atunci cartea
însăși devine răspunsul autoarei la darul primit: cuvîntul moștenit este
restituit lumii sub forma poeziei.
Privind ansamblul activității
sale prodigioase, opera literară, științifică și didactică a lui Elis Râpeanu
se conturează ca o datorie împlinită cu prisosință față de neam și cultură.
Prin capacitatea rară de a îmbina rigoarea cercetătorului cu harul poetului și
finețea epigramistului, domnia sa dăruieşte patrimoniului nostru o zestre
spirituală durabilă, confirmînd încă o dată că adevărata bogăție a unei națiuni
dăinuie prin cuvîntul rostit cu spirit, știință și adevăr.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu