duminică, 15 noiembrie 2026

Maria Diana Popescu - Elis Râpeanu - Un orizont intelectual polivalent şi remarcabil

 



Elis Râpeanu - Un orizont intelectual polivalent şi remarcabil

Cronică de carte

Maria Diana Popescu

Cronică

15 Noiembrie 2026

 

Peisajul culturii române contemporane este înnobilat cu artă, rigoare intelectuală și o neobosită dăruire față de valorile autentice de către scriitoarea, filologul și profesoara universitară Elis Râpeanu, care se înscrie cu strălucire în galeria spiritelor umaniste complete, reprezentînd un model rar de echilibru între sensibilitatea artistică și exigența cercetării științifice. Pornind de pe meleagurile prahovene ale Văii Călugărești, domnia sa a clădit, de-a lungul deceniilor, o operă impresionantă, asumîndu-și cu noblețe o dublă chemare: aceea de creator de literatură și de formator de conștiințe la catedră. Contribuția sa de seamă la patrimoniul cultural românesc își are temelia în dragostea profundă pentru limba română, pe care a slujit-o cu devoțiune atît în laboratorul tainic al creației, cît și în amfiteatrele universitare, decenii la rînd. În calitate de cadru didactic și cercetător filolog, prof. univ. dr Elis Râpeanu a coborît pînă la izvoarele adînci ale graiului nostru, punîndu-i în valoare nu doar muzicalitatea și forța expresivă, ci și subtilitățile gramaticale și lexicale. Manualele, dicționarele și studiile sale filologice stau mărturie unui spirit meticulos, animat de dorința de a transmite generațiilor de studenți nu doar cunoștințe, ci și respectul sacru față de cuvîntul bine rostit și corect scris.

Dincolo de erudiția academică, universul său creator impresionează printr-o remarcabilă polivalență. În poezie Elis Râpeanu dezvăluie o sensibilitate caldă, vibrantă, ancorată în tradiția lirismului românesc clasic, unde emoția autentică și armonia versului primează în fața artificiilor trecătoare. În același timp, cultura română îi datorează un efort exemplar și unic de reabilitare, istoricizare și teoretizare a epigramei. Printr-o muncă de cercetare asiduă, a oferit acestei specii literare un fundament estetic solid, demonstrînd cu argumente că umorul inteligent, ironia fină și spiritul critic nu sînt simple divertismente, ci forme înalte de rafinament intelectual. Această ascuțime a spiritului este dublată, în întreaga sa activitate publicistică și de istoric literar, de o exemplaritate etică și cetățenească. Elis Râpeanu a privit întotdeauna lumea cu o luciditate caldă, dar necruțătoare față de impostură, superficialitate și nonvaloare. Condeiul său a apărat constant adevărul, frumosul și demnitatea spiritului românesc, fie că a readus în memoria colectivă personalități uitate ale culturii noastre, fie că a cercetat istoria locurilor natale sau a animat cu entuziasm viața cenaclurilor literare.

Opera și activitatea prof. dr Elis Râpeanu conturează profilul unei personalități culturale cu preocupări multiple și cu un orizont intelectual remarcabil și cuprinzător. Creația sa nu se limitează la epigramă, domeniu în care s-a afirmat atît prin exercițiul literar, cît și prin cercetarea științifică a specificului acestui gen și a fenomenului comicului în general. Ea se extinde asupra poeziei lirice, înțeleasă într-un registru generos, cuprinzător, pe care critica l-a definit prin sintagma de „pan-lirism”, dar și asupra eseului, a studiului monografic și a exegezei literare. Darul său de a observa, de a interpreta, de a pune în valoare personalități și opere se reflectă în numeroasele sale contribuții consacrate unor nume reprezentative ale culturii române: Mihai Eminescu, abordat inclusiv din perspectiva relației sale cu spiritualitatea ortodoxă, Liviu Rebreanu, Gala Galaction, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Radu Voinea și Valeriu Papahagi. Atenția autoarei s-a îndreptat, de asemenea, spre personalități ale vieții religioase, precum patriarhul Teoctist și părintele Constantin Galeriu, și spre interpreți de seamă ai cîntecului și culturii românești: Tudor Gheorghe, Angela Buciu și Florica Ungur.

Acestui amplu teritoriu de preocupări i se adaugă activitatea de antologatoare a unor volume de epigrame și umor, precum și elaborarea unor lucrări cu caracter didactic, menite să valorifice cunoașterea. Privită în ansamblu, această diversitate nu reprezintă o simplă acumulare de domenii, ci expresia unei vocații intelectuale polivalente, susținute de erudiție și disponibilitatea de a explora forme variate ale creației și ale spiritului uman. Personalitatea sa se definește tocmai prin această deschidere culturală, prin mobilitatea intelectuală, prin capacitatea de a reuni cercetarea, creația literară și reflecția eseistică într-un parcurs coerent. Pentru profesorul universitar doctor Elis Râpeanu, numită de presă „Regina epigramei româneştiˮ, multilateralitatea nu înseamnă dispersie, ci capacitatea de a privi cultura din perspective diferite și de a le reuni printr-o autentică vocație intelectuală.

Prof. univ. dr. Elis Râpeanu aparține categoriei de intelectuali pentru care literatura nu a fost simplă îndeletnicire, ci vocație, iar cuvîntul o formă de responsabilitate față de sine, față de semeni, față de patrimoniul spiritual românesc. Este personalitatea a cărei valoare se măsoară prin durabilitatea operei şi diversitatea contribuțiilor aduse culturii. Primul doctor în epigramă din lume, Elis Râpeanu se prezintă în fața cititorilor cu bilanțul impresionant al unei activități desfășurate de-a lungul a mai multor decenii, concretizate în peste 80 de volume publicate, în studii de specialitate, eseuri, articole, comunicări științifice și contribuții la viața literară și culturală. O asemenea operă, remarcabilă prin amploare și diversitate, nu poate fi redusă la o singură formulă de încadrare. Autoarea este, deopotrivă, cercetător al fenomenului literar, istoric și critic literar, poetă, epigramistă, eseistă, autoare de monografii și profesor. Fiecare dintre aceste ipostaze dezvăluie o latură a aceleiași personalități: spiritul studios, sensibilitatea artistică, luciditatea observației și atașamentul profund față de limba și cultura română. Elis Râpeanu și-a purtat permanent originile în conștiință, transformîndu-le într-un reper afectiv și cultural. Formația filologică dobîndită la Universitatea din București, preocupările pentru studiul limbilor, interesul pentru muzică și pentru diversitatea expresiei artistice au contribuit la formarea unei personalități intelectuale deschise, capabile să treacă de la analiza riguroasă a textului la emoția lirică, de la cercetarea documentară la observația morală și ironică. Cultura sa nu este una livrescă, închisă în granițele specializării, ci una cu multiple deschideri, hrănită de lectură, cercetare și dialog cu valorile spirituale ale lumii.

O componentă fundamentală a biografiei sale o constituie activitatea didactică universitară. Timp de 34 de ani, Elis Râpeanu a fost legată de învățămîntul superior, contribuind la formarea intelectuală a generațiilor de studenți și la cultivarea respectului pentru limba română. În această ipostază, nu a transmis doar reguli gramaticale sau informații filologice, ci a susținut o adevărată pedagogie a cuvîntului: atenția față de sens, grija pentru expresie, respectul pentru cultură, și conștiința că limba este una dintre cele mai importante forme de identitate. Elis Râpeanu nu lasă în urmă doar cursuri și lecții, ci și deprinderi de gîndire, exigențe și repere.

Rigoarea cercetătorului s-a afirmat cu precădere prin preocupările sale dedicate epigramei românești. Teza de doctorat, „Epigrama în literatura română”, susținută în 1999 sub îndrumarea profesorului universitar Ștefan Cazimir, a reprezentat un moment de consacrare științifică și, totodată, punctul de plecare al unei contribuții de durată la cercetarea acestei specii literare. Într-un spațiu în care genurile și speciile consacrate au beneficiat de o atenție critică mai amplă, cercetările sale au susținut recuperarea și valorizarea unei forme literare care concentrează, în puține versuri, inteligență, spirit de observație, ironie și capacitate de sinteză. Această contribuție capătă o semnificație aparte prin faptul că Elis Râpeanu nu este numai cercetătorul epigramei, ci și un autor care îi cunoaște din interior mecanismele. În această dublă calitate, opera sa reprezintă o contribuție la cultura epigramatică românească și la păstrarea unei tradiții în care spiritul critic se exprimă prin concizie și inteligență. Universul său creator este însă mult mai larg. Poezia, eseul, aforismul, studiul literar, monografia și evocarea culturală alcătuiesc un teritoriu în care autoarea se mișcă firesc, fără a-și abandona exigența intelectuală. În lirică, sensibilitatea sa se îndreaptă spre familie, părinți, copilărie, locul natal, trecerea timpului, iubire, credință și apartenență națională. În epigramă, predomină observația lucidă, spiritul critic și surprinderea slăbiciunilor omenești. În studiile și eseurile sale, se afirmă cercetătorul preocupat de recuperarea valorilor, de contextualizarea fenomenelor și de transmiterea unei moșteniri culturale. Un loc important în această activitate îl ocupă cercetarea personalităților literare și a patrimoniului cultural românesc. Interesul pentru Mihai Eminescu, Liviu Rebreanu, Gala Galaction și pentru alte figuri reprezentative ale culturii naționale arată preocuparea de a păstra vie legătura dintre prezent și marile repere ale trecutului. În același spirit se înscriu lucrările consacrate spațiului său natal, între care Valea Călugărească pe spirala de timp și Gala Galaction. Prin asemenea cercetări, Elis Râpeanu depășește evocarea sentimentală și se angajează într-un demers de documentare și recuperare a memoriei. Locul natal devine obiectul său de cercetare, iar atașamentul față de obîrșie se transformă în contribuție la istoria culturală a comunității. Această îmbinare între afectivitate și document, între evocare și cercetare, este una dintre trăsăturile definitorii ale personalității sale. Autoarea nu se apropie de trecut doar pentru a-l idealiza, ci pentru a-l înțelege și a-i restitui semnificația. În acest fel, contribuie la conservarea unei memorii care, altfel, ar risca să rămînă fragmentară sau să se piardă. Cărțile sale devin documente ale continuității, mărturii despre oameni, locuri și valori care alcătuiesc identitatea culturală românească. Privită în ansamblu, opera prof. dr. Elis Râpeanu se distinge printr-o calitate mai rară decît simpla prolificitate: capacitatea de a cultiva simultan mai multe domenii ale spiritului, păstrîndu-și o direcție interioară recognoscibilă. Împreună, aceste ipostaze alcătuiesc profilul unei intelectuale pentru care cultura este o formă de slujire. Cele peste 80 de volume publicate reprezintă, în acest context, mai mult decît un bilanț cantitativ. Ele sînt expresia unei discipline a scrisului, a unei tenacități intelectuale și a unei nevoi constante de a comunica. În spatele fiecărui volum se află ani de lectură, documentare, reflecție și elaborare. Elis Râpeanu poate fi privită ca o personalitate care a traversat generații și etape culturale, păstrîndu-și fidelitatea față de carte, față de limba română. Distincțiile și recunoașterile primite de-a lungul timpului au confirmat aprecierea mediilor literare și culturale, dar adevărata măsură a contribuției sale rămîne opera, prin care a participat la viața intelectuală românească și a lăsat repere în domeniile pe care le-a cercetat și cultivat. Imaginea cea mai potrivită pentru a înțelege această viață se află chiar în titlul volumului său „Cuvântul din părințiˮ. În această formulă se concentrează, simbolic, o întreagă concepție despre existență și cultură. Cuvîntul este moștenire, dar și responsabilitate, iar în cazul autoarei, cuvîntul primit în familie a fost cultivat prin educație, disciplinat prin cercetare și transformat în creație literară. A devenit instrument de cunoaștere, de expresie și păstrare a memoriei. Aici se întîlnesc, într-o unitate de profunzime, toate ipostazele autoarei: profesorul care cultivă limba, cercetătorul care îi analizează formele, epigramistul care îi pune la încercare precizia, poetul care îi descoperă muzicalitatea și eseistul care îi urmărește puterea de a transmite valori. Respectul autentic în fața unei asemenea opere presupune recunoașterea contribuțiilor concrete și a locului pe care opera sa îl ocupă în cultura română. Iar contribuția lui Elis Râpeanu se află în perseverența cu care a cercetat și a creat, în efortul de a valorifica epigrama, în activitatea sa universitară, în recuperarea memoriei culturale și în opera literară de o amploare remarcabilă. Moștenirea sa nu se reduce la rafturile pe care se așază cele peste 80 de volume. Ea continuă în cititori, în cercetătorii care îi pot folosi contribuțiile, în memoria locurilor recuperate și în respectul pentru cuvîntul românesc. Acesta este sensul profund al omagiului adus prof. univ. dr. Elis Râpeanu: nu numai recunoașterea unei opere bogate, ci și prețuirea unei vocații care a transformat timpul în creație și cultura într-o formă de dăruire.

Volumul de poezii „Cuvântul din părințiˮ oferă prilejul de a regăsi, în expresie lirică, aceeași convingere care a însoțit întreaga sa activitate: ceea ce primim prin iubire, educație și cultură nu trebuie să se piardă, ci să devină moștenire. Un element semnificativ al alcătuirii editoriale îl reprezintă prefața semnată de Preasfințitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor. Prezența acestei semnături așază volumul într-un orizont de receptare spirituală, subliniind importanța credinței, a moștenirii morale și a valorilor creștine în universul liric al autoarei. Prefața oferă, totodată, o deschidere asupra dimensiunii religioase a cărții, dimensiune care nu apare izolată, ci se împletește cu iubirea filială, memoria părinților, respectul față de tradiție și sentimentul apartenenței la comunitatea românească. Încă din preafaţă, volumul anunță o întîlnire între sensibilitatea poetică și reflecția spirituală, între cuvîntul primit ca moștenire familială și cuvîntul înțeles ca dar și responsabilitate.

Titlul pare să concentreze, într-o formulă cu rezonanță afectivă și simbolică, o parte dintre preocupările care străbat întreaga activitate a autoarei: respectul pentru moștenirea spirituală, atașamentul față de limba română, memoria familiei și conștiința apartenenței. Cuvîntul nu apare aici ca simplă materie a poeziei, ci ca un bun primit, purtat mai departe și îmbogățit prin propria experiență. El vine dinspre părinți, dinspre limba învățată în familie, dinspre locul natal și dinspre lumea de valori în care s-a format conștiința. Tocmai aici se află una dintre cheile lecturii volumului: în întîlnirea dintre vasta experiență culturală a autoarei și întoarcerea către izvoarele intime ale ființei. După o viață dedicată studiului cuvîntului, cercetării formelor sale literare și cultivării expresiei, Elis Râpeanu se întoarce, prin poezie, la cuvîntul dintîi - acela primit de la părinți, învățat odată cu primele nume ale lumii și păstrat ca semn al originii. O întoarcere care nu înseamnă retragere în trecut, ci recuperarea unui fundament. Această perspectivă ne îndeamnă să citim „Cuvântul din părinți” nu doar ca pe o culegere de versuri, ci ca pe o mărturisire despre continuitatea dintre viață, limbă, memorie și identitate. Sintagma familiară a titlului ne trimite spre părinții, ei trimit la obîrșie, familie, începutul vieții; „cuvântul” trimite la limbă, rostire, învățătură și comunicare. Așezate împreună, cuvintele titlului alcătuiesc o imagine mult mai profundă: aceea a unei moșteniri care nu se transmite numai prin sînge sau nume, ci și prin limbaj, credință, memorie și apartenență. Ceea ce vine de la părinți nu este doar viața biologică, ci şi felul de a înțelege lumea și de a-i atribui un sens.

Titlul își găsește explicația cea mai limpede în poezia „Cântec pentru părințiˮ: „Părinții m-au născut din lut/Pe care-au pus în zori sărut,/M-au înfășat, mi-au dat veșmânt/Și peste lut au pus cuvânt/Am supt la sânul mamei dor,/M-au legănat pe-un colț de nor,/Mi-au dat un nume pe pământ/Și peste nume-au pus cuvânt/M-au învățat cu glas blajin/Să-mi fac și cruce de creștin/Și să mă rog, să zbor, să cânt/Și peste toate-au pus cuvânt/Părinții s-au mutat în lut/Se roag-acum pentru sărut,/Se roagă-n cer și pe pământ/Să curgă roua pe cuvânt/Și ne-au lăsat cu legământ,/Să apărăm acest cuvânt/În el e cerul nostru, glia,/Acest cuvânt e ROMÂNIA!ˮ.

A doua în ordinea curgerii poeziilor, alegerea acestei poziții nu este lipsită de semnificație. Ea funcționează ca un text-program, deschizînd cartea printr-o confesiune despre naștere, creștere, educație și moștenire spirituală. Versul „Și peste lut au pus cuvânt” concentrează într-o imagine memorabilă întreaga concepție a autoarei despre darul părintesc. Omul este făcut din lut, dar nu rămîne numai materie: părinții îi dau nume, îi transmit graiul, îl învață rugăciunea, îi deschid drumul către cîntec. Cuvîntul devine astfel ceea ce însuflețește existența și o așază într-o ordine de valori. În prima parte a poeziei, succesiunea gesturilor părintești are simplitatea unei evocări originare: nașterea, înfășatul, veșmîntul, alăptarea, legănatul, primirea numelui. Sînt gesturi ale grijii elementare, ale iubirii care ocrotește și pregătește copilul pentru intrarea în lume. Autoarea introduce, după fiecare treaptă a acestei deveniri, aceeași formulă: „Și peste [...] au pus cuvânt”. Repetiția are valoarea unui refren şi a unei trepte de inițiere. Cuvîntul se așază peste trup, peste nume și peste experiența primară a copilului, devenind semnul unei umanizări prin limbă și educație. Este important că părinții nu îi transmit copilului doar posibilitatea de a vorbi. Ei îl învață „să-mi fac și cruce de creștin”, „să mă rog, să zbor, să cânt”. În această enumerare se întîlnesc trei dimensiuni esențiale ale formării: credința, aspirația și expresia artistică. Rugăciunea îl pune pe om în relație cu transcendența; zborul sugerează depășirea limitelor și libertatea spiritului; cîntecul transformă trăirea în frumusețe comunicabilă. Cuvîntul primit de la părinți este, prin urmare, mai mult decît vocabularul unei limbi: este o moștenire morală și spirituală. Poezia capătă apoi o dimensiune elegiacă. Părinții „s-au mutat în lut”, iar copilul devenit adult rămîne în fața unei absențe pe care o resimte, dar pe care nu o consideră ruptură definitivă. Ei continuă să se roage „în cer și pe pământ”, iar legătura dintre generații se transformă într-un legămînt. Din această perspectivă, memoria părinților nu este doar amintire afectivă, este obligație de continuitate: ceea ce a fost primit trebuie apărat și transmis mai departe. Aici se produce cea mai importantă lărgire de sens a poeziei. Cuvîntul moștenit de la părinți ajunge să cuprindă „cerul nostru” și „glia”, iar finalul îl identifică fără echivoc cu România. Mișcarea lirică pornește de la familia restrînsă și se deschide către comunitatea națională. Părinții devin, simbolic, nu doar cei care au dat viață unui om, ci și cei prin care acesta a primit limba, istoria și conștiința apartenenței la o țară. În această logică afectivă, patria nu este o abstracțiune politică sau geografică, este o moștenire intimă, primită odată cu primele cuvinte ale copilăriei. Această identificare dintre cuvînt și identitatea românească nu rămîne izolată în poezia de deschidere. Ea revine, în alte forme, în alte versuri în care autoarea evocă limba, cîntecul popular, doina, pămîntul și istoria țării. În „Rugăciune”, de pildă, dorința de a păstra limba și neamul este formulată ca o cerere adresată divinității. În „Harta Țării”, spațiul românesc este imaginat printr-o succesiune de forme geografice și simbolice, iar imaginea horei strămoșești transformă harta într-un cerc al comunității și solidarității. În „Glasul doinei”, cîntecul tradițional devine o cale de acces către lumină și către profunzimea sufletului. Se poate observa aici o idee care traversează volumul: identitatea nu se păstrează de la sine. Are nevoie de memorie, de rostire și de transmitere. Limba este una dintre formele cele mai concrete ale acestei continuități, fiindcă în ea se păstrează nu doar cuvintele, ci și felul în care generațiile au simțit, au cîntat, s-au rugat și au înțeles lumea. În imaginarul poetei, cuvîntul, doina și rugăciunea se află într-o relație de înrudire. Toate sînt forme ale unei moșteniri care leagă individul de cei dinaintea lui. O altă poezie relevantă pentru înțelegerea titlului este „Casa colindelor”. Aici, imaginea părinților se extinde dincolo de evocarea unor persoane concrete și devine imaginea unei temelii. Casa este înălțată din „sufletele calde de părinți”, iar memoria celor care au precedat-o pe autoare pare să continue să locuiască în obiecte, în gesturi, în atmosfera tradițională a căminului. Nu este doar casa materială, este construcția simbolică, în care se păstrează căldura familiei, rostul sărbătorilor și legătura cu lumea de odinioară. Asocierea casei cu „colindele” este semnificativă. Colindul aduce în spațiul familial memoria sărbătorii creștine și sentimentul comunității. El se transmite din generație în generație, asemenea limbii și credinței. Casa devine locul în care moștenirea nu este păstrată ca într-un muzeu, ci continuă să fie trăită. În acest sens, părinții nu reprezintă numai trecutul, ci prezența activă a unei tradiții care organizează viața sufletească a urmașilor. Această viziune luminează și dedicația volumului, adresată comunei Valea Călugărească și orașului Ploiești. Cele două repere geografice pot fi privite ca puncte ale unei geografii afective: locul obîrșiei și spațiul devenirii. Autoarea își așază cartea sub semnul recunoștinței față de locurile care i-au configurat identitatea, ceea ce întărește legătura dintre cuvîntul moștenit, memoria familială și apartenența la un spațiu. „Cuvântul din părințiˮ nu trebuie redus la tema iubirii filiale, deși aceasta îi constituie punctul de plecare afectiv. Sensul său se desfășoară concentric. Mai întîi este cuvîntul primit în familie, apoi limba în care copilul învață să numească lumea, credința și valorile transmise prin educație, iar în cele din urmă conștiința apartenenței la o comunitate istorică și spirituală. În centrul tuturor acestor cercuri se află memoria: memoria părinților, a locului natal, a cîntecului, a tradiției și a unei lumi care nu trebuie lăsată să dispară. De aici vine și tonalitatea testamentară a volumului. Autoarea nu evocă trecutul doar pentru a-l contempla cu nostalgie, ci pentru a afirma că există lucruri care trebuie duse mai departe. Cuvîntul primit nu este un bun individual, pe care cineva îl poate păstra numai pentru sine. Este o legătură între generații și o datorie față de cei care vor veni.

Există, desigur, în această concepție, o dimensiune declarativă, uneori chiar solemnă. În unele poeme, mesajul patriotic și religios este exprimat direct, prin formule explicite. Acest fapt ține de opțiunea autoarei pentru poezia de atitudine și de mărturisire. Acolo unde emoția este susținută de o imagine originală, de o metaforă revelatoare sau de o structură lirică bine articulată, mesajul dobîndește forță poetică; acolo unde intenția de a transmite o idee devine dominantă, versul se apropie mai mult de rostirea sentențioasă sau de discursul civic. „Cuvântul din părințiˮ propune o concepție despre existență: omul nu începe cu sine și nu se încheie în sine. El vine dintr-o familie, dintr-o limbă, dintr-o credință, dintr-o memorie colectivă. Primește o moștenire, o poartă în propria viață și, prin ceea ce scrie și transmite, o încredințează mai departe. În această lumină, cartea universitarei Elis Râpeanu poate fi citită ca încercare de recuperare a începuturilor și ca un act de fidelitate față de ele.

„Cuvântul din părințiˮ dezvăluie un univers liric divers, în care experiența personală se întîlnește permanent cu memoria colectivă, iar emoția intimă se deschide către meditația asupra condiției umane, a credinței și apartenenței naționale. Nu avem de-a face cu o poezie organizată în jurul unei singure teme și nici cu o succesiune monotonă de texte avînd aceeași tonalitate. Dimpotrivă, cartea cuprinde registre diferite: evocarea părinților și a copilăriei, întoarcerea către locul natal, contemplația naturii, reflecția asupra timpului și a vîrstei, iubirea și dorul, rugăciunea, evocarea unor personalități și momente istorice, dar și intervenția satirică în actualitatea socială. Această varietate nu anulează unitatea volumului. Dimpotrivă, ea poate fi înțeleasă printr-un nucleu comun: nevoia de a păstra ceea ce timpul amenință să îndepărteze sau să șteargă. Părinții, casa, satul, limba, cîntecul, credința, oamenii dispăruți, amintirile și chiar anumite repere ale istoriei naționale devin obiecte ale unei recuperări prin cuvînt. Poezia volumului este, în această accepție, un spațiu al memoriei și un instrument de afirmare a continuității. Una dintre cele mai puternice direcții tematice ale cărții este evocarea familiei. Părinții nu apar doar ca figuri ale trecutului personal, ci ca prezențe fondatoare, de la care pornește întreaga construcție sufletească a eului liric. În curgerea volumului această idee capătă o formulare concentrată: părinții dau viață, ocrotesc, oferă nume, transmit credința și, în cele din urmă, încredințează urmașului un legămînt. În alte poeme, precum „Tatălui meu”, „8 Martie, e ziua noastră, Mamă!” și „Lumina de la mama”, evocarea se particularizează, iar figura părintelui dobîndește relief afectiv. În „Tatălui meu”, tatăl este văzut prin ochii copilului care găsește în el sprijin și protecție. Formula „Frate-mi ești, mai mare” sugerează o apropiere care depășește autoritatea paternă convențională: tatăl este și însoțitor, și apărător, și model de curaj. Imaginea sa se construiește prin metafore ale forței și ale ocrotirii, culminînd cu versul „Porți pe umeri cerul”. Tatăl devine o figură aproape mitică, un sprijin capabil să înfrunte furtuna și să transforme primejdia în siguranță.

În poemele dedicate mamei, registrul se schimbă. „8 Martie, e ziua noastră, Mamă!” este dominată de dorul după vocea, mîngîierea și prezența maternă. Mama este evocată prin imaginea icoanei și printr-o apropiere spirituală care pare să depășească despărțirea fizică. În „Lumina de la mama”, memoria maternă se asociază cu lumina, cu drumul de început și cu trecerea timpului. Mama nu este numai ființa iubită și pierdută, ci și o sursă de orientare interioară. Aceste poeme au în comun refuzul de a considera moartea o anulare a legăturii afective. Părinții continuă să existe în amintire şi în rugăciune. Într-un asemenea univers, memoria nu este pasivă: ea lucrează în prezent și oferă sens experienței.

Alături de familie, locul natal al autoarei constituie geografia transformată în spațiu sufletesc - un alt reper fundamental al identității lirice. În „Dealul”, autoarea se prezintă drept „neam de podgorean”, născută într-un spațiu al dealurilor, al viilor, al caselor așezate între vegetație și orizonturi deschise. Ulmul, nucii, prunii și rîndurile de viță-de-vie nu sînt simple elemente de decor. Ele alcătuiesc peisajul concret al copilăriei și devin semne ale unei apartenențe care nu se pierde odată cu trecerea anilor. Versul „De raiu-acesta-s mândră” exprimă o relație afectivă directă cu locul nașterii. Nu este vorba despre o admirație turistică a peisajului, ci despre recunoașterea unui spațiu interiorizat, devenit parte din propria ființă. În „Chemarea dealului”, întoarcerea în locurile copilăriei este provocată de amintire, iar dealul pare să păstreze intacte imagini ale trecutului: cireșii înfloriți, via, ulmii și cîntecul ciocârliei. Natura devine astfel depozitarul unei memorii personale. Această dimensiune explică și dedicația volumului către Valea Călugărească și Ploiești. Locurile nu sînt menționate întîmplător, ci marchează repere ale unei biografii afective și culturale. În poezia doamnei Elis Râpeanu, geografia se transformă frecvent în biografie: dealul, casa, satul și podgoria sînt forme prin care eul liric își recunoaște originile.

Un loc consistent în volum îl ocupă poezia naturii. Anotimpurile, florile, arborii, lumina, ploaia, ninsoarea și cerul alcătuiesc un repertoriu imagistic frecvent, dar nu sînt folosite exclusiv pentru descrierea frumuseții exterioare. Ele reflectă stări sufletești, marchează trecerea timpului și creează punți între lumea concretă și cea interioară. În „Azi”, de exemplu, toamna și amintirile devin materia din care se naște poezia. Eul liric adună fragmente de trecut și le presară în vers, iar scrisul se dovedește o activitate care nu poate fi amînată. Natura și memoria se întîlnesc în actul creației: imaginile anotimpului trezesc emoția, iar condeiul o transformă în expresie. În alte poezii, anotimpurile dobîndesc o valoare simbolică mai pronunțată. Iarna poate sugera vîrsta, apropierea unei limite, purificarea și speranța; primăvara evocă renașterea, înnoirea și posibilitatea unui nou început; toamna aduce adesea melancolia și conștiința timpului care se scurge. În „Ninsori de Crăciun”, peisajul hibernal se deschide către atmosfera sărbătorii, iar ninsoarea, colindele și drumul magilor către Betleem alcătuiesc un tablou în care natura și spiritualitatea creștină se completează. Se remarcă, în această zonă a liricii, preferința pentru imagini luminoase și pentru personificarea elementelor naturii. Uneori, imaginea este construită prin asocierea unor percepții diferite - culoare, sunet, miros și mișcare - ceea ce conferă versului o anumită bogăție senzorială. Natura nu este un simplu fundal al trăirii, ci participă la ea, o amplifică și îi oferă un limbaj simbolic.

Tema timpului reprezintă una dintre cele mai importante direcții meditative ale volumului. În „Eu și timpul”, relația dintre om și timp este construită ca o confruntare paradoxală. Eul liric încearcă să-l depășească prin gînd și prin vis, să-l oprească sau să-l închidă în propriile trăiri, dar constată că timpul își continuă mersul independent de dorința omului. Avem aici imaginea unei conștiințe care nu se resemnează în fața trecerii, ci încearcă să-i găsească un răspuns prin imaginație și creație. Această atitudine capătă o expresie memorabilă în autoportretul liric datat 27 august 2023. Poeta își privește retrospectiv existența, evocă munca, obstacolele întîlnite, discriminarea resimțită ca femeie și împlinirile obținute prin efort și vocație. Imaginea clepsidrei, prin care îi cere lui Dumnezeu să-i mai adauge nisip, exprimă dorința de a prelungi timpul creației. Reflecția asupra morții nu este lipsită de umor: replica „nu am timp să mor” transformă gravitatea subiectului într-o mărturisire plină de vitalitate și autoironie. În această poezie se întîlnesc două trăsături importante ale scrisului autoarei: conștiința lucidă a trecerii și refuzul de a se lăsa învinsă de ea. Curcubeul, imagine care revine în volum, devine o punte simbolică între pămînt și cer, între viață și ceea ce urmează dincolo de ea. Timpul nu este însă privit numai individual. În „Vârstnicii, de revelion”, experiența înaintării în vîrstă capătă o dimensiune colectivă. Cei ajunși la vîrsta amintirilor se întorc în sine, își caută rădăcinile și retrăiesc, prin colinde și urări, sentimentul continuității. Trecerea dintre ani devine o ocazie de bilanț, dar și de speranță. Vîrsta nu este doar pierdere, ci și acumulare de experiență și capacitate de a vedea în trecut resurse pentru viitor.

În universul liric al cărții, iubirea nu se manifestă într-o singură ipostază. Ea poate fi iubire filială, atașament față de locurile natale, dragoste de țară, nostalgie după o ființă absentă sau dor transformat în cîntec. Această diversitate face ca dorul să devină una dintre noțiunile afective centrale ale volumului. „Lacrima amintirii poetice” surprinde persistența unei iubiri trecute, care continuă să tulbure prezentul. Imaginea iubirii uitate și a chipului care reapare pentru o clipă, apoi se stinge, construiește o atmosferă elegiacă. Amintirea nu restituie trecutul în întregime, ci doar fragmente, iar această revenire incompletă accentuează sentimentul pierderii. În „În calea timpului”, iubirea este proiectată într-o dimensiune aproape eternă: amintirile afective supraviețuiesc trecerii și par să-și găsească un loc dincolo de timpul obișnuit. O expresie aparte a dorului apare în „Glasul doinei”. Aici, cîntecul popular este asociat cu alinarea sufletească, cu lumina, cu rugăciunea. Doina nu este doar un gen muzical tradițional, ci o formă de memorie afectivă, o voce prin care se transmit experiențe și sensibilități colective. Afirmația „pentru mine, dorul este sfânt” sintetizează această concepție: dorul devine o valoare spirituală, nu doar o stare de tristețe.

Credința este prezentă în volum atît ca temă explicită, cît și ca principiu de organizare a sensibilității. Rugăciunea, îngerul, crucea, candela, colindul și referințele biblice apar în numeroase texte, alcătuind un vocabular spiritual familiar autoarei. În „Rugăciune”, dorința de a păstra limba și neamul este formulată direct în dialog cu Dumnezeu. În „Înger, îngerașul meu!”, figura îngerului protector este chemată să ocrotească atît ființa individuală, cît și limba, satul, orașul și țara. Este semnificativ faptul că spiritualitatea nu rămîne separată de viața concretă. Rugăciunea se împletește cu memoria familiei, cu iubirea de țară și cu grija față de comunitate. În această poezie, credința este trăită ca o formă de protecție și ca îndemn la responsabilitate. Ea oferă un orizont de sens în fața trecerii timpului și a pierderii celor dragi.

În unele poezii, mesajul religios este exprimat direct și didactic, prin formule de invocație și cerere. În altele, se integrează mai firesc în imagini, în atmosferă și în simboluri, dobîndind o expresie lirică mai subtilă. Nu simpla prezență a temei religioase conferă poeziei forță, ci felul în care credința se transformă în experiență poetică.

Dimensiunea patriotică este una dintre cele mai vizibile componente ale volumului. România este evocată prin peisaj, istorie, simboluri naționale și prin personalitățile care au marcat destinul colectiv. În „Harta Țării”, spațiul geografic devine o imagine a unității, iar munții, podișurile, dealurile, cîmpiile și marea sînt integrate într-un tablou al apartenenței. În alte poeme, memoria națională se concentrează în figuri istorice și în personalități culturale sau militare. Textele dedicate Ecaterinei Teodoroiu și lui Tudor Vladimirescu, precum și poemele evocîndu-i pe Doina și Ion Aldea Teodorovici, arată interesul autoarei pentru personaje și destine care au dobîndit valoare simbolică în memoria românească. În aceste poezii, comemorarea devine o formă de recunoaștere și de solidaritate cu trecutul. Eroii sînt priviți nu doar ca figuri istorice, ci ca repere morale, iar cîntecul și sacrificiul lor sînt integrate într-o continuitate a identității naționale.

Patriotismul are însă și o latură polemică. În poemele cu tematică socială și politică, autoarea denunță oportunismul, corupția, inegalitatea și degradarea vieții publice. Aici se face simțită formația epigramistului: observația este directă, ironia este incisivă, iar finalurile caută adesea efectul de surpriză sau de sentință. „Greierele-ajuns” reia într-o cheie contemporană cunoscuta fabulă, inversînd raportul dintre hărnicie și răsplată: furnica rămîne săracă, iar greierele oportunist ajunge prosper. Poanta finală, construită în jurul „coatelor”, comprimă într-o imagine familiară critica parvenirii și a succesului obținut prin mijloace discutabile. Acestea arată că autoarea nu se limitează la evocarea nostalgică a unei Românii ideale. Ea privește și prezentul, îl judecă și își exprimă nemulțumirea față de ceea ce consideră a fi trădarea interesului colectiv. În acest registru, poezia devine intervenție civică. Forța ei nu se măsoară numai prin delicatețea imaginii, ci și prin energia atitudinii.

Un aspect important al volumului este alternanța registrelor: între lirism, cîntec și spirit satiric. Unele poeme sînt confesive și meditative, altele au caracter descriptiv, evocator sau religios; există poeme apropiate de cîntecul popular, dar și compoziții satirice, epigramatice ori cu adresare comemorativă. Această diversitate reflectă experiența multiplă a autoarei și explică de ce lectura volumului nu poate fi redusă la o singură formulă stilistică. În poemele cu structură de cîntec, ritmul și refrenul au un rol important. „Dunăre, haiduc bătrân” folosește adresarea directă și reluările specifice cîntecului, construind o atmosferă de dor și de călătorie imaginară. În poemele satirice, în schimb, primează observația socială și poanta. În textele de meditație, imaginile timpului, ale clepsidrei și ale curcubeului creează un spațiu simbolic mai amplu. Această alternanță este una dintre particularitățile cărții. Unele poezii transmit un mesaj, altele evocă o stare, iar altele provocă un zîmbet sau o reacție critică.

În ansamblu, universul tematic al volumului „Cuvântul din părinți” este organizat în jurul cîtorva mari nuclee de sens, care se susțin reciproc: familia și originea, locul natal, memoria, timpul, dorul, credința și patria. Părinții transmit limba; limba păstrează memoria; memoria leagă individul de locul natal și de comunitate; credința oferă un orizont spiritual acestei continuități; iar poezia devine forma prin care toate aceste experiențe sînt rechemate și transmise. Cartea se înfățișează astfel ca o amplă mărturisire despre ceea ce omul primește, păstrează și lasă mai departe. Iar dacă titlul ne-a oferit cheia interpretării, diversitatea tematică ne arată o ars poetica între muzicalitate, imaginație și rostire directă.

Versul prof. univ. dr. Elis Râpeanu poartă o emoție recognoscibilă, comunică limpede și păstrează ceva din muzica rostirii tradiționale. Limbajul său se situează, în cea mai mare parte, în descendența unei lirici de factură clasică, în care strofa, rima, cadența și reluarea unor formule au un rol important. În multe poezii, forma tradițională devine nu doar un înveliș al mesajului, ci una dintre modalitățile prin care mesajul capătă rezonanță. Una dintre trăsăturile vizibile ale scrisului său este limpezimea comunicării. Autoarea preferă expresiile recognoscibile și un vocabular care nu creează distanță între text și cititor. Sînt frecvente cuvintele din sfera familiei și a vieții sufletești - mamă, tată, dor, suflet, lumină, rugăciune - alături de termeni legați de spațiul rural și de tradiție: vatră, casă, sat, doină, colind, fîn, catrință, zăvoi. Acest fond lexical creează o atmosferă de familiaritate și fixează poezia într-un orizont cultural bine determinat. În „Glasul doineiˮ, vocabularul se organizează în jurul unor imagini luminoase și purificatoare: „curcubeul cel ceresc”, „ghiocel”, „crinii”, „rouă”, „gângurit de porumbel”, „imnul rugăciunii”. Succesiunea lor construiește un spațiu de armonie, în care cîntecul tradițional este perceput ca o formă de alinare și de înălțare interioară. Doina nu este numai un obiect al evocării, ci o prezență care acționează asupra sufletului: deschide, luminează, alină, înalță. Limbajul este, așadar, predominant afectiv și evocator. El nu caută să surprindă prin neologism sau prin asocieri lexicale șocante, ci să reactiveze valori deja sedimentate în conștiința cititorului.

Metafora are un rol important în construirea universului cărții, iar imaginile cele mai reușite apar atunci cînd concretul domestic sau natural se deschide către o semnificație spirituală. În „Cântec pentru părințiˮ, imaginea cuvîntului așezat peste lut concentrează, într-o formulă memorabilă, ideea transmiterii unei moșteniri care depășește simpla existență biologică. Părinții nu oferă doar viață, ci și nume, limbă, memorie și apartenență. Repetiția versului „Și peste lut au pus cuvânt” îi conferă valoarea unui simbol central, iar dezvăluirea finală – „Acest cuvânt e ROMÂNIA!” – extinde sensul familial către cel comunitar și național.

Un alt exemplu semnificativ este „Casa colindelorˮ. Aici, casa nu mai este numai construcția materială, ci un spațiu simbolic al continuității familiale. Stîlpii ei sînt înălțați „din sufletele calde de părinți”, iar imaginea casei ca „far pentru corăbii duse-n larg” îi conferă o funcție de orientare și de ocrotire. Metafora transformă gospodăria într-un reper spiritual: ea păstrează memoria celor plecați și oferă celor rămași un punct de întoarcere. Asocierea dintre casă, vatră, părinți și cer organizează poemul într-o simbolistică a rădăcinilor și a protecției. Organizarea în catrene și succesiunea rimelor dau poemului o structură ordonată, aproape ceremonială. Forma susține aici caracterul de evocare solemnă: casa este descrisă prin tablouri succesive, fiecare strofă adăugînd o nouă dimensiune simbolică.

O parte importantă a poeziilor este construită în forme strofice regulate, cu rimă și cadență recognoscibile. Această opțiune susține caracterul melodic al textelor și favorizează memorarea lor. În „Glasul doineiˮ, strofele de cîte patru versuri și organizarea rimelor creează o curgere echilibrată, potrivită subiectului. Regularitatea formală susține impresia de cîntec și întărește legătura dintre tema doinei și expresia ei. În alte poezii, precum „A sosit iarna”, autoarea recurge la o construcție cu sonorități apropiate de poezia pentru copii, în care rima și cadența facilitează rostirea și reținerea versurilor. Muzicalitatea volumului nu provine exclusiv din rimă. Ea este obținută și prin repetiții, paralelisme, alternanța unor formule sintactice și succesiunea imaginilor. Muzicalitatea este una dintre dimensiunile magice ale volumului. Ea se manifestă atît prin sonoritatea versurilor, cît și prin preferința pentru formule reluate, structuri paralele și construcții care sugerează cîntecul. Versul „Eu cât trăiesc simt viața-n melodie” poate fi citit chiar ca o mărturisire despre felul în care autoarea înțelege relația dintre existență și poezie: viața este percepută prin intermediul unei sensibilități muzicale, iar dorul se transformă într-o formă de permanență.

Oralitatea este o altă componentă importantă a scrisului. Ea se observă în adresarea directă, în formulele familiare, în exclamații, în construcțiile cu valoare de îndemn și în preferința pentru o sintaxă care păstrează naturalețea rostirii. Unele versuri par concepute pentru a fi recitate sau rostite cu voce tare, iar această dimensiune le apropie de cîntecul popular, de colind, de poezia cu funcție celebrativă. În „Înger, îngerașul meu!ˮ, invocația se construiește printr-o succesiune de imperative și rugăminți: eul liric cheamă îngerul, îi cere ocrotire, cîntec, păstrarea limbii strămoșești și apărarea țării. Adresarea directă conferă textului caracterul unei rugăciuni rostite, iar formulele familiare îl apropie de universul spiritual al copilăriei, al devoțiunii populare. Poemul îmbină astfel registrul intim al rugăciunii cu dimensiunea comunitară și patriotică. Oralitatea se vede și în versurile cu tonalitate ludică sau satirică, unde expresia este mai directă, iar efectul depinde de promptitudinea replicii. În aceste cazuri, experiența autoarei în domeniul epigramei și al formei scurte poate fi pusă în legătură cu gustul pentru formularea memorabilă și pentru poanta care încheie o construcție. Poezia din volum nu se limitează la a vorbi despre tradiție; încearcă să preia ceva din structura ei afectivă și sonoră.

Raportul dintre mesaj și expresia artistică este, probabil, problema cea mai importantă a volumului. Elis Râpeanu scrie dintr-o convingere afectivă și morală puternică. Dragostea pentru părinți, respectul față de locurile natale, credința, atașamentul față de limba română și preocuparea pentru memoria națională nu sînt teme adoptate convențional, ci repere care traversează cartea și îi dau valoare și coerență. Această intensitate a mesajului constituie o sursă de autenticitate. Cititorul întîlnește o voce singulară care știe ce dorește să transmită și care nu-și ascunde valorile. În eseul „Magia poezieiˮ, inclus spre finalul volumului, autoarea formulează explicit o concepție despre creație: poezia nu trebuie să fie simpla transcriere a unor fapte sau impresii, ci o reconstrucție artistică a realității; limbajul poetic trebuie să depășească funcția denotativă, iar ritmul și rima, atunci cînd sunt bine susținute, pot deveni o prelungire a mesajului. Autoarea insistă, de asemenea, asupra elaborării și necesității unui ritm interior chiar și în versul liber. Acest text are o importanță aparte pentru lectura întregului volum, deoarece oferă un reper de interpretare chiar din interiorul cărții. El arată că Elis Râpeanu nu privește poezia doar ca pe o modalitate de exprimare a sentimentelor, ci și ca pe o artă care presupune selecție, construcție și responsabilitate față de cuvînt. În ansamblu, „Cuvântul din părințiˮ se definește prin cîteva opțiuni recognoscibile: claritatea limbajului, preferința pentru forme strofice regulate, valorificarea rimei și cadenței, recursul la refren și repetiție, apropierea de oralitate și de cîntecul tradițional. Metafora apare mai ales ca instrument de transfigurare a unor realități afective familiare, iar imaginile cele mai izbutite sînt cele care concentrează într-un simbol simplu o experiență mai largă. „Cuvântul din părințiˮ este o carte în care poezia se revendică de la rostirea transmisă: cuvîntul părinților, cuvîntul cîntecului, cuvîntul rugăciunii și cuvîntul limbii române. Iar valoarea ei se conturează mai ales acolo unde această moștenire nu este doar declarată, ci devine formă, ritm, imagine și emoție poetică.

Demersul critic presupune, în această etapă și radiografierea cîtorva poezii emblematice: Rondel - „Văd cuibu-n care-a râs copilăria/Sub umărul de deal căzut pe gânduri/Spre vale se-alergau aracii-n rânduri/Să-nalțe-n val de curcubeie via/Simt iz de cramă veche cu intrânduri,/În butoiaș de dud zăcea tăria/Zâmbește și-azi din cuib copilăria/Sub umărul de deal căzut pe gânduri/Dar anii-și țes din vise broderia,/Amiezele se-ndepărtează-n rânduri/Cu gândul calc pe scări de alte gânduri/Ce ard, cuprind cu val de flăcări via/Din cuibu-n care-a râs copilăriaˮ

Rondelul spre analiză ocupă un loc aparte în economia volumului. Dacă în „Cântec pentru părinți” memoria originilor se construia în jurul moștenirii spirituale și lingvistice, aici se reconstituie printr-un peisaj al copilăriei, în care locul natal devine spațiul privilegiat al întoarcerii afective. Este o poezie a rememorării și a confruntării cu timpul: ceea ce privirea nu mai poate regăsi în întregime, memoria păstrează și transformă în imagine poetică. „Rondel” se remarcă printr-o tonalitate meditativă și nostalgică, prin delicatețea evocării, prin felul în care peisajul devine suportul unei experiențe interioare. Nu avem de-a face cu o simplă descriere a unui ținut al copilăriei, ci cu reconstituirea unui univers afectiv, în care fiecare detaliu al naturii și al vieții rurale păstrează urma unei vîrste dispărute. Spațiul evocării este un spațiu al identității: locul în care eul liric își recunoaște începuturile și își măsoară distanța față de ele. „Rondel” este o poezie a întoarcerii la origini, în care copilăria se păstrează vie prin memoria locului. Dealul, via și crama alcătuiesc decorul unei lumi care nu mai aparține prezentului, dar continuă să existe în spațiul interior al eului liric. Prin forma circulară, prin repetiția imaginilor și prin îmbinarea senzației concrete cu meditația asupra timpului, Elis Râpeanu transformă amintirea într-un act de recuperare identitară. Dacă în „Cântec pentru părinți” moștenirea originară era exprimată prin cuvînt, credință și legămînt, în acest rondel se manifestă prin atașamentul față de locul copilăriei. Farmecul rondelului vine mai ales din precizia cîtorva imagini rurale - aracii, via, crama, butoiașul de dud - care dau nostalgiei un suport material și o autenticitate aparte. În rondel, memoria nu este doar evocată; ea capătă miros, culoare, relief și ritm.

Chemarea dealului: „M-așteaptă amintirea sus pe deal,/Cireșii-n floare din mijlocul viei,/Cuprind în palmă cerul meu natal/Cu sala de concert a ciocârliei/M-ademenesc zăpezile pe culmi,/Rămân în urmă primăveri uitate,/Pe drumu-ngust coroanele de ulmi/Mai țin și astăzi dealul meu în spate/Îngenunchez cu sufletul smerit/La crucea-ascunsă-n flori de liliac,/Aici aș vrea, pe dealul înverzit,/Să dorm la sânul mamei înc-un veac./

Versul de început, „M-așteaptă amintirea sus pe deal”, stabilește natura aparte a spațiului evocat. Nu eul liric este cel care caută amintirea, ci amintirea pare să-l aștepte, să-l cheme dintr-un loc păstrat intact în conștiință. Prin această personificare, trecutul dobîndește o prezență activă, iar dealul se transformă într-un spațiu al întîlnirii dintre ființa de astăzi și copilul de odinioară. Adverbul „sus” are o valoare simbolică. Urcușul către deal poate fi înțeles ca apropiere de origini și ca ascensiune interioară către ceea ce a rămas esențial în ființă. Locul natal este situat deasupra prezentului cotidian, într-un plan al memoriei și al purității afective. Un merit al poemului este progresia de la exterior spre interior: de la peisajul concret la memoria afectivă, apoi la reculegere și la dorul de mamă. În această mișcare, natura nu rămîne simplu decor, ci devine limbajul prin care se exprimă dorul. Dealul, cireșii, via, zăpezile, ulmii și liliacul alcătuiesc o geografie sufletească. Se poate observa și o anumită concentrare a simbolurilor în final, unde dealul, crucea și mama se reunesc într-o imagine a întoarcerii la origini. Tocmai această concentrare conferă ultimelor versuri o intensitate emoțională aparte. „Chemarea dealului” este o poezie a nostalgiei originare, în care locul natal se transformă într-un spațiu al regăsirii spirituale și afective. Peisajul rural, cu frumusețea și statornicia lui, păstrează memoria copilăriei, dar și semnele unei formări sufletești în care credința și iubirea maternă au un rol esențial. Finalul, prin imaginea întoarcerii la sînul mamei, conferă poemului o semnificație profundă. Întoarcerea la deal este, în fond, întoarcerea la începuturi, la adăpostul matern, la un timp al purității pe care vîrsta matură îl poate recupera numai prin memorie și poezie. În raport cu „Rondel”, poemul dezvoltă aceeași temă a copilăriei legate de peisajul natal, dar îi adaugă o dimensiune spirituală mai pronunțată. Dacă în „Rondel” memoria se organiza în jurul cuibului copilăriei și al viei, în „Chemarea dealului” ea înaintează pînă la imaginea mamei, dezvăluind nucleul afectiv al acestei geografii interioare. Cele două poezii se completează și susțin una dintre liniile de forță ale volumului: locurile natale nu sînt simple repere biografice, ci forme vii ale memoriei, în care omul își recunoaște rădăcinile. Se conturează astfel un nucleu liric coerent: părinții, locul natal și copilăria alcătuiesc împreună matricea identității.

Toamna pe deal -„M-am rătăcit în timpul meu de când/A renăscut visarea-n alăută/Mă leagă de-amintiri un dor flămând,/Se cerne-azurul în clepsidra mută/Și timpul, fără pași, dansează-n zare,/Cocorii albi cutreieră prin vreme,/Din zborul lor, iubirile stelare/Își mută dorul printre crizanteme/Și-nchide toamna geana aurie,/Pe deal și-n văi, în leagăne de fum,/Amurgu-așterne liniștea în vie,/Pe umbrele subțiri culcate-n drum./

Poemul aduce în prim-plan o altă ipostază a universului liric al poetei Elis Râpeanu: meditația asupra timpului, amintirii, iubirii, proiectată pe fundalul unui peisaj autumnal. Dacă în „Rondel” copilăria era recuperată prin elementele concrete ale locului natal, iar în „Chemarea dealului” întoarcerea la deal devenea o întoarcere simbolică la sînul matern, aici peisajul se transformă într-un spațiu al contemplării și melancoliei. Toamna nu este doar un anotimp, ci o stare sufletească, o metaforă a trecerii și a distanței dintre prezent și trecut. Personificarea toamnei, care își „închide geana aurie”, sugerează stingerea treptată a luminii. Imaginea are o frumusețe aparte: anotimpul este înzestrat cu o pleoapă, iar apusul pare o închidere a privirii asupra lumii. „Geana aurie” păstrează strălucirea ultimei lumini, toamna se retrage cu grație, într-o lumină caldă, de sfîrșit de zi. „Toamna pe deal” este o poezie a timpului interior și a nostalgiei, în care peisajul autumnal devine oglinda unei conștiințe preocupate de trecere, amintire și iubire. Clepsidra, cocorii, crizantemele și amurgul alcătuiesc un sistem de imagini prin care timpul este perceput ca mișcare tăcută, iar dorul ca legătură persistentă cu ceea ce s-a îndepărtat. În comparație cu „Rondel” și „Chemarea dealului”, poemul se îndepărtează de evocarea directă a copilăriei și se apropie de meditația simbolică. Dealul și via rămîn repere ale universului natal, însă asupra lor se așază acum lumina melancolică a toamnei. Dacă în celelalte poezii memoria readucea în prim-plan copilăria și mama, aici ea devine conștiință a timpului și fragilității. Împreună, cele trei poeme configurează un mic ciclu liric al dealului: loc al începuturilor, al întoarcerii și al meditației asupra trecerii. Un aspect important este schimbarea de registru: poeta păstrează dealul și via ca repere ale universului natal, dar nu le mai descrie cu precădere prin concretețea amintirii, ci le transformă în decorul unei meditații asupra timpului. Astfel, cele trei poeme formează o succesiune semnificativă: copilăria recuperată, originea maternă regăsită, apoi timpul contemplat în lumina toamnei.

Casa colindelor - „E casa-n care stâlpii-s înălțați/Din sufletele calde de părinți/Ce-au strâns în lăzi mândrie de bărbați,/Miros de fân și flori de pe catrinți/E casa bine-nfiptă în planetă/Și far pentru corăbii duse-n larg,/Simbol purtat pe marea violetă/La înălțimea marelui catarg/E casa-n care duhuri de femei/Zidite-n temelie și-n ștergare/Mai aburesc și azi în stânjenei/Cu rodul jertfei lor și cu visare/E vatra cu bărbați ce țin tot cerul,/Întreaga casă și pe toți din ea/Acoperișul lumii cu misterul/Și-n fiecare palmă câte-o stea;/Această casă ce-a zidit părinți/Și cu nădejdi la capătul cărării,/Cu aripi ce ne apără fierbinți/De grindina tăioasă-a depărtării,/Cu ochi ca zarea vieții-ntregi cuprinde,/Veniri, plecări și pașii veșniciei,/E casa-n care-au înflorit colinde/Din roua caldă a copilăriei.ˮ

Poezia ocupă un loc deosebit în universul tematic al volumului, deoarece reunește cîteva dintre motivele sale fundamentale: părinții, casa, memoria familială, jertfa înaintașilor, copilăria, tradiția și colindul. Dacă în „Cântec pentru părinți” moștenirea era concentrată în simbolul cuvîntului, iar în „Chemarea dealului” întoarcerea la origini se împlinea prin imaginea maternă, aici întreaga experiență a apartenenței este organizată în jurul casei. Casa nu mai reprezintă doar un spațiu locuit, ci o construcție spirituală, ridicată de generații și purtătoare a unei memorii colective. Încă din primele versuri, casa este desprinsă de semnificația ei strict materială. Stîlpii nu sînt construiți din lemn sau piatră, ci din „sufletele calde de părinți”. Metafora transformă arhitectura într-o realitate morală și afectivă: ceea ce susține casa nu este numai rezistența zidurilor, ci iubirea, sacrificiul și valorile transmise de cei care au întemeiat familia. Părinții devin, astfel, adevărații arhitecți ai unui univers care va dăinui dincolo de existența lor individuală. Căldura sufletească este convertită în temelie, iar experiența familială dobndește o dimensiune aproape sacră. Casa este zidită din oameni, din gesturile și din sentimentele lor, iar soliditatea ei se măsoară prin puterea legăturilor dintre generații. Imaginea „duhurilor de femei” introduce prezența simbolică a generațiilor feminine. Femeile nu sînt evocate prin portrete individuale, ci prin urmele pe care le-au lăsat în existența casei: în temelie, în ștergare, în gesturile și în obiectele tradiției. Ele sînt prezente chiar dacă nu mai aparțin lumii celor vii. Formula „zidite-n temelie și-n ștergare” este sugestivă prin asocierea dintre construcția materială și lucrul migălos al minților feminine. Temelia trimite la rezistență și permanență, iar ștergarele evocă priceperea, frumusețea și continuitatea meșteșugurilor domestice. Femeia este, în această viziune, păstrătoare a casei și creatoare a universului ei simbolic. Poemul se construiește pe o amplă metaforă centrală: casa ca organism spiritual, alcătuit din suflete, jertfe, vise și speranțe. În jurul acesteia se organizează un sistem de imagini arhitecturale - stîlpi, temelie, zidire, acoperiș - asociate cu imagini cosmice și simbolice - far, corăbii, mare, catarg, cer, stele, aripi. Această îmbinare conferă textului amploare și solemnitate. „Casa colindelor” este o poezie a memoriei familiale și a continuității spirituale, în care casa devine simbolul unei lumi întemeiate prin iubirea părinților, prin jertfa femeilor, prin responsabilitatea bărbaților și prin transmiterea tradițiilor. Ea este simultan adăpost, reper, temelie, martor al timpului și spațiu al renașterii colindului. Prin această amplă construcție simbolică, Elis Râpeanu transformă casa într-o imagine a identității transmise din generație în generație. În ea se întîlnesc trecutul, viitorul, memoria, speranța, viața cotidiană și dimensiunea sacră a existenței. Colindele înflorite din „roua caldă a copilăriei” reprezintă rodul cel mai delicat al acestei moșteniri: cîntecul prin care o comunitate familială își păstrează credința, limba și sentimentul apartenenței.

În raport cu celelalte poeme analizate, „Casa colindelor” lărgește perspectiva: dacă „Cântec pentru părinți” surprinde transmiterea cuvîntului, „Rondel” și „Chemarea dealului” recuperează spațiul copilăriei și al originii materne, iar „Toamna pe deal” meditează asupra timpului, acest text le reunește într-un simbol cuprinzător. Casa devine locul în care toate aceste dimensiuni se întîlnesc și se perpetuează. Ea este, în fond, memoria locuită a familiei și a tradiției. Pentru lectura întregului volum, „Casa colindelor” este un poem important și prin felul în care dezvoltă simbolul casei dincolo de intimitatea domestică. Casa nu mai aparține numai unei familii: ea devine o imagine a transmiterii culturale, a unei comunități de generații. Aici se află una dintre legăturile cele mai vizibile dintre lirica familială a autoarei și dimensiunea ei spirituală și identitară.

Eminescu și credința ortodoxă - „Când spunem Eminescu, chiar și-n gând/Simțim în suflet lacrima fierbinte/Convinși că, pentru neam, e azi și-oricând//Icoana ce-i pictată în cuvinteÎn apa din Cristelnița cea Sfântă/El fost-a botezat ca bun creștin/Și sunetul de clopot și-astăzi cântă/În armonii cu-acorduri de suspin///În simfonii de versuri toaca sună/Chemând la slujbă-ntregul nostru neam/Și Universul tot în gând se-adună,/Ca florile de tei aprinse-n ram/Chiar Dumnezeu i-a dăruit condeiul/Pe care el l-a mânuit cu har/Credința strămoșească-a fost temeiul/Ce-aprinde și-azi lumina în altar.ˮ

Poemul introduce în universul volumului o temă deopotrivă culturală, spirituală și identitară. Dacă în textele analizate anterior părinții și casa reprezentau izvoarele unei moșteniri afective și morale, aici această moștenire se extinde către o personalitate emblematică a culturii române: Mihai Eminescu. Poetul național este evocat nu numai ca reper al literaturii, ci și ca simbol al conștiinței naționale, integrat într-o viziune în care credința ortodoxă, limba și memoria colectivă se susțin reciproc. Poezia se situează în perimetrul liricii encomiastice, ilustrînd sacralizarea poetului național și integrarea sa într-o mitologie identitară de factură creștin-ortodoxă. Încă din paratext, titlul operează o conjuncție programatică între figura tutelară a literaturii române și dimensiunea confesională, anticipînd un discurs poetic în care esteticul este subordonat eticului și spiritualului, iar geniul creator este interpretat printr-o grilă teologică. Poezia mizează pe un clasicism riguros, menit să susțină gravitatea mesajului. Organizarea strofică în catrene cu rimă încrucișată, alternanța regulată a măsurii de zece și unsprezece silabe, precum și cadența predominant iambică asigură o muzicalitate previzibilă, apropiată de structura imnului religios sau a poeziei patriotice tradiționale. Din punct de vedere stilistic, predomină limbajul transparent, bazat pe tropi consacrați și pe un cîmp semantic liturgic dens (icoană, cristelniță, clopot, toacă, slujbă, har, altar), ceea ce confirmă orientarea textului către o funcție comunicativă și mobilizatoare. În concluzie, „Eminescu și credința ortodoxă” este o piesă reprezentativă pentru lirica omagială cu substrat religios, valorificînd ipostaze culturale valoroase ale receptării eminesciene într-o construcție coerentă și solemnă. Poezia propune o lectură recuperatoare și mesianică, transformînd figura poetului într-un simbol tutelar al spiritualității românești. Poezia din volumul ֦Cuvântul din părinți ˮ se înscrie într-un orizont de cultură în care tradiția literară românească dialoghează cu marile teme ale liricii universale: iubirea filială, nostalgia originilor, trecerea timpului, natura ca oglindă a sufletului, credința, memoria și sentimentul apartenenței. Filiațiile literare ale volumului „Cuvântul din părințiˮ se configurează pe mai multe direcții: de la Eminescu avem afinitatea pentru natura interiorizată, dor și melancolie; de la Coșbuc și Alecsandri, apropierea de universul rural, de tradiție și de cîntecul popular; de la Goga, dimensiunea colectivă a sentimentului patriotic; de la Topîrceanu, disponibilitatea pentru ironie și observație satirică; de la Blaga, transformarea locului natal într-un spațiu al identității și al spiritualității. În plan universal, Wordsworth și Lamartine oferă repere pentru înțelegerea nostalgiei copilăriei și a timpului, iar Rilke poate constitui un termen de comparație pentru spiritualizarea casei și a obiectelor memoriei. Elis Râpeanu se întîlnește cu acești titani în cîteva mari teme ale condiției umane, pe care le exprimă într-un limbaj propriu, limpede, melodic și atașat valorilor tradiționale. Originalitatea volumului se află în felul în care autoarea își organizează propria biografie afectivă în jurul unei idei dominante: omul este alcătuit din cuvintele, iubirea, credința și memoria celor care l-au precedat. În acest sens, „Cuvântul din părințiˮ nu este numai o carte despre trecut, ci o carte despre continuitate - despre ceea ce primim, păstrăm și avem datoria să transmitem mai departe.

Citind volumul „Cuvântul din părinți” vă veți afla în jurul unei personalități și unei vieți dedicate culturii, care oferă ocazia de a privi spre un destin intelectual impresionant, construit prin muncă, pasiune, perseverență și neobosită credință în puterea cuvîntului. Acest volum de poezii nu este doar o apariție editorială într-o bibliografie deja impresionantă. Este o carte-sinteză, o mărturisire despre rădăcini, despre familie, despre identitate și despre ceea ce primim de la cei care ne-au dăruit viața și ne-au așezat pentru prima dată în lumea cuvintelor. Prof. univ. dr. Elis Râpeanu transformă această moștenire într-o temă poetică fundamentală. Într-o lume în care mobilitatea, graba și schimbarea riscă să slăbească legăturile cu trecutul, asemenea poezii ne reamintesc că identitatea nu se construiește în gol. Avem nevoie de rădăcini, de memorie, de repere. Avem nevoie să știm de unde venim pentru a înțelege mai bine încotro ne îndreptăm. Prof. univ. dr Elis Râpeanu este o personalitate culturală complexă, cu o activitate desfășurată pe parcursul a numeroase decenii. Cele peste 80 de volume publicate, studiile filologice, cercetările literare, lucrările monografice, volumele de poezie și epigramă, eseurile și contribuțiile la viața culturală alcătuiesc o operă de o remarcabilă amploare. Un loc aparte în activitatea sa îl ocupă cercetarea epigramei românești, domeniu căruia i-a consacrat studii importante și în care s-a afirmat atît ca specialist, cît și ca autor. Prin doctoratul dedicat acestei specii literare și prin volumele sale de profil, Elis Râpeanu a contribuit la recuperarea și valorizarea unei forme de expresie care presupune inteligență, precizie, spirit critic și o deosebită economie a mijloacelor artistice. La această contribuție se adaugă activitatea didactică universitară, preocupările pentru istoria și critica literară, studiile dedicate unor personalități ale culturii române și cercetările consacrate locurilor și oamenilor care au marcat istoria spațiului său natal. În toate aceste direcții se manifestă aceeași convingere: cultura nu trebuie doar admirată, ci și cercetată, păstrată și transmisă. Elis Râpeanu reprezintă imaginea intelectualului care nu și-a abandonat niciodată vocația. O viață întreagă a citit, a cercetat, a predat și a scris. A trecut prin numeroase forme ale expresiei literare, dar a rămas fidelă cuvîntului românesc și valorilor pe care acesta le poartă. De aceea, cartea „Cuvântul din părințiˮ este o mărturie valoroasă a continuității unei vocații. În ea se regăsesc, într-o formă lirică, preocupări care au însoțit întreaga activitate a autoarei: memoria, limba, tradiția, credința și responsabilitatea față de moștenirea culturală.

Elis Râpeanu și-a construit un parcurs intelectual în care vocația pedagogică și pasiunea pentru literatură s-au susținut reciproc. Studiile filologice, activitatea didactică universitară și cercetarea de specialitate au format temelia unei personalități pentru care limba română nu este doar obiect de studiu, ci un spațiu de apartenență și responsabilitate. Activitatea sa editorială și publicistică, desfășurată de-a lungul mai multor decenii, cuprinde domenii diverse, de la cercetarea epigramei și reflecția asupra literaturii pînă la poezie, eseu, aforism și lucrări dedicate unor personalități sau locuri semnificative pentru cultura română. Opera doamnei Elis Râpeanu poate fi citită ca o amplă mărturie despre fidelitatea față de limba română . față de lumea spirituală pe care aceasta o exprimă. În această perspectivă a unei vieți dedicate cuvîntului se cuvine citit și volumul „Cuvântul din părințiˮ. Poezii, apărut la Editura PIM din Iași, în 2026, o carte în care experiența biografică, memoria afectivă și conștiința apartenenței se întîlnesc într-o expresie lirică a continuității.

Forța volumului se află mai ales în consecvența unei viziuni și în capacitatea autoarei de a transforma experiențe personale în teme cu rezonanță comună. Cititorul poate regăsi aici propriile amintiri despre părinți, casa copilăriei, locul natal, credință și trecerea timpului. Unele poeme ating această universalitate prin imagini concrete și muzicalitate; altele o caută prin rostire directă, solemnă. În această perspectivă, cartea doamnei Elis Râpeanu este și o declarație de fidelitate față de rădăcini, și un gest de transmitere prin care aduce în fața cititorului o lume în care memoria familială se întîlnește cu memoria locului, iar emoția individuală se deschide spre valorile unei comunități. Este o poezie a recunoștinței, a dorului și a apartenenței, scrisă în spiritul unei tradiții pe care autoarea nu dorește să o lase să se piardă. Iar dacă versul „Și peste lut au pus cuvânt” poate fi considerat cheia întregului volum, atunci cartea însăși devine răspunsul autoarei la darul primit: cuvîntul moștenit este restituit lumii sub forma poeziei.

Privind ansamblul activității sale prodigioase, opera literară, științifică și didactică a lui Elis Râpeanu se conturează ca o datorie împlinită cu prisosință față de neam și cultură. Prin capacitatea rară de a îmbina rigoarea cercetătorului cu harul poetului și finețea epigramistului, domnia sa dăruieşte patrimoniului nostru o zestre spirituală durabilă, confirmînd încă o dată că adevărata bogăție a unei națiuni dăinuie prin cuvîntul rostit cu spirit, știință și adevăr.











Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu