Veronica Balaj: Centrul Cultural Spiritual Văratic Legământ de iubire și dăinuire

Veronica Balaj: Centrul  Cultural Spiritual Văratic

Legământ de iubire și dăinuire

Arareori ne  este  dat să auzim în vremea noastră despre ctitorii. Și încă din perimetrul culturii. Și  mai ales, realizate din… iubire. Termenii par anacronici. Coborâți de undeva din vechile scrieri, când persoane importante se preocupau de moștenirea culturală, de  ideea  slujirii neamului, chestiuni care nu cadrează cu  superficialitatea noastră care se întinde tot mai mult ca o iarbă rea peste spiritual nostru grăbit să aflăm câte și mai câte ca mai apoi să le uităm cu repeziciune. Emblema cotidianului nostru este graba, nu dăinuirea. Și totuși, excepții există. Acestea fac loc unor gesturi aproape de neimaginat.

Am văzut și citit despre inaugurarea în 29 iulie, anul de grație 2017, a  Centrulului  Cultural Spiritual Văratic, ridicat din…iubire. Nu vă  mirați, chiar este vorba de încrederea că, fără să iubești profund, nu poți dărui, nu poți atinge permanența. Aceasta este și convingerea celor care au pornit la drum împreună pentru realizarea lăcașului de cultură. Financiar nu poți să faci totul pe lumea asta, dacă nu ai alături viziunea și talentul unui om care dă viață visului tău. Mărturiile  sunt prezente în excelentul interviu realizat cu dl Dianu Sfrijan, donatorul sumei necesare construcției, de către omul de cultură, psiholog de meserie, poetă și iubitoare de  cărți, Emilia Țuțuianu, directoarea Editurii Mușatinia și redactorul revistei Melidonium: Până dincolo de Timp, Cuvânt și Legământ, se intitulează sugestiv convorbirea.

Titlul  sintetizează de fapt  ceea ce s-a realizat la Văratic.

Din iubire, în memoria soției sale, Sheila Margaret Richardson, domnul Dianu Sfrijan, născut în România, cu tatăl originar din Șoimăreștii Neamțului, s-a întors acasă pentru a dărui suma necesară unei ctitorii culturale, Centrul Cultural  Spiritual Văratic. Faptele sunt reale dar, ne-am putea imagina și un subiect de roman despre forța iubirii, despre neuitare și extinderea sentimentului cu cea mai înaltă energie, spre dăinuire și dăruire.

Pentru împlinirea visului însă, mai trebuiau multe trepte urcate.

Mai era nevoie de  persoane care să se implice în tot ce poate însuma  o construcție. Primul pas, obținerea terenului. Așa a fost să fie, ca  prima semnătură a viitorului act  de construcție, să  fie realizat tot cu o donație, cu un accept al ideii de legământ cultural  durabil în timp.  La acest punct rămâne înscris numele Mânăstirii Văratic, construită pe terenul provenit dintr-o altă donație, făcută de Safta Brâncoveanu iar acum, prin implicarea Maicii Starețe Iosefina și  desigur cu aceeași smerită încredere în binele spiritual, au consimțit și forurile bisericești din zonă, ca în imediata apropiere a mânăstirii să fie ridicat acest Centru Cultural Spiritual. Urma  proiectul care trebuia să respecte o tradiție arhitecturală a locului, apoi,  aprobări, materiale de construcții adecvate imaginii și scopului  edificiului. Licitațiile cu firmele de construcții, bani și iarăși bani, însă nu pentru inimoasa inițiatoare de proiect, doamna Emilia Țuțuianu care s-a implicat în numele unei idei de permanență culturală. Să nu includem așadar,  în toate cele enumerate și în  alte  nenumite etape necesare finalizării, să nu ne gândim, că s-a pus problema unei remunerări. Pare total neconform cu epoca noastră. Suntem în situația  să acceptăm, cu mirare și înclinare respectuoasă că, nu e deloc puțin lucru și la îndemâna oricui a ctitori un spațiu elegant, util pentru generații întregi care vor voi să se bucure de un act cultural. În numele culturii și al dăinuirii făcând un efort incalculabil, pe gratis, nu e de ici-colea. Mai ales astăzi când auzim în stânga și-n dreapta doar de... căpătuială. Să nu-ți pui problema timpului și efortului!?. Ei, bine, da. Doar cu dăruire și aș spune, respect pentru emblema numită cultură. Centrul în discuție este  înscris deja în patrimoniul nostru cultural în care s-a implicat Emilia Țuțuianu care, poate,  nici n-a bănuit la început prin câte faze va trebui să treacă și mai ales, neapărat, să le ducă la bun sfârșit. De la cerdacul sculptat în lemn și care aduce aminte de  stilul tradițional din zonă, totul inspirat după  desenele păstrate la Biblioteca Academiei Române, până la   culoarea gresiei sau a mobilierului, vă imaginați câte consultări, convorbiri  cu specialiști și câtă strădanie a fost necesară? Fiecare detaliu și colțișor al edificiului trebuia gândit și pus în valoare fiecare spațiu a fost adecvat gândit pentru o bună funcționalitate. Tâmplăria, mobilierul, interioarele și emblema instituției, care ne amintește parcă de pergamentele moldovenești, au fost analizate și coordonate cu multă responsabilitate de omul din spatele investitorului.

Dar să intrăm în lăcașul tocmai inaugurat!.

Imaginea construcției aduce a stampă renovată, transpusă din altă perioadă istorică. Albul zidurilor, lemnăria meșteșugită cu iscusință artistică, de factură rustică. Aerul  pe care îl emană clădirea, te îmbie să vezi cum poți păși prin cumpăna unor vremi. Deslușirea înțelesurilor vine pe parcurs, cârcotașii nu prea ar avea spor la cuvânt.

 Așadar, la subsol, este foarte inspirată opțiunea de-a face un mic muzeu cu obiecte de-ale primului ctitor, adică Safta Brâncoveanu, din familia boierilor Balș, căsătorită în 1793 cu ultimul urmaș al Brâncovenilor, Grigore Brâncoveanu. Ea a donat cum spuneam, pământul de sub actuala Mânăstire Văratic. Putem admira, la subsolul clădirii, în salonul etnografic, un frumos portret al Saftei, de la moartea căreia, chiar anul acesta se împlinesc 160 de ani. O broderie cu fir de aur care i-a aparținut tot ei, o ladă de zestre, pianina la care cânta  în orele serii… (toată lauda că s-au găsit aceste mărturii), alcătuiesc un prim decor muzeal.

,,Salonul literar”, de la parter, o încăpere mare, luminoasă, cu această denumire ne duce  nostalgic prin memoria afectivă, spre saloanele literare deschise de  Elenei Văcărescu în vremea pariziană. Aici, Emilia Țuțuianu a avut sprijinul renumitului colecționar din Iași, Dumitru Grumăzescu, care a donat Centrului cărți de valoare, îndeosebi cu scrieri ale marelui Eminescu, care ar merita  gândul de admirație al  oricărui vizitator.

Un  ademenitor  parfum de epocă, numai dacă te gândești ce nume importante ale culturii noastre au pășit prin aceste locuri binecuvântate și numesc doar câteva: Mihai Eminescu, Mihail  Sadoveanu, iar mai târziu, Profira Sadoveanu cu prietena sa, Ștefania Velisar Teodoreanu care și-a scris aici, romanul Ursitul, Calistrat Hogaș, Garabet Ibrăileanu, Veronica Micle, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Constantin Ciopraga…Toate aceste comori au fost descoperite în parte în biblioteca mănăstirii, păstrate cu sfințenie de bunele măicuțe, iar altele au fost achiziționate de poeta Emilia Țuțuianu din anticariate.

Dar cărțile rare expuse aici?

Enumăr doar câteva: Poesii, de Mihai Eminescu, pref. Titus Maiorescu, 1883 – ed. princeps;

Proză și versuri, 1890 – ed. de Vasile Morțun;  Carmen Sylva – creatoarea contemporană cu Mihai Eminescu; Poezii, Veronica Micle – primul vol. 1909, Iași, prefațată de I. Mugur; Epistimia Nașu, Istoria mănăstirii Văratic, 1863; Ion Bulat, Istoria mănăstirii Văratic, 1931; Zenaida Racliș, Istoria mănăstirii Văratic, 1932; Gavril Muzicescu, Rânduiala Vecerniei, 1833, cu binecuvântarea Episcopului Melchisedec, etc.

Irezistibilă atracție și care stau ca măsură de cumpătare între granițe de vremi. Au o aură de  lumină, care ni se împrumută  și nouă, trecătorilor prin acest spațiu.

Printre exponatele cu farmec vetust, de neuitat, sunt obiectele din vremea Veronicăi Micle și a lui Eminescu. Altă rotație în timp.

Am lăsat, ca într-un urcuș, mai la urmă, referirile despre Veronica Micle care și-a legat  odihna pământească de plecarea în veșnicii, tocmai în acest loc .

Centrul Cultural Spiritual Văratic, va putea organiza diferite întâlniri culturale, lansări de carte, invitați renumiți pentru conferințe, zile omagiale - sunt în proiect  Zilele Veronica Micle.

Este aici, atâta eleganță  spirituală venită dinspre datini culturale emblematice, încât ai impresia de ocrotire a trecutului, poposit aici galant și grav. Precum permanența însăși.

Alături de alți colegi, scriitori și artiști îmi propun să donez Centrului câteva volume și să contribui la îmbogățirea bibliotecii Mihai Eminescu, situată la mansarda clădirii. De noi depinde să contribuim cu ceva la ceea ce alții au gândit și ridicat, prin sacrificiu și jertfă.

Un însemn pentru patrimonial nostru cultural: ,,Orice act de cultură se face cu sacrificii. Este ca o rugăciune când e făcută cu suflet și căldură" ne mărturisește  Emilia Țuțuianu iar ctitorul ne atenționează: „La un moment dat am fost tentat să renunţ… Doar optimismul tău, Emilia, m-a încurajat să nu o fac. Sunt români care fac de ruşine acest popor, sunt oameni care nu fac decât să fure, să înşele, să mintă. îi deplâng sincer. Am dorit să fac ceva pentru românii de acasă, pentru poporul meu… dar m-am lovit de lăcomia, minciuna si duplicitatea unora. A mers atât de greu această lucrare încât am simţit de multe ori că mă prăbuşesc si că nu voi mai putea să o văd terminată. Cu atât mai mult pentru tine, care zi şi noapte ai gândit şi pregătit orice amănunt, ştiu prin ce ai trecut, nu am cuvinte să descriu tot zbuciumul nostru pentru a lăsa acest DAR celor care vor veni după noi”.

Un lăcaș cultural care are la temelie un legământ de iubire. O ctitorie cât o poveste de iubire pentru spiritualitatea moștenită căreia, obligatoriu ar fi să-i dam o prelungire în timp. Dacă nu avem alte forțe, măcar cele ale respectului și iubirii. Centrul Cultural Spiritual Văratic  este deja un liant onorabil și onorant  între vremi și întâmplări culturale.