REGINA MARIA-INIMOASA ÎNFĂPTUITOARE A MARII UNIRI

REGINA MARIA-INIMOASA ÎNFĂPTUITOARE A MARII UNIRI

                                                                         NICOLETA NISTOROIU

                                               GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU

            „Mai mult decât o Femeie,

             mai mult decât o Regină,

            un simbol.”

                      (Prinţesa-scriitor Elena Văcărescu)

   Augusta noastră suverană şi-a iubit Ţara care, a înfiat-o, integral şi la rândul ei a înfiat-o inimii ei mari cât o Patrie română dragă.

   A iubit Dragostea cerească, Iubirea pământească, poporul, natura, costumul naţional, lăcaşurile sfinte, văile şi dealurile, munţii şi apele, florile şi păsările, pruncii şi bătrânii, Codrul şi Primăvara, toamna şi viorelele, tot ce era  românesc şi dumnezeiesc în Regatul ei.

   Dumnezeu a iubit-o mult, căci şi ea prea mult a iubit.

   A rămas veşnic îndrăgostită de ţara ei adoptivă, ROMÂNIA-Grădina Maicii Domnului-Regatul divin al Dumnezeieştii-MARII-Împărăteasa Cerului şi a Pământului:

   „Ţară iubită! Te văd în toată frumuseţea ta şi fiecare imagine îmi e la fel de dragă; oriunde mi se îndreaptă ochii văd locuri pe care le-am iubit...

   Îţi văd câmpiile, codrii, munţii, dealurile şi văile...

   Îţi văd luncile fermecate ale râurilor sau ale pâraielor, văd iarba verde de sub sălcii...

   Văd aburul uşor al colbului plutind în liniştea serilor de vară pe ogoare...

   Văd vechile cruci de piatră de pe marginea drumului, străjuind neclintite câte un loc, semănând uneori cu bătrânii pustnici ce nu mai au de-a face cu vreun muritor.

   Văd ţăranii cum se întorc de pe ogoare la asfinţit, cu cămăşile albe pătate de sudoare, şi copilaşii cu hăinuţe colorate alergând cu paşi mărunţi pe lângă ei, în timp ce soarele aprinde cerul cu flăcări minunate înainte să se cufunde în zare...

   Dar codrii îmi sunt cei mai dragi primăvara, când frunzele copacilor sunt străvezii, precum vitraliile, când viorelele şi floarea-Paştelui acoperă pământul cu mii de steluţe, ori toamna, când culorile lor sunt mai minunate ca visul de poet.” (MARIA Regina României, Ţara Pe Care O Iubesc-Memorii din exil. Cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei. Trad. Maria Berza, Humanitas-Bucureşti, p. 64-65)

   Momentul crucial, tragic, dar şi de apogeu al Reginei Maria, similar cu al Ţării ei dragi, România, pe trei sferturi invadată de aceeaşi duşmani creştini ce o râvnesc a odrăslit, culmea în perioada cea mai dramatică a vieţii ei, când se afla la Iaşi în refugiul pe care şi-l împletea alături de ţară cu tristeţe şi durere: o Ţară cu sufletul şi cu trupul sfârtecat şi cu mulţi dintre fii ei morţi; o Mamă cu sufletul şi cu trupul frânt lăsând în pământul ocupat jertfa copilului ei.

   Suferinţa războiului crud până la urmă le-a înnobilat deopotrivă şi pe Ţară şi pe Regină: „Mă aflam în miezul acestei situaţii, fiind la rândul meu tot o refugiată, o Regină cu mâinile goale, o mamă ce tocmai îşi înmormântese pruncul, aflat printre primele victime ale epidemiei ce izbucnise cu violenţă-simţeam din plin această deznădejde, fiind prea zdrobită de durerea mea pentru a-i mai ajuta pe alţii. Puţin câte puţin, suferinţa cumplită din jurul meu a reuşit totuşi să mă îndepărteze de propria-mi amărăciune, mi-a insuflat dorinţa arzătoare şi nestăvilită de a fi de folos poporului meu şi prin el ţării mele, într-un moment în care ultimul dram de speranţă părea să ne fi părăsit.

   Ceva în sinea mea îmi spunea că glasul meu, ridicându-se deasupra tuturor, era acum trebuincios celorlalţi; deveniserăm atât de neînsemnaţi, de zgribuliţi, de neajutoraţi, iar în ţinututile noastre mai primitive ideea unei mame pe care să o ştii aproape, de care să te sprijini, însemna o mare mângâiere, poate cea mai mare.” (MARIA Regina României, Ţara Pe Care O Iubesc-Memorii din exil. Cu ilustraţii de Regina Elisabeta a Greciei. Trad. Maria Berza, Humanitas-Bucureşti, p. 5-6)

    Ursitoarele Reginei MARIA a ROMÂNIEI, prin Grija de sus i-au pregătit şi împodobit vremea venirii pe lume sub zodia princiară a neprevăzutului, a Suferinţei şi a Frumosului.

   Răsfoind în sinaxarul destinului ei a văzut că  „tot ce era rău şi crud se îndulceşte, iar ce era frumos şi fericit îşi păstrează aura luminoasă. Cred că am avut din naştere o fire de artist, dintotdeauna am iubit frumosul şi cu trecerea anilor îl iubesc tot mai mult... Întotdeauna am fost considerată o femeie frumoasă-de fapt, după părerea mea, am fost considerată chiar mai frumoasă decât eram, dar viaţa femeii e mult mai interesantă când e luată drept „o frumuseţe” de toată lumea.”  (MARIA Regina României-Jurnal de Război 1916-1917. Trad. Anca Bărbulescu. Ed. îngrijită de L. Boia, Ed. Humanitas-Bucureşti, p. 26).

   Marele naţionalist creştin Doctorul Şerban Milcoveanu ne-a împărtăşit admiraţia la superlativ pentru marea noastră Regină: „Regina Maria-cea mai frumoasă femeie din Europa. În plus supra-inteligentă şi supra-talentată. Răniţii şi ostaşii din primul război mondial i-au dat cognomenul de „Cea Bună”.

   Era nepoata reginei Angliei şi nepoata ţarului Rusiei şi ca atare avea pasiunea serbărilor împărăteşti şi a călătoriilor triumfale. Avea un mare duşman ministrul de Finanţe Vintilă I. C. Brătianu şi un mare aliat primul ministru Ionel I. C. Brătianu.

   Săptămânal cerea la telefon subvenţii pentru serbări şi călătorii. Vintilă I.C. Brătianu ştia dinainte şi închidea telefonul la jumătatea convorbirii. Atunci Regina Maria făcea al doilea telefon la Preşedinţia Cosiliului de Miniştri şi Vintilă I.C. Brătianu primea de la Ionel I.C. Brătianu  rugămintea de a elibera banii necesari.

   Argumentul cu care Ionel I.C. Brătianu convingea pe Vintilă I.C. Brătianu: „Ce vrei, dragă dacă suntem Regat în loc de Republică şi avem o Regină din două dinastii imperiale.”

   Vintilă I.C. Brătianu ofta şi plătea, dar prin Bucureşti el mergea pe jos pentru ca Ministerul să nu cheltuiască banii cu benzina.”(Milcoveanu Şerban, Politica în întrebări cu/ fără răspunsuri. Vol. I, editat de Asociaţia foştilor preşedinţi ai studenţimii-persoană juridică şi de Liga pentru apărarea Adevărului istoric-persoană juridică, Bucureşti.)

   Zelul regal, suveran al Reginei Maria a României, deşi era cel de autoritate augustă, nu avea caracter de absolutism, nu tindea spre afirmare politică, ci răspândea acea aură a Frumuseţii, a Maternităţii creştine naţionale, acel simţ şi instinct diplomatic, de îndrăzneală, de implicare şi asumare politică: „Ea nu a rămas, precum regina Elisabeta, departe de viaţa politică, consemnează istoricul Ioan Scurtu, ci s-a implicat direct, acţionând nu numai pe lângă rege, dar şi participând la convorbiri cu diplomaţi străini şi fruntaşi ai vieţii politice din România.” (Ioan Scurtu, Regele Ferdinand. Ed. Garamond, Bucureşti-2016, p. 26)

     Atitudinea fermă a reginei Maria cu privire la tratatul din anul 1883, cum că acesta nu putea să oblige România de a nu se împotrivi Imperiului Hasburgic, dacă interesele naţionale cer acest lucru era destul de „clară şi deschisă”.

   Principesa Maria Alexandra Victoria de Edimburg, păşea spre tronul de Regină a României în cadenţa suverană cu poporul spre înfăptuirea idealului lui suveran, suzeran, naţional.

   Într-o conversaţie cu I.G. Duca, Regina Maria spunea răspicat: „...Eu de ţara asta nu mă despart. Înţeleg aspiraţiile ei şi le îmbrăţişez. De alminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-aţi obligat să renunţ când m-am măritat, altă patrie decât România nu am.” (Apud Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 446).

   Regele Ferdinand, deşi poseda multiple calităţi era: „stângaci, fără poză şi prestanţă” (Ioan Scurtu, op. cit., p. 24) ..., afişând o „timiditate bolnăvicioasă..., o compromiţătoare stângăcie şi o lipsă cumplită de armonie şi de majestate.” (I.G. Duca, Memorii, vol. I, Bucureşti, Ed. Exxpres-1992, p. 135).

   Lipsindu-i însuşirile esenţiale: vigoarea, zelul, diplomaţia, tenacitatea, iubirea poporului, asumarea, hotărârea şi rezolvarea rapidă al situaţiilor politice extreme, cum a fost cazul izbucnirii războiului, pierderile de teritoriu şi consecinţele lui nefaste pentru prezentul şi viitorul ţării şi al poporului român, regele purtându-şi drama în suflet se poticnea deseori.

   Regele Ferdinand era desigur educat şi spiritual, dar îi lipsea vlaga de bărbat şi de monarh.

   Nu era uşor pentru Ferdinand să lupte împotriva ţării natale, însă dragostea Reginei Maria pentru Patria ei regală, adoptivă l-a covârşit ajutându-l să iasă din această sfârtecare sufletească: „...A trebuit să-i impun inimii mele tăcerea;(spunea regele); asta n-a fost uşor; cu sufletul torturat am luat hotărârea de a-mi face datoria faţă de poporul român ale cărui destine le conduc.” (Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. II, 1916-1917, p. 155)

   În luarea acestei decizii covârşitoare a regelui Ferdinand un rol hotărâtor i-a revenit frumosului prinţ oltean Barbu Ştirbei: „...Lângă dânsul sta însă neclintit în hotărârea de a lupta alături de Aliaţi pentru înfăptuirea românismului Barbu Ştirbey. Lui i se datoreşte în primul rând hotărârea regelui. Cum s-a hotărât, prin ce lupte sufleteşti, cu ce jertfe, e meritul regelui şi numai al conştiinţei lui. Că această eroică luptă sufltească a dat-o în această direcţie şi nu într-alta, meritul îl are, întreg, Ştirbey.” (I.G. Duca, op. cit., p.151)   

   În sângele Reginei Maria, fostă principesă Maria Alexandra Victoria de Edimburg,  nepoata reginei Victoria a Marii Britanii, cochetă, aristocrată, inteligentă, deşteaptă şi frumoasă, dogorea fierbinţeala slavă şi senzuală a Marii Ducese Maria Alexandra a Rusiei, fiica ţarului Alexandru al II-lea, martirul şi a ţarinei Maria, precum şi calmul, cumpănirea, tenacitatea şi fascinaţia navigării ducelui-marinar Alfred de Edimburg şi Saxa-Coburg-Gotha.

   La cumpăna dintre vremuri, când se juca drama destinului ţării sale, Regina Maria a luat calea diplomaţiei să lupte pentru soarta Regatului român, pe care-l purta în sufletul ei mare.

   Întâlnirea dintre cel mai urât om politic al vremii evreul-francez Georges Clemenceau şi cea mai frumoasă femeie a timpului, Regina Maria este revelatoare:

   „Lui Clemenceau (martie 1919,n.n.) îi face plăcere să stea de vorbă cu această femeie dârză (Regina Maria), dotată cu simţ politic, pe care rar îl întâlneşte la omologii săi...”,consemna Jean de Cars, citat de Cornel Bîrsan în Doamne şi Domniţe, Jupâniţe şi Amante ale Domnilor Români, Ed. Libres, Bucureşti-2017, p. 588)

   Frumoasa noastră suverană a luat atitudine făţişă şi frontală la Conferinţa de la Paris din 1919, privind apărarea drepturilor ţării sale, îngrozindu-l şi înspăimântându-l pe fiorosul tigru-Clemenceau care se destăinuia astfel colegului diplomat Andre Tardieu: „Cum să se poate înţelege un tigru ca mine cu o leoaică ca asta?”

   În fiinţa Reginei Maria înzestrată de Dumnezeu şi de gena părintească sălăşluia o conştiinţă deosebit de puternică, o tărie de caracter de cremene, o iubire nemărginită şi o bărbăţie demnă de marii Eroi daci ori Cavaleri medievali şi o popularitate care se răsfrângea în evlavia poporului ce o venera ca pe o Fiică şi o Mamă deopotrivă.

   Regina Maria şi-a legat, şi-a împletit, şi-a împlinit Soarta ei regală cu Destinul poporului pe care îl iubea cu dragoste sfântă de Mamă. Ea era profund conştientă că se asumă unui moment istoric frumos, aspru, dar şi crucial în acelaşi timp, străduindu-se din răsputeri să-i dea măreţia regală a suferinţei şi a iubirii sale frumoase.

   Frumoasa noastră Regină Maria conştientiza faptul că încercările dramatice prin care trece un mare caracter sau un mare popor, mai de vreme sau mai târziu aduc şi supremele biruinţe.

   Pe cerul luminos şi serafic al Patriei sale, unde se lăfăiau Zorii strălucitori ai geniului acestui mare Neam dac, Regina Maria întrezărea ivirea norilor negri care anunţau furtuna războiului:

   „Vai, de ce nu sunt eu rege? M-aş duce peste tot, aş vedea totul, aş vorbi cu soldaţii şi aş rămâne printre ei până ar ajunge să mă adore şi ar pleca bucuroşi la luptă în numele meu-aş fi o realitate în rândurile lor, nu un nume!

   Aş vrea să fiu eu rege-poate aş fi un rege rău, dar n-aş îngădui să se spună minciuni pe seama mea, i-aş obliga pe toţi să-şi facă datoria de dimineaţa până seara, cu cuvinte aspre şi fapte şi mai aspre dacă ar fi nevoie-nu e vremea să ezităm sau să încercăm experienţe, e vremea pentru acţiune, acţiune fără ocolişuri, clară, hotărâtă! Orice ezitare şi lipsă de vlagă pun în primejdie ţara.”  (MARIA Regina României-Jurnal de Război 1916-1917. Op. cit., p. 9, Însemnarea din 5/ 18 septembrie 1916)

   Dârzenia şi autoritatea Reginei Maria nu sta numai în coasta lui Ferdinand, ci înfiera şi laşitatea fiului ei Carol, înainte ca acesta să se înroleze şi să devină dezertor: „Cum poţi sta liniştit când patria ţi-e cotropită, când fiecare zi aduce veşti şi mai disperate?Nu-nţelegi nobleţea rolului pe care ai putea să-l joci? [...] Ai putea fi idolul armatei, credinţa ei, speranţa ei; în loc de toate astea tu nu eşti nimic, nimic altceva decât un băiat care-şi pierde vremea acasă.” (Paul al României, Carol al II-lea, regele României, Bucureşti, Ed. Holding Reporter, p. 23)

   Din ipostaza de Căprioară regală care ţâşnea printre dealurile şi pădurile Regatului se transpunea în cea a Eroinei în mijlocul trupelor şi în cea a Mamei lângă căpătâiul suferinzilor.

   Datorita faptului că unităţile străine ale Crucii Roşii nu mai pridideau cu starea mulţimii bolnavilor, Suverana a înfiinţat societatea sa filantropică Regina Maria, alinând răniţii şi muribunzii.

   Fiinţa ei care emana mireasma frumuseţii sale regale era într-o permanentă stare de dăruire şi de jertfă: „Războiul mă sileşte cu adevărat, să dau tot ce e în mine din toate punctele de vedere şi să mă iau în serios. Adunasem pe toţi miniştrii străini, pe toţi reprezentanţii străini ai Crucii Roşii, pe toţi delegaţii Crucii Roşii române şi pe miniştrii noştri, cei care îngrijesc de buna stare obştească.

   Izbutii să pun temelie întocmirii dorite de mine şi să văd primele puncte statornicite, anume ca fiecare ţară, să numească un reprezentatnt al ei şi că aceştia laolaltă să-şi împartă munca, după cum li se va părea mai bine. Eu rămîneam ca ocrotitoare a întregii organizări şi aveam să fiu gata în orice clipă să primesc pe aceşti reprezentanţi, căci aveau nevoie de îndrumare sau cînd aduceau vreun raport.”(Maria, Regina României, Povestea Vieţii Mele. Ed. Moldova-Iaşi-1991, vol. III, p. 288-289)   

   Străbătea mulţi kilometri dobândind suferinţă şi împărţind milostenie: pâine, zahăr, ţigări, bomboane, cărţi de ale ei, iconiţe, cruciuliţe, medalii pentru soldaţii viteji, sfaturi pentru ofiţeri şi rugăminţi pentru generali. Mergea peste tot pe unde stăpâneau durerea şi tifosul: prin gări, bordeie, trenuri-spitale, spitale improvizate, spitalul ei-Regina Maria, tranşee, corturi militare, comandamente, marile cimitire cu puzderia lor de morminte mereu, mereu proaspete: „Am dat cîte ceva fiecărui bolnav, fiecărui agent sanitar, iar tuturor doctorilor şi ofiţerilor de altă naţionalitate, cîte un mic portret de al meu iscălit. Starea sufletească a tuturora era plină de înflăcărare.”( Maria, Regina României, op. cit., p. 167)

   Înflăcărata Regină Maria a fost sufletul celor de pe front, cât şi inima celor rămaşi în grija ei părintească, improvizând zeci de cantine şi organizând ceremonii în care a decorat cu Crucea „Regina Maria” pe „toate doamnele, doctorii, infirmierele şi sanitarii care lucraseră fără răgaz prin spitale. A fost o adevărată plăcere atît pentru ei cît şi pentru mine.”(ibid., p. 249) 

   Cu ambele mâini Regina Maria îşi împărţea sufletul şi inima sa în dreapta şi în stânga, în faţă şi înapoia sa, în timp ce se mai găseau iude care să arunce în ea cu insulte ori cu pietre: „Mărturisesc că m-a năpădit o neţărmurită disperare. Mă lupt împotriva năvalei unui puhoi de dezastre. Nu sunt scutită de nici o durere, nici măcar de simţirea că mulţi, în ceasul acesta de nenorocire, sunt gata să arunce cu pietre în mine. Totuşi, cei ce sunt vrednici de ţinut în seamă nu încetează de a striga: „Ajută-ne, ajută-ne; tu eşti cea care trebuie să ne ajuţi!”

   Şi pentru că mă cred toţi plină de stoicism, mă doboară cu dezvăluirea celor mai grozave adevăruri, cu uneltirile ascunse, a egoismului, a trădării; şi cu toate acestea, trebuie să găsesc puterea de a le răbda cu inima mea de femeie, căreia i s-au smuls prea multe. A muri ar fi mai uşor, decît a răbda toate astea. Şi mereu, acelaşi strigăt: „Ajută-ne, ajută-ne!”

   Doamne, dacă vreodată o femeie a avut nevoie de ajutorul tău, sînt eu aceea! Dar tu eşti aşa de sus, deasupra noastră în cer, aşa de îngrozitor de departe!... Însă voi încerca, voi lupta, voi lupta orbeşte, căci lumină nu e; voi lupta fără nădejde, căci nu găsesc pe nimeni care să mă poată sprijini pînă la amarul sfîrşit. Iar dacă îmi va fi scris să fiu învinsă, la urma-urmei vreau să cad cu faţa spre duşman.”(Maria, Regina României, op. cit., p. 89-90)

   Regina Maria dăruia tot ce avea, dar şi primea admiraţia aproape a tuturor românilor.

   Torentul ei de iubire, Dorul ei pentru Ţară s-a revărsat ca o nestăvilită cascadă a dragostei.

   Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Păintelui ceresc nu s-ar fi înfăptuit Creaţia lumii.

   Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Fiului dumnezeiesc nu s-ar fi născut Cuvântul-Viaţa Creaţiei şi mântuirea Omului creştin ales.

   Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Duhului Sfânt, Creaţia n-ar fi împodobită în frumos, în sublim, în sfinţenie şi-n nemurire spirituală.

   Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Fecioarei MARIA, n-ar fi avut loc Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Naşterea lui Iisus Hristos şi întronizarea Maicii Domnului-Vlaherna Carpatina ca Împărăteasă a Cerului şi a Pământului.

   Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Sfintei Treimi, seminţiile, naţiunile, popoarele şi Biserica lui Hristos nu s-ar fi întocmit, nici pe pământ nici în cer.

   Fără Iubirea jertfelnică a Dragostei Suveranilor aleşi, a Poporului credincios drept măritor şi a Elitei sale naţionalist creştin-ortodoxe unitatea spirituală, religioasă şi politică a Vetrei Strămoşeşti, a Patriei-Mame şi a Statului naţional suveran şi suzeran nu s-ar fi înfăptuit.

   În umbra aurei lui Mihai Vitezul-Întregitorul Daciei Mari, la statuia lui de la Universitate, regele Ferdinand prin loialitatea sa faţă de poporul său, prin zelul şi jertfa înălţătoare şi pilduitoare a Reginei Maria şi prin jertfa sângeroază şi spirituală a Naţiei sub care s-a înfăptuit unitatea de Neam, monarhul a rostit: „Ceea ce strămoşii au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit fapt împlinit. Azi mama România poate strânge pe toţi copiii iarăşi la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta în casa părintească, iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai ţărilor româneşti, a votat azi la Alba Iulia unirea cu Regatul român.” (Cuvântări de Ferdinand I, p. 125)

   Ferice de Neamul care are o astfel de inimoasă, de jertfitoare şi de frumoasă Regină Maria!