Călătorie spre lumi viitoare
Adrian
Botez a ajuns la maturitatea deplină a creației sale. Pasionat de literatura cu
mesaj, de cultură și de ideile înalte, el ne oferă, prin volumul de versuri Cartea despre lumi viitoare*, apărută la
editura Rafet în anul 2020, o viziune de ansamblu, asupra trendului pe care se
mișcă lumea. Pentru poet, speranța este importantă, ieșirea din criza
spirituală actuală este posibilă într-un viitor incert pentru om și cert pentru
Dumnezeu. Sătul de erorile sociale, în care se complace individul comod, poetul
își ia riscul de a aborda un subiect dificil: viitorul… Poezia vine din
tensiune, creată de valul evolutiv actual, care a împins viața simplă la limita
dintre două lumi. O limită sfâșiată de urletul lupilor, de egoism, de lăcomie,
de nepăsare.
Volumul
nu este o carte de sociologie. Este o carte despre posibilitățile asumate ale
omului, într-un mediu acid, creat chiar de el. Limita de opțiune este mult
îngustată, astfel se pune problema unei/unor viitoare lumi. Cartea este șocantă,
prin ideile tranșante expuse, prin forțele lirice abrupte, prin imprecații,
prin suferința impusă și autoimpusă. Ea are mai multe capitole, bine legate, cu
mesaj direct și indirect, cu puterea de a reda perspectiva asupra existenței:
I.
Înstrăinare;
II. Carte despre lumi viitoare; III. Rouă fulgerătoare de Crist. IV. Epilog…
Titlurile
sunt semnificative și exprimă viziunea fermă a poetului asupra vieții. La final,
ne sunt comunicate câteva date despre scriitor, aprecieri critice și…
autocenzura poetului asupra operei sale…
Putem
constata că omul s-a înstrăinat de sine,
de societate și, mai ales, de NATURĂ.
S-a înstrăinat de Dumnezeu. De aici,
focalizarea poetului asupra mesajului transmis de Iisus oamenilor, personajul central
al Scripturii. Prezența Lui se simte de-a lungul cărții, este punctul de
tensiune dintre a exista și a pieri, dintre o lume și altă lume. De
remarcat, la Adrian Botez, și legătura pe care o face între teologie și
cultură, dintre crez și estetică, dintre idee și forma ideii, plus tehnica de
modelare a ideilor în lirică. El își asumă anumite riscuri, pare ieșit din
modele literare actuale, dar plusează pe literatura solidă, menită să dea
direcția spirituală. Pentru poet, Iisus este Crist, un nume care dă o notă de
apropiere și de intimitate cu personajul istorico-spiritual. Este un curaj
asumat. Realitatea spirituală depășește realitatea imediată.
Cartea
ne oferă tușe, teme, idei. De la carnea în mișcare, poetul acționează dinamic,
ajunge la clopote seci, la șarpele timpului, la înghețul universului vizibil. Limitele
lirice sunt forțate, poetul ajunge la apocalipsa pașnică și la metempsihoză și
culminează în roua fulgerătoare de Crist. Preluând temele abrupte, din psalmii
biblici, el aruncă lumini grele asupra forțelor negre din univers și din
sufletul omului. Anotimpul preferat este iarna, sugerându-ne că lumea a
înghețat, s-a blocat. Oamenii au uitat să fie oameni, există un dans demonic în
lume, iar Iuda (trădătorul) merită o baladă, este vedeta la modă. Omul
călătorește în cosmos, cu planeta pământ - oamenii sunt matrozii de serviciu,
ei pot dat direcție, dinamică, speranță…
În
poemele sale, autorul apelează la elemente din folclor, din teologie, din
istoria de ieri și de azi, din mitologie sau din literatura veche, forjată de
textele Bibliei, cu previziuni, cu legile spirituale, la lucru în viața omului.
Este o poezie complexă, care se lasă cu greu definită de teoria literară, dar
în legătură cu revolta atâtor artiști, în fața unei realități crude. Lumea de
astăzi, precum în unii psalmi, este o lume a căderii, a mizeriei morale și a
trădărilor de toate felurile. Ideile se exprimă tranșant: Blestemată Țară – blestemat popor; apar imagini dure: impostori, ploaie de muci, minciuna la modă,
somnul ideal, risipă, șantaj, boli, snobism, prostie, cretini, lingăi etc. În
ultima parte, se reiau, în oglindă : speranța, salvarea omului, purificarea
lumii, limpezirea orizonturilor spirituale. Puritatea se relevă prin roua fulgerătoare a lui Crist. Există o
lume viitoare nădăjduită: cine este din neam ceresc nu moare niciodată… Poetul
stă culcat în iarbă, natura participă la faptele omului pe Pământ, cu munții,
cu pădurile, cu animalele sălbatice, participă cu ninsoarea care acoperă
negrele obsesii, cu bufnițe, cu albine, care fac posibilă viața... Poetul are menirea lui, în această
istorie - Scripcarul cântă melodia
armoniilor divine, iar Matrozii sunt
cei responsabili de finalitatea istoriei, prin viețile oamenilor.
Deși
poezia din acest volum este una dură, tranșantă, poetul realizează liniile
lirice blânde, folosindu-se de zboruri și chemări: „e Toamnă – Păsările zboară sus –
pe Ceruri:/ cu Glasuri Depărtate – ne cheamă/ în lumea lor de dincolo de
Geruri/ …dar Cerul – de atâta Sânge – a-nceput să geamă…// Chemări – Chemări –
o – Mistice Chemări/ spre ce ne îmbiați – spre ce Cărări?/ Copacii au ruginit
de-atâta Așteptare/ a ruginit și Sufletu-mi de-atâta Întrebare… (Zboruri și chemări, p. 54).
Versurile
redau efectele faptelor din istorie asupra oamenilor, asupra naturii, asupra
universului: restul de oameni e numai un Rest; pedepsit e Cuvântul; există o
copie, din fiecare - în vitrină, pe Marte; descoperim Ochi pe Conștiință,
Statui de Gheață; cenuși se scurg din ace de ceasornic; poți trage chiulul în
Lumea Asta; păsările păcătuiesc prin a nu fi îngeri; Corabia Luminii clintește
doar prin Sânge etc.
Centrarea
dinamicii spirituale pe Hristos este declarată și de preferat. Rana universului
se vindecă tot mai greu, omul a rănit peisajul cosmic cu indiferența sa: „lasă-mă
să-Ți sărut/ Rănile – să mă pot/ molipsi - și eu – de/ Răstignire – să devenim/
Frate și Soră – Ocean/ de-Auroră – plutind – auster – în/ Lumina Marii Răni –
dintre/ Pământ și/ Cer” (Lasă-mă,
p. 77).
De
remarcat grafia versurilor, ele încep cu literă mică, zicerea este lăsată să
curgă liber. Marile idei și temele fundamentale sunt scrise cu literă mare,
cititorul este avertizat că poemele au un sens înalt, declarat ca având sens,
într-o lume dominată de comunicare haotică, manipulatoare. Este țipătul poetului, care dorește ca
mesajul său să fie văzut/ auzit/ pipăit… În lipsa virgulei, el preferă linia de
despărțire, mesajul pare construit din mii de părți, un puzzle, construit de autor
cu migală, misterul făcând parte din stilul său. Disperarea este vizibilă,
țipătul pare să fie regula prin care comunică indirect. De asemenea, el preia
din tehnica marilor pictori, care au exprimat viziuni abrupte, din manuscrise
vechi, atinse de misterul unor vise, care acoperă realitatea imediată. Poezia
sa nu este neapărat religioasă, se bazează pe tehnica scrierilor apocaliptice,
din primul secol, când acestea preziceau căderea Imperiului Roman. Scribul preia
din suferința picurată în cuvinte. Este o poezie clasică, solidă, atinsă de
fulgerele unui modernism serios, care apelează la diverse științe, pentru a
ajunge la știința adevărului adânc.
Despre
poet au scris mai mulți pasionați de literatură, remarcând profunzimea ideilor,
soliditatea mesajului și tăria spirituală a poemelor sale. Luminița Aldea
reține, într-un articol dedicat operei lui Adrian Botez și publicat în revista
electronică Romanian VIP – revista
românilor de pretutindeni, Sydney/ Australia, din 12 iulie 2010: „Uneori
poetul este dur, inchizitorial, e fanatic, dar cum să fii altfel, când vezi că
se intră cu bocancul, pe aurul limbii române, pe graiul lui Eminescu? Cum să
fii când se distruge țara, când pleacă pruncii de acasă, când nu mai știi ce să
crezi? Cum altfel să fii, în vremuri în care lumea pare că și-a pierdut busola?
Cum să fii, când se pune lacăt pe vis și se rup toate aripile și se distruge
Credința?... În vremuri din astea se nasc oameni – puțini, e drept – care
propovăduiesc, ca Sfântul Ioan în pustiu. Slujesc cu slova, pământul, Neamul
cărora aparțin - și naționalismul e ca o flacără vie și e o cale…”.
Adrian
Botez este un poet incomod, pentru că refuză modele literare, scrisul de
conjunctură și pentru că solicită cititorul și-i impune o anumită linie de
plutire, în marea de metafore și idei. Ca orice scriitor care se respectă, el
nu cedează ispitelor de moment și curentelor literare la modă. Are o viziune
estetică proprie, forjată la școala pasionaților de frumusețe, apelând la
liniile de forță ale cărturarului, care știe direcția, într-o lume volatilă.
Chiar dacă apelează la cuvinte obișnuite, uneori vulgare, el integrează
gândurile într-un sistem, care are o finalitate spirituală evidentă. În poemul Noaptea Sfântului Bartolomeu a poeților (p.
50-52) el devoalează destinul poeților considerați „cioflingari”, masacrați
într-o noapte, împreună cu adevărul. Poetul ia în derâdere moartea, la fel ca
Villon altădată. Poetul este apărat de acel Adevăr, aparent ucis de mahalaua
pierdută și gălăgioasă…
Ultimul
poem din volum, intitulat Epilog (p.
105), ne arată ceva din contabilitatea divină, poetul este nemuritor, la braț cu Logosul… Călătoriile sale, prin Lumile Toate,
i-au dat certitudinea unui final sub Armonii de Flori. Epopeea se sfârșește cu
bine, există o punte spre Empireu… De aici, speranța - în stil clasic și ferm…
Constantin Stancu
Aprilie
2020, texte din vremea pandemiei
*Adrian Botez, Cartea despre lumile viitoare, Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2020.
1. Coperta I – Urletul lupilor, între
Două lumi – pictură pe pânză, în ulei; 2. Ivan Konstantinovici Aivazovski
(n. 17/29 iulie 1817 – d. 19 aprilie/2 mai 1900) – The Ninth Wave (Cel de al nouălea val), 1850. Carte dedicată
soției, Elena.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu