MINILECTURĂ cu GÂND DE SEARĂ - ÎNCĂ O VORBĂ....! Predică la Sfânta și Marea Luni

CHEMAREA TACERII

Fericitul Trifon Turkestanov

             Adesea am vazut a Slavei Tale oglindire pe chipurile celor adormiti. Cu ce nepamânteasca frumusete si bucurie acestea straluceau, ce trasaturi nematerialnice si stravezii pe chipurile lor se aratau: aceasta era praznuirea fericirii si a pacii dobândite; ei prin tacerea lor la Tine ma chemau. În acel ceas când zilele vietii mele se vor savârsi, sa umpli de lumina si-al meu suflet, ce striga catre Tine: Aliluia!

Fericitul Trifon Turkestanov, Cunoasterea lui Dumnezeu prin mijlocirea firii vazute, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, cap. Acatist de Multumire „Slava lui Dumnezeu pentru toate”, p. 136

NEINCHIPUIT DE FRUMOSI

Sfantul Ioan din Kronstadt

                În veacul ce va sa fie, fericirea noastra va odrasli din uimirea de a-i vedea dintr-o data pe Sfinti, pe îngerii Domnului, neînchipuit de frumosi, strânsi în miriade de cete, alcatuite perfect, în ordinea ierarhiilor ceresti; din uimirea de a vedea sfintii, pe oamenii lui Dumnezeu buni si simpli, din toate veacurile, prooroci, apostoli si pe toti ceilalti, dar mai cu seama din uimirea de a sta în fata lui Dumnezeu, contemplându-L în lumina cea neapropiata, mirati fiind si de propria noastra iluminare launtrica, simtind fericirea absoluta, neîntunecata de nici un pacat, de nici o spaima, grija sau întristare.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 425

PREDICĂ LA SF. M. M. GHEORGHE

- Pr. Prof. Emilian Cornițescu -

În cultul Bisericii noastre, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ocupă un loc deosebit, prin faptul că ziua de 23 aprilie şi numele său sunt imprimate în calendarul bisericesc cu caractere roşii şi acest moment festiv se încadrează, de obicei, în perioada Penticostarului. El este unul dintre creştinii devotaţi învăţăturii şi învierii Mântuitorului Hristos, pentru care a primit moarte martirică în ziua de 23 aprilie în anul 30Descriere:

https://doxologia.ro/sites/default/files/styles/articol/public/articol/2014/02/sf_gheorghe.jpg?itok=_joy4dO5

„...Purtătorule de biruinţă Mare Mucenice Gheorghe, roagă pe Hristos Dumnezeu să mân­tuiască sufletele noastre" (Troparul Sfântului).

Fraţi creştini,

Odată cu sosirea frumosului antotimp al primăverii, când natura înconjurătoare se trezeşte la viaţă, creştinii prăznuiesc cea mai mare sărbătoare a lor, numită în cântările bisericeşti „praznic al praznicelor", învierea Domnului, și care s-a dat spre moarte pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră" (Romani IV, 25). În fiecare an, învierea Domnului ne aminteşte şi adevereşte triumful vieţii asupra morţii şi strică­ciunii, biruinţa luminii asupra întunericului şi izbânda binelui asu­pra răului. Ea constituie piatra de temelie a credinţei noastre în dumnezeirea Mântuitorului Hristos, Care, din dragoste neţărmuri­tă, şi-a dat viaţa Sa pentru a noastră izbăvire de sub stăpânirea morţii.

Realitatea Învierii Domnului a fost confirmată de Mântuitorul Hristos prin arătările Sale timp de 40 de zile înaintea Sfinţilor Apostoli, iar mai târziu, Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damas­cului. Sfinţii Apostoli vor face cunoscut acest adevăr tuturor nea­murilor şi pentru apărarea lui îşi vor primejdui chiar viaţa lor pă­mântească. Exemplul lor va fi urmat de nenumăraţi creştini, între care se numără şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, a cărui sărbă­toare se încadrează în decorul primăverii naturale şi duhovniceşti.

Numele Marelui Mucenic Gheorghe, cât şi ale celorlalţi sfinţi sunt înscrise pe fiecare filă a calendarului bisericesc pentru a fi cin­stită în chip deosebit viaţa lor curată în spiritul dreptei învăţături. În general, cinstirea sfinţilor îşi are temeiuri fundamentale de credinţă în Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie din care aflăm că ei sunt numiţi „prieteni ai lui Dumnezeu” (Ioan XV, 14) sau „casnici ai lui Dum­nezeu” (Efeseni II, 19) prin care Dumnezeu face minuni (Ieşire XIV, 16-31; IV Regi IV, 32-36; Matei X, l; Marcu III, 15-16 etc.).

Cea mai vie expresie a actului de cinstire a Sfinţilor este rugă­ciunea de la Proscomidie, când sunt scoase şi aşezate lângă agneţ miride pentru prooroci, apostoli, mucenici şi sfinţi. Prin venerarea lor, creştinii îşi îmbogăţesc viaţa lor religios-morală, sporesc în evlavie şi în urmarea credinţei celei adevărate. De aceea, Biserica Ortodoxă a împodobit cultul său cu cinstirea sfinţilor, întrucât prin aceasta se sporeşte şi se întăreşte nu numai credinţa şi evlavia creştinilor, ci şi adorarea lui Dumnezeu.

În cultul Bisericii noastre, sărbătoarea Sfântului Mare Mucenic Gheorghe ocupă un loc deosebit, prin faptul că ziua de 23 aprilie şi numele său sunt imprimate în calendarul bisericesc cu caractere roşii şi acest moment festiv se încadrează, de obicei, în perioada Penticostarului. El este unul dintre creştinii devotaţi învăţăturii şi învierii Mântuitorului Hristos, pentru care a primit moarte martirică în ziua de 23 aprilie în anul 303.

Prin viaţa şi activitatea sa, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a arătat ca un vas ales al lui Dumnezeu spre dovedirea adevărului şi slavei divine în momentul când idolatria încerca, după mai bine de trei secole de creştinism, să ţină lumea sub negura necunoştinţei şi să respingă lumina învăţăturii lui Hristos. Religia idolatră era încurajată chiar de împăratul Diocleţian, care a declanşat în mai multe rânduri valuri de persecuţie încheiate cu multe pierderi de vieţi creştine.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe s-a născut în a doua jumătate a secolului al III-lea, în părţile Capadociei (sau la Beirut) din Asia Mică, dintr-o familie de creştini de neam ales şi cu o frumoasă sta­re socială. În sânul familiei, el a primit o creştere aleasă şi a fost îndrumat să îmbrăţişeze, ca şi tatăl său, cariera militară, în care s-a afirmat repede, ajungând tribun şi apoi comis în armata romană. El a ajuns omul de încredere al împăratului, care îl aprecia nu nu­mai pentru calităţile sale de mare strateg, ci şi pentru bogăţia cu­noştinţelor sale filozofice acumulate de prin locurile pe unde călă­torise cu armata romană. Ajuns în vârful piramidei militare roma­ne, el se impune printr-o aleasă comportare faţă de subalternii săi şi acest lucru confirmă educaţia sa creştină datorată mamei sale care, deşi a rămas văduvă de tânără, şi-a dat toată silinţa ca pe fiul său Gheorghe să-l educe în spiritul adevăratei credinţe.

Cuvântul Sfintei Scripturi sădit în inima Sfântului Gheorghe de mama sa a rodit prin bunătatea sa faţă de subalternii săi, care se minunau de faptul cum un tânăr de 30 de ani are o forţă spirituală deosebită, fără seamăn, în înalta societate romană, stăpânită de fe­lurite manifestări imorale. Dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni l-a determinat să iubească şi să cinstească pe cei ce i-au dat viaţă şi pe cei din jurul său, să se considere ca un frate al celor cinstiţi şi să urmeze calea vieţii virtuoase. Pe chipul său tânăr şi frumos se distingeau trăsăturile smereniei, seriozităţii şi compăti­mirii faţă de cei ce erau robiţi de închinarea la forţele naturii.

Cunoaşterea şi trăirea adevăratei învăţături creştine au contribuit la formarea şi păstrarea profilului religios-moral al Sfântului Gheorghe, care în faţa prigoanei contra creştinilor declanşată de Diocleţian se va alătura celor ce slujeau pe Hristos şi îşi dau viaţa pentru El. Conştiinţa sa sinceră de creştin îl îndeamnă să se opună planurilor împăratului roman de a nimici pe creştini şi a asigura în felul acesta triumful religiei idolatre. El declară deschis în faţa împăratului că este şi el unul din slujitorii lui Hristos. Indignat de mă­sura luată de împărat, Sfântul Gheorghe îndrăzneşte să-l înfrunte pe el şi pe slujitorii săi zicând: „până când, o, împărate, şi voi curteni, veţi face război contra creştinilor? Vouă se cade să faceţi pace în toată lumea, dar acum pentru ce iubiţi războiul şi vrajba şi vreţi să vărsaţi sânge sfânt şi drept?”. Cuvintele sale dojenitoare în­furie mai mult pe suveranul roman care nu se aştepta să fie mustrat chiar de unul dintre sfetnicii săi cei mai apropiaţi şi îndrăgiţi.

Văzând câtă nedreptate se face creştinilor, oameni paşnici şi supuşi autorităţii romane, Sfântul Gheorghe, fiind de-a dreapta împăratului, îi spune în public că şi el este din rândul celor ce slă­vesc pe Iisus Hristos. Din cauza acestei mărturisiri, el este închis, şi în închisoare i se aduc feluriţi înţelepţi necreştini care să-l de­termine să se lepede de credinţa în Iisus Hristos. Încercările lor au fost zadarnice, iar torturile la care a fost supus nu l-au clătinat, ci l-au întărit în credinţa lui, la care au aderat mulţi dintre cei ce ur­măreau chinurile sale. Printre cei ce asistau la înfiorătoarele chi­nuri suportate de Sfântul Gheorghe se afla şi soţia împăratului, Priscia, care s-a botezat, luând numele de Alexandra. Împreună cu ea s-a mai botezat şi fiica sa, Valeria.

Inumanele mijloace de tortură suportate de Sfântul Gheorghe în închisoare nu-l abat de la dreapta credinţă şi din nou este întem­niţat, în temniţă, el slăveşte şi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă faţă de el, iar celor ce veneau la el atraşi de minunile pe care le săvârşea le vorbea despre adevăratul Creator şi Mântuitor al lumii. Statornicia sa în credinţă îl face să exclame în faţa mulţimii care aştepta ca el să aducă jertfa zeilor: „Cum o să servesc eu unui zeu care nici nu există, ci e plăsmuit de mintea omenească pentru interesele noastre materiale! Eu mă închin Ce­lui ce a slujit adevărului şi aduc jertfa inima mea pentru cinste şi dreptate...” Ca urmare a celor afirmate de el, împăratul l-a consi­derat drept hulitor al zeilor şi a poruncit să fie aruncat într-o groa­pă cu var clocotind, din care a ieşit nevătămat. Încercă­rile împăratului de a-l atrage la credinţa idolatră sunt zadarnice şi Sfântul Gheorghe îi răspunde cu multă seninătate şi fară teamă că el se pleacă numai Celui ce este împărat al inimilor şi sufletelor nevinovate. Că el este slujitorul lui Hristos şi nu al zeilor cărora lumea romană păgână le aduce jertfe ca să dea frâu liber patimilor şi instinctelor sale.

Refuzul Sfântului Gheorghe, care s-a declarat un slujitor con­vins până la moarte al lui Hristos, a declanşat o adâncă amărăciu­ne în sufletul împăratului, fiind astfel nevoit să-l declare ca o per­soană care necinsteşte pe zei şi se face vinovat de cea mai aspră pedeapsă, decapitarea. Aceeaşi pedeapsă va fi decretată şi pentru împărăteasa Alexandra. Înainte de a primi moartea martirică, Sfântul Gheorghe s-a rugat lui Dumnezeu. Mai înainte, Dumne­zeu i se arătase în vis, ca să nu se teamă de chinuri, ci să îndrăz­nească în faţa lor. După ce s-a rugat, şi-a plecat singur capul sub ascuţişul săbiei. Trupul său a fost aruncat în groapa comună a sclavilor, de unde mai târziu l-au luat creştinii şi l-au dus în oraşul Lida din Palestina şi aici va fi depus ulterior într-o Biserică nouă. Sfintele sale moaşte vor săvârşi multe minuni în rândul creştinilor care au cerut ajutorul său.

Prin viaţa sa scurtă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dovedit multă râvnă şi dragoste pentru învăţătura lui Hristos, pe care a apărat-o şi mărturisit-o cu mult curaj în faţa celor care îl sileau să renunţe la credinţa creştină. Înaintea celor care îl forţau să nege religia creştină, tânărul mucenic Gheorghe nu se înclină şi dă dovadă de curaj. Aşa cum ne învaţă cântările închinate Sfân­tului Gheorghe, el s-a dovedit în faţa celor ce nu-i respectau liber­tatea de conştiinţă ca un purtător de biruinţă, ca un soare străluci­tor şi ca un mărgăritar de mult preţ. Cu puterea crucii fiind înar­mat, el a zdruncinat credinţa cea spinoasă a idolilor şi a sădit viţa dreptei credinţe. El este asemănat cu un „diamant al răbdării, aprins de dragostea pentru Hristos". Pe el creştinii îl roagă să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru pacea lumii şi pentru mân­tuirea sufletelor lor. Prin trăirea sa curată, el şi-a adunat spicele faptelor bune şi a dovedit că este un lucrător iscusit în grădina Domnului, de aceea creştinii îl imploră în cererile lor ca să se roa­ge neîncetat lui Dumnezeu pentru a-i curăţi de păcate şi a revărsa peste ei mila Sa dumnezeiască. În ultimele clipe ale vieţii sale pă­mânteşti, rosteşte o mişcătoare rugăciune de laudă a lui Dumnezeu şi cere ca Cel atotputernic să ierte celor ce i-au făcut rău, iar cei ce vor chema numele său în ajutor să fie ajutaţi: „şi cei ce vor chema numele meu într-ajutor, dă-le lor cererea lor, că Tu eşti lăudat şi proslăvit în veci”. Pătruns de dragostea divină, el iartă şi cere îndurare pentru cei ce-l asupresc pe nedrept, şi atunci când este părăsit de puterea fizică şi se apropie de pragul morţii se roagă pentru pacea şi viaţa tuturor.

Se stinge din această viaţă „ca un mucenic nebiruit, ca un pur­tător de chinuri, ca un apărător al credinţei neînfruntat" (cântarea a 7-a). Ca să-şi salveze sufletul de la credinţa idolatră, Sfântul Gheorghe de bunăvoie primeşte cu mult curaj toate chinurile tru­pului. Curajul şi biruinţa sa asupra răului sunt exprimate simbolic în iconografie prin reprezentarea sa ca un ostaş tânăr, călare pe un cal, ţinând în mână o suliţă cu care ucide un balaur, tatăl minciu­nii şi al tuturor relelor. Reprezentarea sfântului sub această formă stă în legătură cu o veche istorisire, în care se spune că în părţile Libiei exista un lac în apropierea unei cetăţi. Locuitorii acelei ce­tăţi erau alarmaţi de faptul că mulţi din concitadinii lor piereau din cauza unui balaur care se afla în lacul acela şi-i atrăgea în adâncul apelor sale. De la acest necaz ei vor fi salvaţi de Sfântul Gheorghe care, înainte de a înfige cu putere suliţa sa în gâtlejul balaurului, s-a rugat lui Dumnezeu, Cel ce l-a ajutat şi astfel a ucis acest monstru ce sfâşiase mulţi oameni. Biruinţa Sfântului Gheor­ghe asupra balaurului a impresionat foarte mult pe locuitorii ace­lei cetăţi şi mulţi dintre ei s-au botezat.

Prin cuvânt şi faptă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dat do­vadă de credinţă vie şi puternică, unită cu o trăire morală ireproşa­bilă pătrunsă de virtutea dragostei creştine. El a fost asuprit pe ne­drept şi fără milă de stăpânirea romană, care persecuta în mod pu­blic pe cei ce credeau în Iisus Hristos. În faţa celor cuprinşi de gân­duri potrivnice învăţăturii Sfintelor Evanghelii, Sfântul Gheorghe se arată vrednic „voievod al lui Hristos" (Acatistul Sfântului Gheorghe) şi el este înarmat doar „cu platoşa dreptăţii, pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului" (Efeseni VI, 14-17). Din această cauză imnografii îl numesc „purtător de biruinţă" sau „dumneze­iesc viteaz", care cu îngerii dănţuieşte şi pe cei binecredincioşi îi apără şi îi sfinţeşte când aceştia îl cheamă în rugăciunile lor.

Creştinii ortodocşi, potrivit vechii rânduieli bisericeşti, cinstesc în mod deosebit, ca şi la ceilalţi sfinţi, ziua morţii Sfântului Ma­relui Mucenic Gheorghe, ca zi a naşterii sale la o nouă viaţă, feri­cită şi veşnică. Cunoscând viaţa sfântului, ei văd cu ochii credin­ţei modelul adevăratului creştin din secolul al IV-lea, aureolat de nimbul martiric şi pătruns de dragostea lui Hristos, de care nici moartea nu l-a despărţit. Chipul sfântului este pentru ei călăuză luminoasă spre cunoaşterea adevărului care este Hristos şi el le dă curaj în lupta împotriva patimilor şi tuturor relelor care duc la vrajbă între fraţi. El şi-a dat viaţa sa în nădejdea că toţi oamenii au dreptul să se bucure de viaţă ca dar al lui Dumnezeu oferit deo­potrivă tuturor ca să se pregătească pentru veşnicie. Evlavia deo­sebită a credincioşilor noştri faţă de Marele Mucenic Gheorghe se reflectă atât în purtarea numelui sfântului, cât şi în închinarea lă­caşurilor de cult. Faţă de acest mare purtător de biruinţă, domnito­rul moldovean Ştefan cel Mare şi-a arătat deosebita sa veneraţie prin faptul că mai mult de jumătate din cele 47 de Biserici zidite de el au hramul „Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe”. La aceas­tă adâncă şi felurită cinstire amintim şi obiceiul creştinilor noştri de a invoca numele său în diferite împrejurări, precum şi datina ca în ziua aceasta să-şi împodobească porţile cu crengi verzi, ca sim­bol al biruinţei vieţii asupra morţii sau al izbânzii primăverii asu­pra iernii.

În această zi sfântă, întreaga creştinătate ortodoxă cinsteşte pe Sfântul Gheorghe prin păstrarea credinţei sale pe care a mărturi­sit-o şi apărat-o cu preţul vieţii sale. După pilda Fiului lui Dumne­zeu care a pătimit din cauza fărădelegilor oamenilor, Sfântul Gheorghe a îndurat toate chinurile pentru ca duhul dreptăţii, li­bertăţii şi al păcii să domine relaţiile dintre oameni. Exemplul vieţii sale se cuvine împlinit de fiecare creştin prin săvârşirea faptelor bune, deoarece numai în felul acesta se face vrednic de aprecierea şi dragostea oamenilor şi a lui Dumnezeu. Asemenea sfântului martir, orice creştin trebuie să dovedească statornicie în credinţă şi îndelungă-răbdare în nevoi sau în necazuri, pentru a primi de la Hristos cununa biruinţei asupra păcatelor. Ca mesager al păcii, el se face pildă tuturor celor ce slujesc pe Dumnezeul păcii.

În semn de cinstire deosebită faţă de Sfântul Gheorghe, să adu­cem în locul florilor naturale, buchetul virtuţilor noastre, pentru a fi slujitori ai luminii şi ai vieţii celei adevărate. Oferind acest smerit dar purtătorului de chinuri şi de biruinţă, el nu va înceta niciodată să se roage pentru iertarea greşelilor noastre înaintea Mântuitorului Hristos şi noi vom prospera în viaţa duhovnicească. Să cerem din adâncul sufletelor noastre Sfântului Mare Mucenic Gheorghe să fie mereu rugător şi mijlocitor pentru noi înaintea lui Dumnezeu, izvorul vieţii şi al darurilor spirituale. Ca o stea pur­tătoare de lumină duhovnicească să ne călăuzească totdeauna spre toate lucrurile bineplăcute oamenilor şi lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin.

Pr. Prof. Dr. Emilian Corniţescu, (Glasul Bisericii nr. 3, 1988

INALTAREA CASEI

Sfantul Nicolae Velimirovici

               Oamenii care-si zidesc viata pe credinta în Hristos ca pe o piatra, sunt numiti în Evanghelie întelepti, iar aceia care si-o zidesc pe nisip, neîntelepti. Zidirea celor întelepti va ramâne în veac, iar zidirea celor neîntelepti se va sfarâma sub suflarea vânturilor si se va prabusi. În vechime au fost oameni lepadati de Dumnezeu, care s-au gândit sa ridice un turn pâna la cer. Ei chiar au început sa zideasca acest turn din caramida, însa Domnul a nemernicit zidirea lor, pentru ca nu avea temelia pe piatra, pe piatra credintei, ci era asezata pe nisipul miscator al necredintei. Altfel vorbind, ea era întemeiata nu pe credinta în Dumnezeu, ci pe credinta în om. O astfel de lucrare s-a surpat atunci si întotdeauna se va surpa, daca nu este începuta în numele adevaratului Dumnezeu si pe temelia credintei întru El. Nisipul, în acest caz, este simbol al netrainiciei, al slabiciunii.

Sfantul Nicolae Velimirovici, Simboluri si semne, traducere de Gheorghita Ciocioi, Ed. Sophia, Bucuresti, 2009, p. 33

BILANTUL

Sfantul Ioan din Kronstadt

             De-ti va trece cândva prin minte gândul nechibzuit de a-ti face „bilantul” faptelor bune, cauta îndata sa-ti opresti aceasta pornire gresita, facându-ti mai degraba socoteala pacatelor în care cazi neîncetat si a nenumaratelor ocazii când L-ai jignit pe Stapânul Cel Preabun si Preaîntelept si le vei gasi mai multe decât nisipul marii, faptele bune fiind în comparatie cu ele ca si inexistente.

Sfantul Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, traducere de Boris Buzila, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 104

ADMIRAŢIE

-Sf. Ioan Gură de Aur -

Cel ce admiră cele de râs, de multe ori şi el este de râs şi chiar mai rău decât bufonii.

A învăţa pe cineva e lucru uşor, însă a-i arăta şi o cale oarecare, sau, mai bine zis, un mijloc sigur prin care să reali­zeze cu uşurinţă cele învăţate, aceasta este de admirat.

EXPERIENTA DE VIATA

Compozitorul Arvo Part

             Omul este mai mult decât o masina oarecare sau un sac gol. În el, pe lânga toate celelalte, functioneaza mereu si constiinta; ea îi trimite impulsuri. Daca în jurul nostru si înauntru, în sânge, este mereu zgomot, atunci bineînteles ca nu mai ascultam aceste impulsuri. Nu stim cine suntem. Suntem târâti de puhoiul unui râu de munte. Dar închipuiti-va ca acolo, în râul cel de munte, omul lupta între viata si moarte si, dupa o piatra oarecare, într-un coltisor, deodata se opreste. Si acolo este liniste. Si slava lui Dumnezeu ca a izbutit sa iasa de acolo [din acel puhoi] macar pentru o clipa. Iata, atât de dramatice pot fi lectiile din care putem învata adeseori în timpul vietii. Lucrul acesta trebuie trait. De zeci de ori. Numai atunci începe [sa se arate] o oarecare stralucire tacuta si umilincioasa, care va ramâne. Apare experienta, deprinderea, si omul începe sa vada în acest întuneric. E ca si cum ai intra din strada într-o încapere întunecoasa si n-ai vedea nimic la început. Abia apoi începi sa vezi. Odata cu trecerea anilor. Aceasta discutie nu este pentru cei tineri. Ei nu pot sa se raporteze astfel la problemele de felul acesta. Omul care are putina experienta de viata, care a suferit putin, umbla pe alte cai. El are alte interese si necesitati.

Compozitorul Arvo Part, Cantul inimii – puterea cuvantului si a muzicii (AP), traducere de Laura Marcean & Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2012, p. 112

PRIZONIERUL

Sfantul Tihon din Zadonsk

             Vezi ca un om care a cazut prizonier la un dusman hain îndura suferinte de tot felul. El este ferecat în lanturi de fier, este silit sa traiasca dupa voia celui ce l-a înrobit, sa-i faca pe plac celui care îl cazneste, si rabda batjocoririle, defaimarile si ranirile pricinuite de acela – într-un cuvânt, duce o viata plina de amaraciune, care nu este cu nimic mai buna decât însasi moartea. De la aceasta înrobire simtita, întoarce-ti mintea spre înrobirea cea nevazuta. În ce amarnica prinsoare se chinuieste sufletul cel pacatos care a fost luat sub stapânire de diavolul, stapânitorul acestei lumi! Legându-l cu lanturile poftelor lumesti, el îsi savârseste reaua sa voire asupra sufletului înrobit, îl face de râs, îl batjocoreste, peste ranile cele vechi îi face altele noi, îl t&ac irc; raste dintr-o nevoie în alta si-l ademeneste dintr-o faradelege în alta. Amarnica e robia cea trupeasca, însa cea sufleteasca este si mai cumplita! Caci cel robit trupeste, desi lucreaza cu trupul pentru chinuitorul sau, cu duhul este slobod si duhul lui nu poate fi legat sau stapânit de nimeni. Si-apoi, el se va izbavi de necazul sau prin moarte. Însa cel care are sufletul sau înrobit, desi poate fi slobod cu trupul, este mai nenorocit decât oricare dintre cei robiti trupeste, caci unul ca acesta va fi legat în veci, daca nu se va izbavi prin harul lui Hristos. O astfel de înrobire e cu mult mai pagubitoare prin faptul ca pacatosul n-o vede; el gândeste despre sine ca e slobod, ca nu slujeste nimanui, însa de fapt este mai nenorocit decât cel ce are trupul ferecat în lanturi.

Sfantul Tihon din Zadonsk, Dumnezeu in imprejurarile vietii de zi cu zi, traducere de Olga Bersan, Ed. Sophia, Bucuresti, 2011, p. 80.

PRIZONIERUL - Sfântul Tihon din Zadonsk

DORUL DUPĂ DESĂVÂRȘIRE

 Arhiep. Justinian Chira

       Tuturor oamenilor le doresc ghimpii greu de stapânit ai nemultumirii de sine, ca pe cel mai pretios si luminos dar. E în firea oamenilor zbuciumul, nemultumirea de sine, setea dupa noi orizonturi, dorul dupa desavârsire.

Arhiepiscopul Iustinian Chira, Cuvintele Parintelui - un ghid al frumusetii launtrice, Ed. Mega, Cluj-Napoca, 2009, p. 32. 

Predică la Sfânta și Marea Luni

Părintele Petroniu Tănase Predici

Dar Iosif este „preafrumos” nu prin frumusețe trupească, ci prin frumusețea curăției sale. Curăția, întreaga înțelepciune, cum o numesc Părinții, este o numire cuprinzătoare a tuturor virtuților, semnul credincioșieii statornice față de Dumnezeu. De aceea, tot păcatul este întinare, necurăție, desfrânare, întrucât omul păcătuind, părăsește pe Mirele cel adevărat, pentru care a fost creat, și aleargă la diavolul cel necurat.

Sfânta și Marea Luni ne pune înainte blestemarea smochinului neroditor (Matei 21, 19 - 20) și istoria lui Iosif cel Prea Frumos.

Din aceste pilde se desprind două înțelesuri paralele: unul istoric, privind poporul evreu în așteptarea primei veniri a lui Mesia; altul duhovnicesc, eshatologic, privind pregătirea și așteptarea celei de a doua veniri a Mirelui.

Cămara cea împodobită a Mântuitorului în care trebuia să intre Israel este Biserica lui Hristos. N-a intrat, însă, în ea pentru două mari păcate, pe care le pomenește Domnul în Vinerea Mare (Utrenie): „Două lucruri și rele a făcut fiul Meu cel întâi-născut, Israel: pe Mine, Izvorul apei vieții, M-a răstignit pe lemn, iar pe Varava l-a cerut și l-a slobozit”.

Primul este sterpiciunea, nerodirea: a părăsit apa vieții, cuvintele Evangheliei, și și-a săpat puț sfărâmat, adică tâlcuirile strâmbe ale formalismului Legii. Pilda smochinului are în vedere, în primul rând, această sterpiciune a Sinagogii. Nu era timpul roadelor, nu se coborâse Duhul Sfânt, dar era stearpă, nu avea semne de rodire. Refuzul net al Evangheliei și înțelenirea în formalismul Legii i-a adus blestemul și uscarea: „Să nu mai rodești în veac”.

Celălalt păcat al lui Israel este desfrânarea. Mesia venise în primul rând pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel. Acesta era chemat să intre întâi în cămară, Mirele Hristos la dânsul venise. Or, Israel s-a lepădat de adevăratul său Mire și a preferat pe Varava, un tâlhar. De aceea Biserica îl numește „Adunare vicleană și desfrânată care n-a păzit credința bărbatului său”.

Iosif, din seminția lui Israel, este o pildă de curăție și de credință față de stăpânul său; a ales închisoarea decât să se învoiască la momelile desfrânate ale egiptencei.

Cele două păcate ale lui Israel sunt de-a pururi piedică la intrarea în cămara de nuntă a Mirelui Hristos. Smochin neroditor este tot sufletul care nu se adapă din Izvorul vieții, Hristos, și nu aduce rodul duhovnicesc al Evangheliei. Mântuitorul, de-a pururi, flămânzește de mântuirea noastră și caută la noi rodul faptelor mântuitoare și neaflându-l, ne blestemă cu uscarea, făcându-ne materie pentru focul gheenei. De aceea, Vecernia de luni ne îndeamnă: „Temându-ne fraților, de pedeapsa smochinului celui uscat pentru nerodire, să aducem roade de pocăință lui Hristos, Cel ce are mare milă”. Rodnicia de fapte bune este o datorie, potrivit cu puterea harului primit la Sf. Botez, precum teologhisește și îndeamnă Marcu Pustnicul: „Omule, care ai fost botezat în Hristos, dă numai lucrarea pentru care ai luat puterea”. Aceasta este haina sufletească cu care se poate intra în cămara vieții de veci.

Prea Frumosul Iosif e pomenit pe de o parte pentru curăția lui, pe de alta, pentru că este icoană a Mântuitorului. Așa cum Iosif fusese vândut de frații săi cu gândul ucigaș, dar mai apoi se făcuse izbăvitorul lor, hrănindu-i cu pâine în vremea foametei, tot așa și Mântuitorul Hristos a fost vândut și dat la moarte de neamul Său, dar S-a făcut mântuire lui Israel și întregului neam omenesc, hrănindu-ne cu pâinea cea cerească a Preacuratului Său Trup.

Dar Iosif este „preafrumos” nu prin frumusețe trupească, ci prin frumusețea curăției sale. Curăția, întreaga înțelepciune, cum o numesc Părinții, este o numire cuprinzătoare a tuturor virtuților, semnul credincioșieii statornice față de Dumnezeu. De aceea, tot păcatul este întinare, necurăție, desfrânare, întrucât omul păcătuind, părăsește pe Mirele cel adevărat, pentru care a fost creat, și aleargă la diavolul cel necurat.

Slava de la stihoavna Utreniei teologhisește minunat despre înțelesul duhovnicesc al curăției: „A doua Evă aflând șarpele pe egipteancă, se nevoia să vâneze pe Iosif prin cuvinte de momeli. Iar el, lăsându-și haina, a fugit și a scăpat de păcat. Și gol fiind, nu s-a rușinat, ca și cel dintâi-zidit mai înainte de cădere...”.

Adam și Eva au fost creați de Dumnezeu „goi și nu se rușinau” (Facere 2, 25) și așa fiind, erau ca întreaga făptură, frumoși foarte. În ce stătea goliciunea lui Adam? Omul în Rai, zice Sf. Maxim, ducea o viață simplă, nemeșteșugită, nu avea nevoie de îmbrăcăminte, deoarece din pricina nepătimirii ce avea, nu se temea de rușine. Înainte de cădere, el nu era tras încoace și încolo de pornirile stricăcioase și contrarii ale trupului, ci era mereu gol și liber de prefacerea necontenită având o așezare trupească simplă și neînvrăjbită (Ambigua).

După cădere însă, primilor oameni li s-au deschis ochii, au cunoscut că erau goi, s-au rușinat, și-au făcut acoperământ de frunze și s-au ascuns (Facere 3, 7-10), iar după blestem, Dumnezeu le-a făcut îmbrăcăminte de piele și apoi i-a scos din Rai.

De atunci, goliciunea trupească era mereu rușinoasă pentru om, aducându-l aproape de prima cădere, de păcat. Când însă biruiește păcatul și ajunge la nepătimire, goliciunea nu mai este rușinoasă. „Iosif gol fiind, nu s-a rușinat ca și Adam înainte de cădere”. Mulți pustnici și oameni ai lui Dumnezeu (de exemplu Sf. Maria Egipteanca) au trăit goi și nu se rușinau, goliciunea lor fiind semnul de nepătimire și pricină de laudă.

De fapt, omul în Rai nu era gol desăvârșit; era îmbrăcat în veșmântul harului nepătimirii, iar goliciunea cea din afară pentru el nu avea înțeles. Tot așa omul duhovnicesc, chiar dacă trupul este gol, el este îmbrăcat cu haina virtuții și goliciunea trupească este ușor de purtat. Păcatul, lipsindu-ne de îmbrăcămintea harului, ne dă simțământul goliciunii rușinoase, de unde nevoia instinctivă a omului de a-și acoperi goliciunea trupească.

Oare în dezgolirea trupească pe care o întâlnim tot mai des la omul de azi, nu cumva se vădește, inconștient, nostalgia omului după goliciunea cea cinstită dinainte de cădere? Dar ea, lipsită de cinstirea virtuții, i se întoarce în păcat și spre mai mare rușinare.

Nerodnicia virtuții și necurăția sunt păcatele cele mai mari care ne lipsesc de cămara cea împodobită a Mântuitorului. Dimpotrivă, pentru a putea intra împreună cu El, trebuie să ne agonisim asemănarea cu El, prin dăruire totală în slujirea Lui și prin desăvârșita curăție. Aceasta este prima lecție a sfintei și marii Luni.

Mai există însă o primejdie. Apostolii, mergând spre Ierusalim, socoteau că acum este momentul inaugurării mult doritei Împărății mesianice, care avea să fericească pe Israel printre celelalte neamuri. De aceea, cererea celor doi fii ai lui Zevedei, de a sta de-a dreapta și de-a stânga, asupra căreia stăruie de asemenea Sfânta și Marea Luni: „Doamne, nepricepându-se mama fiilor lor Zevedei, pentru taina cea nespusă a rânduielii Tale, a cerut de la Tine ca să dăruiești fiilor ei cinstea împărăției celei vremelnice...” (Utrenia).

Dacă cele două păcate de mai sus au primejduit sinagoga, de acesta din urmă au fost primejduiți cei mai aproape ai Domnului, ucenicii, Biserica Sa. Mântuitorul însă ne arată că această înțelegere este străină de Dânsul... „Ci Tu, învățând pe ucenicii Tăi, le-ai zis să nu se asemene păgânilor, ca să stăpânească pe cei mai mici... Că nu va fi așa între voi, ucenicii mei...; ci cel mai mare dintre voi să fie slujitor tuturor. Că și Eu Însumi am venit ca să slujesc lui Adam celui ce sărăcise, și să-Mi dau sufletul răscumpărare pentru mulți...”.

Slava și bogăția la care râvneau ucenicii și în care veacuri de-a rândul s-a desfătat Biserica cea pământească, nu sunt în duhul Învățătorului Care, bogat fiind și Stăpânul a toate, de voia Sa a sărăcit și a luat chip de rob și a venit nu ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să Se dea răscumpărare pentru lume. Sărăcia și smerenia slujitoare a aproapelui cu care S-a îmbrăcat Mântuitorul, abia în veacul de acum Biserica începe să le descopere în adevărata lor lumină. Cât de anevoie unele adevăruri majore se impun atenției oamenilor! Pildele nu au lipsit, căci Biserica de multă vreme cinstește astfel pe Cuvioșii săi: „Cuvioase Părinte, glasul Evangheliei auzind... bogăția și slava întru nimic le-ai socotit și tuturor ai strigat: iubiți pe Dumnezeu și veți avea dar veșnic. Nimic să nu cinstiți mai mult decât dragostea Lui și atunci când va veni întru slava Sa, veți avea odihnă cu toți sfinții...” Sărăcia, smerenia și dragostea de Dumnezeu sunt podoabele care ne deschid larg ușa cămării celei împodobite a Mântuitorului.

(Părintele Petroniu Tănase)

Sursa: Pr. Alexandru Stanciulecu Barda