Psihicul uman în
pandemie. Cum se va transforma omul
Teodor Palade
15 Aprilie 2020
Se împlinesc
patru luni de când omenirea trăiește un teribil șoc psihic. Discursurile
catastrofice ale politicienilor, măsurile dure luate de guverne, anularea
libertăților socotite până acum de neatins și o campanie furibundă de presă
destinată amplificării fricii până la paroxism au marcat aproape fiecare suflet
al planetei. S-a născut, astfel, psihoza pandemiei!
Cetățeanul, o entitate lipsită de
simțăminte
Cu fiecare
ieșire în public a oficialităților, indiferent de țară, publicul este asigurat
că prima grijă a guvernelor o reprezintă cetățeanul. Da, dar cum arată acest
cetățean? Într-un fel arată cetățeanul
adevărat, real, și cu totul altfel cel pe care îl vede autoritatea publică.
După cum se comportă autoritățile cu el, cetățeanul lor pare a fi un erou de
basm. El nu are simțăminte omenești. Nici suflet. Poate răbda orice, oricât.
Nimic nu-l influențează, nimic nu-l zdruncină, nimic nu-l destabilizează.
Pentru „protecția” acestui cetățean, au fost și continuă să fie inventariate o
multitudine de măsuri economice, financiare, politice, menite să evite consecințele
cu adevărat dezastruoase ale crizei generate de COVID-19. Pentru că cetățeanul
pe care îl vede politicianul nu are simțăminte,nu i pregătește nimic pentru
psihic. Nimic pentru sănătatea sa mintală. Ca și cum cetățeanul de azi ar fi
lipsit de creier.
În mod
normal, comunitatea internațională ar fi trebuit să fie pregătită pentru
eventualitatea unei pandemii catastrofale. O repetiție generală avusese loc în
octombrie 2019, cu ocazia exercițiului pandemic Event 201, exercițiu desfășurat (întâmplător sau nu) cu mai puțin de două luni înainte de explozia
noului coronavirus la Wuhan.
Urmare a
concluziilor desprinse cu ocazia Event 201, Johns Hopkins Center for Health
Security, Forumul Economic Mondial și Bill&Melinda Gates Foundation au
emis, de comun acord, o serie de propuneri amănunțite destinate guvernelor,
organizațiilor internaționale, centrelor de afaceri și corporațiilor, prin care
să fie prevenite ori reduse posibilele urmări ale unei pandemii de proporții
globale. Oricât am căuta, între acestea nu găsim nimic, absolut nimic, care să
se refere la prevenirea șocului psihic al pandemiei și a urmărilor acestuia.
Chiar dacă
realitatea ulterioară a arătat că nimeni nu a luat în serios atenționările
oferite de cei implicați în exercițiu, lipsa laturii psihologice a fenomenului
demonstrează că factorii de decizie sunt dezinteresați de ceea ce se întâmplă
cu psihicul omului sau că, la fel de condamnabil, operează cu entități umane
incorect percepute, complet dezumanizate. Variante care, în oricare circumstanță
imaginată, pot fi extrem de periculoase pentru societate. Dacă pentru efectele
economice, financiare și politice au existat o serie de predicții, dacă pentru
păstrarea sub control a efectelor de mai sus au fost, sunt și vor fi elaborate
sute, mii de analize și recomandări, pentru prevenirea și consecințele
psihologice ale acestui cataclism global nu există studii serioase, iar
guvernele par a nu realiza că, în afară de hrană și de bani, cetățeanul mai are
și creier, sentimente.
Factorii de
decizie par a nu înțelege că omul este stăpânit de emoții, de afecțiuni, de
credințe, aspecte care, de cele mai multe ori, sunt mai importante la nivel
individual sau al colectivității decât
cei câțiva dolari în plus sau în minus din buzunar.
Mai presus de număratul sicrielor
Ce se
întâmplă în subconștientul unui om obligat la izolare socială timp de săptămâni
sau de luni de zile? Cum este personalitatea sa modificată? Cum sunt
influențate sentimentele reciproce în familiile obligate la distanțare socială
pentru perioade îndelungate? Cum evoluează creierul copilului lipsit de
libertate, constrâns să stea între patru pereți timp îndelungat, fără nicio
legătură cu cei de vârsta sa? Care sunt consecințele imediate și ulterioare ale
panicii intermediate de mass-media aflate într-o permanentă campanie de
inducere a fricii (cunoscând că panica se acumulează pe principiul bulgărelui
de zăpadă) și susținută de un guvern care impune restricții după restricții și
pedepse tot mai exagerate destinate amplificării fricii?
Cum se
readaptează la rigorile societății un angajat trimis perioade lungi de timp în
șomaj sau în concediu fără plată? Dar cel aflat permanent față în față cu
spectrul morții iminente indus prin toate mijloacele media? Cum face față șocului
lipsei bruște de mijloace de existență un cetățean și așa stresat de faptul că
trăia de pe o zi la alta? Cum se răsfrâng toate acestea asupra situației unei
țări sau a unui continent unde legăturile bilaterale, suspendate acum,
reprezentau suportul real al dezvoltării?
I-a contabilizat cineva, alături de intimidantele cifre ale victimelor
acestui virus ciudat, pe cei care și-au pierdut mințile din cauza fricii
prelungite, pe cei care au ajuns internați în ospicii, pe cei care s-au sinucis
fiindcă n-au putut suporta presiunea psihică la care au fost supuși în mod
irațional, pe cei ale căror maladii s-au accentuat din cauză depresiei până la
limita fatalului?
Organizația
Mondială a Sănătății (O.M.S.) a rostit vreun cuvânt în legătură cu consecințele
psihologice pe termen scurt și pe termen lung ale anxietății generate de
izolarea socială, de instituirea carantinei în masă, de urmărirea cu poliția a
posibililor infectați și a familiilor acestora? A fost preocupată, măcar un
moment, O.M.S. de consecințele anxietății induse de măsurile de separare
socială la care este supusă populația globului?
Întrebări.
Întrebări fără de sfârșit. Întrebări care au nevoie de un răspuns, mai presus
de număratul zilnic al sicrielor. Întrebări care ar trebui să preocupe guvernele
lumii și care azi par a fi acoperite de valul nemăsurat al restricțiilor și de
produsele nenumărate ale mașinăriei de inducere a fricii. De ce răspunsul la
aceste întrebări este important? Fiindcă practic, noi, oamenii, am devenit,
prin declanșarea (voită sau nu) acestei pandemii, obiectul unui imens
experiment psihiatric. Fiindcă, indubitabil, readucerea lumii într-o matcă a
firescului va trebui efectuată cu oameni. Cu oamenii aceștia care, deși
guvernanții nu observă, au simțăminte, au trăiri, au suflet. Și, tocmai aceste
trăsături specifice nouă ne deosebește de animale. Negarea lor ne poate
întoarce, adânc, în istorie.
Glasul rațiunii, un deziderat necesar
dar de negăsit
Întregul set
de disfuncționalități induse de pandemie, fie ele financiare, economice,
comerciale sau în legătură cu dispariția locurilor de muncă, lasă o amprentă,
uneori de neșters, pe plan psihic. Ele se acumulează și prezența acestora poate
disturba, pentru perioade măsurate în ani, activitatea umană.
Cu numai o
lună în urmă, psihiatrul indian Debanjan Banerjee enunța câteva dintre căile
prin care pandemia COVID-19 atacă psihicul fiecăruia dintre noi. Ele sunt
importante și merită menționate: frica permanentă de a nu supraviețui unei
eventuale infectări; sentimentul
continuu de insecuritate indiferent de locul unde te-ai afla; acumularea stării
de anxietate ca urmare a distanțării de familie și de prieteni; fobia ieșirii
din casă; stigmatizarea și perceperea ca dușmani a tuturor celor care tușesc
sau prezintă semnalmentele unei răceli; dorința nestăpânită de a lua
medicamente; frica de a sta fără mască, chiar atunci când aceasta nu este
necesară; abuzul nestăpânit de dezinfectante; apariția fricii față de alți
oameni; frustrarea indusă personalului medical obligat la contactul nemijlocit
cu bolnavii și teama transformării din curant în agent transmițător ai bolii.
Dar cine are timp să se aplece asupra celor spuse de un psihiatru? Experiența
de până acum demonstrează că, deși sunt priviți cu interesul pe care îl acorzi
în mod normal unui specialist, psihiatrii și psihologii nu au fost niciodată
ascultați cu adevărat de autorități.
Specializat
în geopolitică, jurnalistul și scriitorul francez Renaud Girard, fost
corespondent de război și confruntat pe front cu efectele devastatoare ale
panicii, ale fricii de moarte, se întreabă dacă nu cumva izolarea impusă
populației reprezintă un rău mai periculos decât boala în sine.
El apreciază
că, anul acesta, mortalitatea ar putea crește în comparație cu anii trecuți nu
datorită celor răpuși de COVID-19, ci prin moartea celor uciși ca urmare a
dezorganizării impuse de isteria colectivă, de distrugerea căilor de
aprovizionare și, mai ales, de efectele nefaste ale carantinei generalizate.
Mai tîrziu va trebui ca sociologii să analizeze cu grijă rolul jucat de mediile
de informare în apariția unei psihoze mondiale față de o maladie care de fapt
nu este așa de letală.
Este puțin
probabil ca, în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, vreo entitate
guvernamentală să analizeze în profunzime și cu onestitate răul generat de
presă în această perioadă. Mai mult ca sigur, nicăieri pe glob, nu vor fi
contabilizate vreodată victimele directe sau indirecte ale inducerii fricii de
către o presă aflată într-o cursă fără precedent pentru senzaționalul morbid. Azvârlite
în anonimatul pierderilor colaterale de către numărătorii profesionalizați ai
sicrielor umplute de „pandemia secolului”, cei uciși de frică, de anxietate, de
depresie, vor rămâne pe veci neștiuți. În mod bizar aproape nimeni nu este
preocupat de aspectul psihologic al măsurilor dure luate împotriva
cetățeanului, măsuri care, în mod cinic, de cele mai multe ori sunt justificate
tocmai prin dorința autorităților de a-și demonstra „grija față de om”. Privim,
cu neputință de reacție, cum ipocrizia este ridicată la nivel de politică
globală. Glasul rațiunii nu răzbate de
nicăieri și o concluzie îngrijorătoare capătă un contur tot mai ferm: se pare
că societatea de azi nu este interesată de felul cum va arăta din punct de
vedere mintal societatea de mâine.
Speranțe?
Preocupați
de situația lor politică, care a fost
perturbată brusc din liniștea sa firească de pandemia sosită pe neașteptate,
politicienii își îndreaptă acum toată atenția spre modificarea discursului
politic. Unii aflați în prag de alegeri, alții în plină campanie electorală, se
adresează unui cetățean standard croit după tiparul prezentat de consilieri.
Nu este timp
de analizat și înțelese sentimentele. Nu interesează pe nimeni frustrările
omului de rând, ale turmei. Se alege calea cea mai ușoară. Cel mai simplu
pentru politician este să se copieze măsurile, bune-rele, luate în state care
s-au confruntat deja cu criza, să anticipeze evoluția situației în favoarea lui
și să încerce câștigarea de capital politic prin promisiuni cât mai tentante.
Dacă privim atent, așa se și întâmplă. Prin urmare, și realitatea a
demonstrat-o, sunt slabe speranțe ca cineva să ia în considerare efectul
psihologic al pandemiei.
S-a ajuns la
situația în care te întrebi, cu justificată mirare, dacă suita de măsuri de o
duritate fără precedent și incomplet susținută de realitate nu reprezintă ea
însăși o fațetă a efectului psihologic pe care pandemia îl are asupra
politicianului de vârf, un mod de manifestare a psihozei pandemiei. O analiză
atentă a fenomenului ar fi absolut necesară.
Vrând-nevrând, ne aflăm deja la poarta
infernului. Gândul ne duce spre genialul Dante și spre opera sa de neegalat,
Divina Comedie. Și n-o facem pentru a descoperi cum Dante ierarhizase defectele
și viciile omenești asigurând pentru fiecare dintre ele (lașitate, desfrâu,
zgârcenie, proxenetism, risipă, lingușire și trădare) câte o caznă pe măsură.
Ci, pentru ca, având în minte imaginea politicianului modern și în fața ochilor
infernul zămislit de noi, numit COVID-19, să ne reamintim cuvintele pe care, cu
geniul său care transcede timpul, Dante le așezase deasupra porții de intrare în infern: „Lasciate ogni
speranza, voi ch’entrate !” (Lăsați orice speranță, voi cei care intrați)
--------------------------------------------------
Publicat şi în revistan Q Magazin -
https://www.qmagazine.ro/psihicul-uman-in-pandemie-cum-se-va-transforma-omul/ -
13.04.2020
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu