Ce să însemne toate astea?
~*~
Aceasta nu este o poezie.
Poți asculta ce a dorit să spună
poetul despre sine însuși.
Stoluri de gânduri ajung purtate de
norii imaculați ai rândurilor,
prin vălurile albe ce-ascund
chipurile sub convulsiile interioare,
o hartă după natură prin ce contează
sau chiar nu mai contează,
precum întâlnirea nebănuită dintre o
cutie de chibrituri
și o carte uitată pe o bancă din
parc,
în ploaia torențială.
Imagini juxtapuse, răsturnate, cu
izbucniri solare, plutesc prin jur.
Un puf de păpădie se-agață de-o rază
de soare,
o frunză uscată dansează delirant
pe-o ramură de-arțar,
purtat de vânt, într-o singurătate
dureroasă,
un ciulin s-a rătăcit într-un vers
obscur
în care marea își schimbă culoarea,
câteva vrăbii se bălăcesc
în bolul cu apă de pe pervaz,
iar Sarah, cățelușa vecinei
– un bulgăre de blană și lumină,
privește lung spre fereastra mea,
doar-doar mă va zări să-i spun câte
și mai câte,
radiază când ies afară, aleargând în
brațele mele.
Ce este nemișcarea? Dar ce este mișcarea
de partea cealaltă a vederii?
Percepția și semnul ei de întrebare.
Fața și spatele aceleiași monede,
ce-și poate schimba oricând imaginea.
Acesta nu este un măr, scria
Magritte, în pictura lui.
Înțelegem sau nu, tot ce spunem, tot
ce gândim
și tot ce facem își poartă imaginea
trădată,
de nereprodus,
prin formele neliniștitoare,
ambigue, ireductibile
– sămânța și rodul, un cântec de
iubire.
Undeva, acolo, în spatele cortinei
purpurii, cuvintele înfloresc
în verdele crud al mugurelui abia ieșit,
în violetul vibrant al petalelor de
irisi,
se-ntind, apoi,
în ramuri lungi până la cer.
Ce se ascunde în oglinda intangibilă,
sub imperiul luminilor, dincolo de ce
privim?
Misterele se creează, nu se dezleagă.
Aceasta nu este o poezie și-atunci
te-întrebi ce este.
O pictură neterminată prin umbrele
adânci,
ale unui amestec de galben și de
albastru
care nu dezmorțește un verde intens,
o șoaptă, un vis,
un sâmbure de încredere,
o nouă primăvară pe vechile dureri,
o viziune năucitoare sub țesutul
interstițial,
un poem nedescoperit vreodată,
o paranteză pe care Naum n-o va
închide niciodată,
o cheie tainică ce va elibera, în
balsamul zorilor,
puiul născut în colivia suspendată,
spre câmpiile nedeslușite?
Așa a vrut poetul – va spune
cititorul,
în care-și regăsește izolarea și
liniștea în lumina dimineții.
27 martie 2020
*
Din rădăcini spre muguri, foşnetul
stelelor
~*~
Pe malul rîului se reflectă surâsul
lunii,
pasărea cu aripi de dragoste
şi tu, cel trezit c-a-ngropat
dimineţile
în fântâna din care
vor bea vise
călătorii de pretutindeni,
ca-ntre timp să devină
fulger şi lacrimă, mugur şi adevăr.
Petale de nufăr în ploaie, o
mângâiere
cu mir unsă pe pielea de aur şi
smirnă,
o ţiteră dintr-un colţ ciupită
de-o pală de vânt.
Noaptea este aşteptată de cei ce ştiu
să-i desluşească lumina.
Când la fereastra mea
stelele foşnesc,
vestesc că au un poem printre ele.
În casa aceea este un rug ce arde
în forma inimii tale.
Ferice de cel ce are bucata lui de
cer
şi culoarea vie din aripa fluturelui!
Chiar dacă viaţa te-a-ndoit
un cuib de fluturi porţi în fiinţa
ta.
Alergi prin cărările deschise de
lumină,
lăcrimezi prin poveşti cu filele arse
de dor,
cerni nisipurile celor mai bogate
ţărmuri,
la piept strângi comori, apoi le
dărui,
din ele să-şi facă şirag de lumi.
Te vei întoarce pe ţărmul cu petice
de linişte
de câte ori plouă cu tine pe apus,
trăind în inima macilor, alergând
printre vârste.
În palmele tale, stânci şi lumină,
scări şi comori de cenuşă, ţărmuri şi
dor...
Arsura din glasul ei transmite arsura
trupului lui.
În matca pământului se zăresc
flori roşii izvorâte din piatră,
un licăr de speranţă, apropierea
inimilor,
o sferă luminoasă în continuă rotire,
două drumuri şi două ajungeri.
Delicat le e timpul! Ca o taină:
deşi în văzul vieţii, în ochi,
nimănui.
Simţi primăvara câmpului lor plin de
flori?
Ca şi când ai fi îndrăgostit de-un
câmp de margarete,
din rădăcini spre muguri, din cer
spre pământ...
Ca valurile, timpul se sfarmă
dinaintea
acelui ţărm neştiut. Timp pierdut sau
câştigat,
alergările noastre sau fugi înspre
niciunde?
Între două vise ne derulăm,
timpul deschide
şi-nchide porţi, uneori prea curând.
Mai avem timp să ne privim în ochi?
Mai este apa izvoarelor spălată de
ochii noştri?
Nu există moarte, există un aici,
un dincolo şi iubirea ce face
puntea de legătură, dincolo de
infinit!
*
Echilibru fragil
~*~
O nouă primăvară a răsărit prin
spațiile ordonate,
o nouă lumină cu pomii abia înfloriți
ce, parcă, nici miresmele
nu-și mai adie suspinul tandru,
cu flori multicolore,
mult prea repede trecute,
cu pasări ce plutesc tăcute, în
bătaia inimii.
Trebuie să ai aripi lungi, dacă vrei
să zbori ca vulturii.
Panorama aceasta mă poartă
într-o dimineață de toamnă, la
Milano.
De la aeroport am ajuns
la gara centrală,
de unde am pornit domol spre dom.
Oricând lumea cunoscută se poate
transforma
într-una de nerecunoscut?
Un echilibru fragil care ne luminează
viața,
în fiecare dimineață, s-ar putea
distruge într-o clipă.
Într-o liniște apăsătoare, un oraș
tăcut, cenușiu,
ca-ntr-un film absurd, distopic,
derulat cadru după cadru,
printr-o succesiune de oglinzi
și secvențe decupate – gând și umbră –
într-o buclă de timp, fară amintiri,
fară zâmbet,
fară speranță.
Te întrebi unde te afli.
Pe străzi nu vezi nicio mașină,
niciun om,
nicio lumină nu licărea în ferestrele
cu jaluzele trase,
nimeni pe drum, nimeni în jur,
nicio pasăre cuibărită.
Nimeni, nimeni,
nimeni.
Am continuat să merg pe străzile
pustii,
privind clădirile inerte, înșirate,
în depărtare,
ieșite din matcă,
zgomote rătăcite, în ceață estompate.
În piața domului, venită de nicăieri,
o pată de culoare,
cuvântul și lumina te atingeau domol.
15 martie 2020
*
În spațiile interioare
~*~
Pentru ochiul poetului, norii sunt
suspendați pe aripi de vis.
Înfășurat în poezie, ca o pătură, ca
o îmbrățișare,
își amintește de miresmele ploii pe
trotuare.
Aerul pe care-l respiră este mâna
lui.
Un zâmbet este sigiliul tăcerii.
În văzul tuturor sunt ascunse
tiparele vieții.
Asculți muzica sferelor?
Sămânța ce conține întregul.
Privești spirala unei scoici, curba
uni val,
o pânză de păianjen și picăturile de
apă depuse.
În fiecare picătură regăsim
reflexiile din celelalte picături,
reflexie perpetuă spre infinit.
Să ștergem de praf câteva concepte!
Matematică și structură, un mozaic
gigantic
reflectă oglinzi multidimensionale.
În descompunerea lucrurilor
trebuie, doar, să știi unde să cauți.
Un fir roșu,
subtil și inefabil,
ne leagă pe toți.
Înveți, ai îndoieli.
Neliniștea se strecoară.
Umbrele sunt în noi.
Peste stepa înghețată
departe poți ajunge, pas cu pas.
Încerci să treci prin ziduri
și să ajungi la mine, spunând: “Am
fost aici!”.
Pe câmpul de bătălie vezi cum fumul
se ridică,
moleculele țâșnesc din miezul nopții,
foc și flăcări,
trupurile sunt aruncate,
unul peste celelalte,
vezi chipurile lor descompuse
și înțelegi că fiecare a fost copilul
cuiva.
În jurământul copacilor descifrezi
atâtea secrete.
Prin perdeaua de lacrimi privești un
vis,
râurile se revarsă printre pietre.
Ancorezi geamandurile gândurilor,
fară să vezi mesajul marcat:
“Nu intrați!”.
Într-o lumină echivocă
lupți cu destinul,
timpul ne ajunge din urmă pe toți,
prabusindu-se în sine însuși.
Știam, atunci, unde mergeam?
Trăiești intens clipa, nimic înseamnă
totul.
Călătorești ca un copil, înainte și
înapoi,
în jurul lumii și apoi acasă,
în locul unde știi că ești iubit,
în locul unde
vrei cu ardoare să ajungi.
Nu mă opri acum,
îți spui, închizând ochii.
Porțile se deschid.
Fericirea se hrănește cu vise.
Un punct din inimă descoperă noi
realități.
3 martie 2020
*
Păstrează tăcerea
~*~
Prin picturile gândurilor vorbim,
un tremurat de frunze
prin verbul cel mai tandru,
cercuri albastre, albe și galbene
se estompează
cu mici tușe de negru.
Totul răsună în tine
în luna frunzelor căzătoare
și-a ierburilor roșii.
Sub soarele arzător pictezi himere,
un fel nou de a privi,
de a asculta cu tot trupul,
nemișcat în tăcere.
Platoșe invizibile te separă
de marea realitate
pe care o simțim,
devii mai atent
la sunetele din jur,
la respirația noastră,
la zgomotele tăcerii.
O parte o poți atinge cu mâna,
o parte cu inima.
Este atât de tu!
În propriul ocean te scufunzi.
De la o clipă la alta
sunetul timpului
se îndepărtează grațios de tine.
Aripile de fluture bat să-ți deschizi
inima de os prin puterea luminii
și a focului.
Viața este mai puternică
decât moartea,
în bătaia vântului
pulsează în toate direcțiile,
ca o mantra, ca frunzele unui copac.
08 martie 2020
*
Un cântec eliberat
~*~
Scăldată de privirea ta, dincolo de
gânduri,
un albastru întins
ne-așteaptă.
Într-o lumină nouă, strălucitoare,
cu un galben solar,
surâsul tău cald mă învăluie.
Printre verdele fraged al frunzelor,
în stropi de alb pur, diafan, și roz
pal, catifelat,
primăvara își scutură exploziv,
fascinant,
pensula liberă,
asemeni pânzei lui Sorolla.
În noaptea asta senină, pe cer, luna
rotundă și plină,
dansează solitară într-o rochie
argintie,
în irizări pierdute,
printre ramurile întinse de tei și
mesteceni.
O tăcere adâncă se oglindește-n noi.
Legănat de o petală de mălin, un
cântec pulsează,
țâșnește, se deschide, înflorește,
curge
și ne inundă.
Lași fluturii să zboare,
pierdut în haina copacilor.
Primăvara a sosit pe falezele
inimilor.
La capătul nopții,
o flacăra nestingherită se-nalță în
toate
– în focul cel mare,
pe pământ, în cer și în ape.
8 aprilie 2020
*
Un semn, o veste-poveste
~*~
O veste-poveste se-mprăștie
peste munți și peste văi, printre voi
și printre noi,
peste miazănoapte, peste miazăzi,
dincolo de nori, dincolo de ploi,
allegro, allegro
ma non troppo,
nici călare, nici pe jos,
cu babe, cu moși și cu feți-frumoși,
cu balauri, cu zmei și cocoși,
cu zâne, cu iele și sânziene,
cu mere de aur,
cu un împărat îngrijorat și trei
feciori,
cu ilene-cosânzene cu cosițe
împletite,
cu nisipuri mișcătoare și cu fete
înțelepte,
cu cai năzdravani, că-s mai ortomani,
cu luceferi și cu cer spuzit de
stele.
În poveste asta lungă, cale lungă să
n-ajungă,
de la tinerețe pân' la bătrânețe,
printre versuri, printre rânduri,
multe vei citi,
multe se vor povesti,
despre pasărea-măiastră, pasărea de
foc,
despre ursitoare
ce torc firul vieții copilului,
asemeni Dochiei ce-a tors firul
anului,
dar asta
e-o altă poveste
cu un fir de lână colorat,
răsucit și împletit
cu-o monedă de argint,
prins la mănă sau în piept
să te apere de rele, de boli și de
deochi.
În ziua a noua, zi de sărbătoare, zi
de mucenici,
se-ncheie vremea capricioasă,
focurile în curți se-aprind,
cu maiul, pământul se bate
să se-alunge frigul,
să se slobode căldură
și să vină vremea bună,
după douăsprezece zile se leagă firul
într-un pom tânăr
să-nflorească și să crească,
o dorință să-mplinească
și belșug să vină-n casă,
foaie verde, o viorea, apa lină se
făcea,
de la Dunăre la mare, toată
lumea-nțelegea,
soarele pe cer urca, iar povestea se
găta.
9 martie 2020
*
Întoarcerea clepsidrei
~*~
Pradă unei derive năucitoare,
uneori, imprevizibilul
răstoarnă
întreaga ordine a lucrurilor.
Simți adierea dulce, efemeră,
a unui sens
răsfrânt în oglinda paginii.
O întâmplare
te-a smuls
din absolutul fericirii.
Acum te întrebi dacă
te poți întoarce înspre povestea de
aur
a singurei tale iubiri.
E o liniște cosmică în care
se-aude doar respirația ta calmă.
Ploaia îți poartă pașii spre
paradisul vieții.
Să faci lumină și să desfaci
multe neștiute!
Realitatea e pânza albă
pe care pictezi cu speranța
care te călăuzește.
Privește în adâncime,
dincolo de aparențe!
Lumea prin microscop
se face tot mai mare.
Un punct apare și iată destinul
ce începe să se schițeze
în linii simple,
desprinse delicat
din fiecare literă conturată.
Femeia împlinește
zâmbetul Luminii divine.
~*~
IRINA LUCIA MIHALCA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu