Grid Modorcea - Frida Kahlo - Exorcizarea suferinței

 

Frida Kahlo - Exorcizarea suferinței

Grid Modorcea, Dr. în arte 

01 Noiembrie 2020

 

E greu de găsit în istoria artei un artist care să fi fost condamnat de soartă la atâta suferință ca Frida Kahlo, artista mexicană, etalon al picturii mondiale privind poezia suferinței, fiindcă Frida a făcut din suferința ei nerostită imagini de o frumusețșe plastică rară, fără echivalent în lume. Iar cerbul cu chipul ei străpuns de săgeți, ca Sf. Sebastian, este acest simbol. Și Beethoven, care a compus pe când era surd „Oda bucuriei”, a avut ca deviză „prin suferință spre bucuruie”. Și Luchian picta minunatele anemone cu mâna paralizată. Da, dar Frida, în urma unui accident de automobil, avea să suporte toate operațiile posibile și imposibile, devenind o ființă ciopârțită la propriu și fiind dusă la ultima sa expoziție cu tot cu patul de suferință, fiindcă nu avea voie să se ridice din pat, trebuia să stea numai culcată. Și așa, culcată, ea avea un caiet lângă ea pe care desena. Desena viziunile ei magice, ridicându-și viața și realitatea din jur la simboluri poetice. Din martirajul ei fizic a făcut, prin arta sa, o legendă spirtuală fără egal în lume. Genialitatea ei constă în faptul cum a știut să-și convertească suferința într-un univers imaginar de proporții mitice. Este o colosală identitate între viața și arta sa. E greu de crezut că dacă nu avea o viață chinuită, ar mai fi produs o operă așa cum o știm acum. După cum mi-e greu să-mi imaginez religia creștină fără răstignirea lui Iisus. Ce ar fi fost ea fără această crucificare?

 

În luna septembrie a anului 1925, un nefericit accident de autobuz a schimbat fără cale de întoarcere viața Fridei Kahlo, dar și a vechiului său prieten, Alejandro Gomez Arias. Autobuzul în care călătoreau cei doi s-a ciocnit de un tramvai, rezultând câțiva morți și foarte mulți răniți. Frida a fost găsită zăcând pe jumatate goală printre rămășițele accidentului, plină de sânge și de praf auriu, străpunsă de o bară de metal. Coloana vertebrală, coastele, pelvisul și oasele gâtului au avut mult de suferit de pe urma acestui accident. Piciorul drept i-a fost zdrobit. Piciorul stâng, schilodit de câțiva ani în urma unui atac de poliomelita, era rupt în zece locuri. O bară de metal i-a pătruns în corp prin coapsa stângă și a ieșit prin vagin, provocându-i o rană abdominală profundă și răpindu-i șansa de a avea vreodată copii. Au urmat luni întregi de recuperare dureroasă și costisitoare. Convalescența ei fizică presupunea mai multe gipsuri și corsete care s-o imobilizeze, dar și multe operații experimentale de-a dreptul barbare. Iar nefericirea Fridei provenea din stricta izolare și din singuratatea care era un rezultat al condiției sale mizere. Frida își petrecea timpul exorcizandu-și sentimentele cu ajutorul picturii.

 

Începând cu dificila și complexa ei relație cu Diego Rivera, soțul, dar și mentorul său, și terminând cu ilicita și controversata aventură cu Leon Trotsky sau cu legăturile romantice și provocatoare pe care le-a avut cu alte femei, precum o cântăreață din Paris, de la restaurantul unde petrecea, Frida Kahlo a trăit o viață îndrăzneață, prin care a sfidat prejudecătile, revoluționând arta, politica și viața sexuală. Ea și-a petrecut viața deschis și fără conflicte majore alături de Diego Rivera, acest cuplu controversat cucerind, asemenea unei furtuni, lumea artei.

 

Frida a murit pe 13 iulie 1954, la o săptămână după ce a împlinit 47 de ani. Viața ei a făcut obiectul unei cărți biografice de referință, „Frida”, scrisă de  Hayden Herrera, autoare care a mai realizat o biografie despre alt caz al artei, armeanul americanizat Arshile Gorky, și el surrealist și abstract-expresionist. Și substanța cărții lui Herrera a stat la baza filmului „Frida” (2002), realizat de teribila regizoare americană Julie Taymor, cu actrița mexicană Salma Hayek în rolul principal. De altfel, Salma a luptat ani de zile să realizeze acest rol, datorită și unei asemănări izbitoare cu personajul real. Toate cele patru femei sunt geniale, Frida, Hayden, Salma, Julie. E genială lupta Fridei cu suferința, căreia îi opune arta ei și o rezistență de fier. Frida trăiește înfășurată în corsaje de oțel, ca un cavaler teuton, dar nu se plânge, rezistă, are poftă de viață, știe să-și trăiască viața și să iubească cu pasiunne. Marea ei iubire este Diego Riverea (jucat de Alfred Molina, și el genial), marele muralist mexican. Dar când descoperă că el o înșeală cu sora ei, Cristina, îl înșeală și ea. Cu cine? Cu Leon Trotsky (Geoffrey Rush), ideologul rus, care se refugiase în Mexic de teama lui Stalin și este găzduit de Frida, dar arma stalinistă nu-l iartă, va fi lungă, va ajunge și până aici și-l lichidează.

 

În film se face și politică. Este extraordnar de bine redat pulsul revoluționar al mexicanilor, speficiful lor de a îmbina cântecul cu durerea, atmosfera lor de luptă națională pentru conservarea identității. Ce fenomenală este secvența când Frida îl duce pe Trotsky în orașul aztec și-i arată minunile preistoice ale Mexicului. Se vede că însăși Julie Taymor este îndrăgăstită de acestă lume unică, specială, ea se identifică violent cu personajul Frida, cu suferința ei din care naște minuni, așa cum a făcut și ea în arta americană.

 

Sunt antologice toate realizările ei, cum ar fi „The Lion King”, adaptarea cunoscutului film într-un muzical, considerat cel mai bun din toate timpurile, care se joacă de peste 20 de ani pe Broadway, fără întrerupere. Este faimoasă pentru ecranizările shakespeariene după „Titus Andronicus”, „Furtuna” și „Visul unei nopținde vară”, ca și pentru o fantezie cinematografică după o povestire de Edgar Allan Poe. A adaptat pentru ecran opera-oratoriu „Oedipe Rex” a lui Stravinski, iar filmul ei „Acrosse the Universe” (2007) este o altă capodoperă muzicală, în care combină sui-generis muzica formației Beatles cu războiul din Vietnam pe firul unei povești de dragoste tratate ca un video-clip de lung-metraj! Sau ce să mai spunem despre „Flautul fermecat” de Mozart, montat la Opera House? Tot ce a realizat ea este unicat, dovadă și salba de premii cu care a fost încununată munca sa.

 

Și pentru „Frida”  a obținut 6 nominalizări la Oscar, și patru victorii, pentru Salma Hayek, machiaj, decor, muzică. Taymor adună în „Frida” expereința sa de regizoare de avangardă, așa cum reiese din ritmul halucinant al filmului, din schimbarea permanentă a unghiurilor de filmare, încât îți dă senzația că fiecare cadru este filmat în altă locație. Ca și arta Fridei, și filmul lui Taymor este profund surrealist. Frida Kahlo s-a folosit de mijloacele surrealiste pentru a crea o mitologie în prelungirea celei tradiționale mexicane, fiindcă tot ce face ea, viziunile ei sunt de un realism magic, specific artei sud-americane. Ea și-a exorcizat condamnarea la moarte prin artă. Suferințele ei devin cosmice, viața pe care o duce în singurătate alături de animale (era nedespărțită de o maimuțică), devine o pictură zoomorfă unică. Orice eveniment din viața ei, inslusiv suita de autoprortrete, capătă valențe mistice, prin includerea în tablouri a acestor ornamente zoomorfe. Salvador Dali pare clasic față de modernismul avangardist al Fridei Kahlo.

 

De ce este ea atât de unică? Fiindcă arta ei este trăire pură, decurge firesc din realitatea în care trăiește, din istoria mexicană și din ființa ei. Ea se reprezintă pe sine în tot ce pictează. Frida nu are nevoie să-l picteze pe Iisus pe cruce, de pildă, pentru a reda suferința, ea se pictrează pe sine, fiindcă suferința ei este cu adevărat martirică, iar arta este altarul său. Genial finalul pe care l-a gândit Julie Taymor, când dă foc tabloului în care Frida stă întinsă pe patul de suferință. Flăcările mistuie tot tabloul, dar chipul Fridei rămâne neatins, imortalizat pe veci. E o incinerare artistică, o ars poetica, fiindcă artistul adevărat își trăiește în arta sa viața și se mistuie pe sine, se autorăstignește, se incinerează pe sine. Frida nu are nevoie să picteze lumea, căci lumea este ea, cu toată poezia durerilor ei. Acest amestec dintre amărăciune și speranță este generalizat, trăit de artistă ca toți martirii lumii.

 

Deși cu un deviz mic (12 milioane de dolari), „Frida” este o producție gigant, o țesătură de mare artă, cu o echipă de sute de colaboratori la toate compartimentele. În spatele filmului stă o întreagă uzină, o fabrică de produs efecte artistice. Filmul are până în prezent un box-office de peste 70 milioane de dolari.