URMELE
PAȘILOR
(I)
Dacă pașii inimii tale nu se îndreaptă spre acatistul
oceanului de seară înseamnă că pedalezi pe bicicleta de slăbire. Vai de pașii
care nu pot lăsa urme., dar și mai vai de inima celui căsătorit care despre
iubire nu a vorbit niciodată decât cu șarpele casei care neavând aripi nu știe
nimic cum poate să te ardă, nemilos și divin, dorul oceanului. Numai lacrima
poate să înțeleagă. Oare care sfânt al pustiului a spus că amarul lacrimii este
întru totul miniatura sărată a oceanului, care profet a fost înghițit de
propria lui lacrimă pentru că s-a îndoit că bobul de rouă al ochiului este de o
ființă cu zbuciumul oceanului îndrăgostit?
Toate drumurile inimii duc la ocean pentru că ea e
plămădită din sfânta treime ale nestăvilitelor ape, ale cerului pecetluit cu
lună roșie și semnat cu pană de porumbel și ale adâncului. Oare care cer al
iubirii a plâns pe pragul lui Dumnezeu descoperind că taina adâncului e cu stea
în plus mai adâncă. A plâns și s-a cutremurat: ”Până unde, Doamne?” Și s-a
auzit un glas ca un tunet răspunzându-i: Mână la adânc!!”
Era prin 1973. Oamenii încă se înomeneau prin
caligrafie, iar ispita lui Gutenberg care se tâlcuia amăgitor prin Muntele cel
Bun rămânea o ecuație la capătul celor 40 de zile, patruzeci de pași, 40 de
urme, ale pustiului Carantaniei. Literele se culegeau cu mâna ca fragii
sălbatici, cu reverența mirosului de tuș și de pădurea din care Dumnezeu n-a
mai ieșit decât prin Narnia lui Gutenberg.
O carte era scrisă pentru că tiparul era de mână, mâna
cu care mângâi iubita, sau copilul cu ochi albaștri. Venisem în Canada și
lucram la un spital. Ca poet râvneam la ieslea cuvântului tipărit în care Maica
să-și așeze Pruncul, dar toate erau o cărare care asemeni lui Ouroboros , în
loc să mănânce zarea se hrănea cu propria lui coadă. Nu existat computere ca
acum și nu se pomenea de furnicarul de edituri care mușuroiesc pentru fiecare păcat
omenesc. Atunci am văzut cum arată un computer. Era de mărimea unui frigider și
avea grajdul lui special ca orice taur care muncește atât de greu. Plecasem din
România în 1970 doar cu o singură carte tipărită DE UNDE ÎNCEPE OMUL, cea de
debut. Apoi... Ce mi-am zis/ Îmi fac editura mea. Am găsit un titlu pentru ea ”Romanian
Canadian Herald” și mi-am cumpărat o mașină electronică. Avea tot felul de
litere pe biluțe tipografice, dar pentru literele de titlu reproduceam prin
tăietură titluri de ale mele publicate în diferite. Descoperisem și taina de
haiku și tanka și astfel m-am pus pe treabă. Cu meșteșug de giuvaergiu, răbdare
de act egiptean și prin sudoare de tăietor de lemne. De unde să știu eu de ISBN
care deschide misterioasa poartă a beției de literă care te pișcă de limbă ca
mustul primului luceafăr ?mi trebuia pentru o plachetă de poeme haiku titlul
URMELE. Un nume banal, nimeni nu mă putea acuza de plagiat, mai ales că
genitivul era al unui patruped. am tăiat și lipit apoi cu un letraset am
adăugat niște vignete apoi dusă la INSTANT PRINT și multiplicată.
Îmi aduc aminte cu nostalgie de vremurile acelea de
sfântă naivitate. Naivitatea este hrana îngerilor, perna beduinului și
tămăduirea de ceruri rănite ale poetului. Unii vorbesc de inspirație. Niciodată
nu am așteptat-o. Dădeam drumul la mașina electrică și eram în mijlocul
poienilor sau al livezilor de acasă, cu pomii înnorați în alb ca miresele și
bâzâitul electric al albinelor întrecându-se în zbori cerești întru aducerea
literelor prăfuite de polenul galben al dorurilor de acasă.
După ani și ani de zile am renunțat la trufia de copil
neastâmpărat și m-am supus meșterului tipograf care m-a bătut pe umăr:
”Mătăluță scrie, lasă treaba cărților pe mâna noastră!”
Nu am terminat tot fuiorul de la Spirit Rock să-l
torc. Ne-am așezat pe malul imensului albastru clipocitor și am simțit cum toți
trei ne rugam fără de cuvinte. pentru un cititor din România afirmația sună ca
a unuia dus cu pluta, pentru unul din Canada - straniu, a unuia de testat de u
psihiatru profesionist. S-a schimbat lumea, pământul și toate de pe fața lui.
Emailul a ucis pe drăguța noastră poștăriță pe care o
așteptam cu coatele sprijinite pe gard, iar bârfa mahalagioaicelor de la Radio
Șanț, care avea șarmul ei de medievalism nomad ne-a furat-o , fără copyright nelegiuitul
de facebook care te scuipă din senin ca un cameleon când este în călduri. Eram
și obosiți de coborâtul falezei de vreo câteva sute de metri, cred. Dar pentru
mine și pentru Matei clipocitul apei avea în sine ceva magic, ceva care, fără
să știi că ai atât de multe răni, și le expune tămăduindu-le. Când am spus că
ne rugăm împreună nu a fost o figură de stil. Era rugăciunea la care numai natura
în puritatea ei mai știe să se roage, cu valul nedumerit și frunza ce-și cântă
cerul pe buză de vânt și de freamăt. Ce o fi rugăciunea în sine atunci? Este
tăcerea grăitoare de îngeri, durerea alinată de șopot și murmur, prispa de
cuvânt care devine pridvor al necuvintelor, pentru că biata inimă care duce ca
măgarul toate durerile și necazurile, nu știe să bolborosească precum omul
ceasloave de logoree tibetană. Cuvintele sunt bune, așa cum bun e bățul sau
cârja, că te sprijini de ele, dar nu pot să-și însușească nici văzul, nici
auzul, nici mirosul. Cuvintele sunt de lemn ajutător, dar ele nu pot fi
niciodată de carne, nu știu să muște pătimaș, sau să cânte de iubire
neîmplinită. Sfinții care au ajuns precum copiii spun că prin ferestruica
inimii curate poți vedea pe Dumnezeu. Primul nivel este al mersului pedestru,
al cuvintelor cât pot să ne sprijine greutatea oaselor și a ideilor, dar
adevărata rugăciune este cea foc al inimii. Ca să ajungi la ea trebuie să faci
întâi curat prin toate camerele, să speli perdele că inima omului nu este ca a
animalului, ci ca a privighetoarei care înainte de a cânta se duce și se spală,
iar dacă nu găsește apă așteaptă până dimineața întrupare de rouă și apoi
începe să-și cânte rugăciunea de dimineața. Monahii numesc această rugăciune de
noapte - priveghere, de la privighetoare și priveghere adică a fi treaz în
adâncă trezvie a inimii. Una din marile secrete ale mântuirii este rugăciunea
minții: „Doamne, iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul!”Săraca
minte, care face toate răutățile de-l zvârle pe om în fundul iadului a fost
creată să fie bună și sa gândească precum sora ei, inima, dar căruța cu daruri
s-a răsturnat și a rămas numai cu rugăciunea minții, care e bună, ca un lanț de
fier legat de piroanele raiului, dar ca să ajungi înlăuntru ai nevoie de scara
de aur a inimii și de aceea, cei aleși ai Domnul, vorbesc de o rugăciune a
inimii. Să fiu sincer cu voi am încercat și eu păcătosul , dar s-a prins de
mine cât apa de penele gâștei.
Eu o făcusem din trufie, din megalomanie și slavă
deșartă. să le arăt oamenilor ce barbă am, dar mi-am dat seama că nici de
lăudăros nu sunt, d'apăi de celelalte lucruri?! Un neisprăvit și bun de nicio
ispravă de când l-a făcut mă-sa. Ori rugăciunea inimii se face cu post, viață
curată și fapte bune și nu sunt nici de nasulfariseului clasic care postea de
nu știucâte ori pe săptămână. Am încercat, nu am reușit, dar n-am spus la
nimeni.
Îmi pierdeam rația de pomelnice, așa că lasă mulțimea
să creadă că sfințenie se măsoară cu centimetrul bărbii. Era poate pentru prima
dată când apa, fără să se mărească, în cuvinte simple, de clipociri
monosilabice ne-a învățat cum să ne rugăm. Și Matei se ruga, așa precum
clipocirile de apă, el care-mi spunea că nu merge la biserică la mine pentru că
vorbesc atat de mult că Bunuțului nu-i mai rămâne loc nici pentru vreun
cuvințel.
DUMITRU ICHIM
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu