CUMINȚENIA PĂMÂNTULUI STRĂMOȘESC
(partea a II-a)
„Noi Românii suntem una și una trebuie să
rămânem!
În vremuri critice soarta
neamului depinde de capacitatea
conducătorilor, de valoarea
armatei, de puterea țăranilor și
muncitorilor, de inima femeii, dar mai ales de
conștiința și
disciplina tineretului. Acestea
sunt puterile care fac ca
națiunea
să fie invincibilă!” (Dr. Iuliu
Hațieganu)
„Neamurile
patriarhale, mărturisea marele filosof ortodox Vasile Băncilă, legate de pământ, stabilesc cu timpul, față
de acesta un fel de circuit. Oamenii se cosmizează, iar pământul pare că se
psihologizează, ajungând să formeze împreună oarecum ca o ființă unică și mare,
cu nenumărate corespondențe reciproce.” (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, Ed. Istros-Brăila, 2015)
Nemurirea Neamului nostru primordial
pelasgo-traco-geto-daco-român a fost binecuvântată de Harul Cerului prelins
peste tăria credinței, divina iubire, scânteia geniului, flacăra artei,
apoteoza eroismului, aura martiriului, dar și de veșnicia CARPAȚILOR și-a
marelui DANUBIUS.
„DUNĂREA
e fundația spațiului dacoromânilor, fundamental, TALPA cosmică a lui. (Vasile Băncilă, Opere, vol. X, op. cit., p. 406)
DUNĂREA – Marele fluviu traco-european care
izvorăște din Donaueschingen - Munții Pădurea Neagră – Germania, parcurge de la
izvoare până la vărsarea în Marea noastră Albastră prin cele trei guri: Chilia,
Sulina și Sf. Gheorghe, 2860 km. Faptul că regatului Daciei Mari i-a
dăruit cel puțin1.075 km, a fost botezată de strămoșii noștri geto-daci ISTROS-DUNARIS-DANUBIUS.
Timpul de a cunoaște adevărul despre întinderea pământurilor locuite de neamul
DACILOR LIBERI se pare că nu a venit
încă !
„DUNĂREA: fluviul sfânt al strămoșilor geto-daci
și drumul „fără pulbere” din inima Europei. Danubius-Istros: cale de pătrundere
a bunurilor și de plecare a lor spre largurile lumii, hotar și punte între
civilizații. DUNĂREA: părintele hidrografiei românești și șanțul de la miazăzi
al cetății carpatine.” (Dumitru Almaș,
Popasuri la vetrele istoriei românești,
Ed. Didactică și Pedagogică, București – 1981)
În vremurile sale de aur,
DUNĂREA-DUNARIS-DANUBIUS-ISTROS a fost pentru neamul primordial
pelasgo-traco-geto-dac ceea ce a fost Nilul pentru verii noștri traco-egipteni,
adică un fenomen geografic dăruit de Bunul Dumnezeu, ca un mare DAR poporului
său ales. Tradiția ne spune că voinicii oșteni traco-geto-daci beau apă din
Dunăre spre a căpăta puteri uriașe pentru a învinge dușmanii care se încumeteau
să ne cotropească VATRA milenară străbună.
Binențeles că marele Danubius folosea și
vrăjmașilor astâmpărându-le cu nesaț setea și pregătindu-i pentru hrana
puzderiei de pești, ce le aștepta leșurile, vorba Luceafărului nostru liric
Mihail Eminescu, cel care avea să ni-l lase zugrăvit pe viteazul Domn Mircea
cel Mare, cu regatul său ce se întindea până la Marea cea Mare, făcând pasul
altei Uniri după cea a Împăratului Burebista.
„La
Nicopole văzut-ai (se lăuda sultanul Baiazid în fața Marelui Mircea) cîte tabere s-au strîns/ Ca să steie
înainte-mi ca și zidul neînvins./ Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă
iarbă,/ Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă,/ Am jurat ca peste
dînșii să trec falnic, fără păs,/ Din pristolul de la Roma să dau calului
ovăs.../ Și de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag?/ Și, purtat de
biruință, să mă-mpiedec de-un moșneag?//-De-un moșneag, da, împărate, căci
moșneagul ce privești/ Nu e om de rînd, el este Domnul Țării Românești./ Eu nu
ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști,/ Nici ca DUNĂREA să-nece spumegând
a tale oști.” (Scrisoarea III, ciclul
Poezii-Mihai Eminescu, Editura Pentru Literatură, 1965)
Încă din antichitate râurile princiare
Alutus-Olt, Maris-Mureș, Crisus-Crișul, Hyerasus-Siretul, Pyretus-Prutul, cu
toate odraslele lor au fost înmănuncheate tulpinii uriașului DANUBIUS, ca niște
ramuri vânjoase care îmbrățișează Trunchiul sacru carpato-danubiano-pontic,
alcătuindu-i personalitatea ce a atins magnificile culmi serafice: „Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai”...
Gigantul albastru peste care surâde necontenit Cerul se
întinde ca un Arbore mitic cu o uriașă încrengătură: Sava și Drava, Tisa și Timocul,
Jiul și Oltul, Argeșul și Dâmbovița, Ialomița și Buzăul, Siretul și Prutul.
Toate râurile daco-române intră în arborescența hidrografică danubiană, Suceava
și Moldova, Bistrița și Trotușul, Bârladul, Putna și Milcovul la care se adaugă
repejor Crișurile, Someșul și toate celelalte ce se scaldă în apele primitoare
ale suzeranului ISTROS.
Uriașul DANUBIUS se întinde pe mii de ani ca nemuritorul Stejar
biblic Mamvri al tracului Avraam și pe mii de izvoare, pâraie și râuri izvodite
din marele Sân matern al CARPAȚILOR.
Pe Drumul
fără pulbere al Istrului au călătorit undelemnul, amforele grecești,
monedele de aur și argint, limba cultura și artele mediteraneene, legende
mitologice, aurore filosofice de la marii noștri străbuni profeți, Zamolxe,
Orfeu, Pitagora, Socrate, Platon, Aristotel, Deceneu ș.a.
Se spune că Marea Panonică care a fost la
origine tracă, cel mai mare afluent al lui DANUBIUS, a dispărut la un moment
dat și de ciudă a devenind ulterior pusta hunică a maghiarilor.
Dunărea este albastră, frumoasă și
sălbatică. Această Dunăre a fost cântată de Strauss. Dunărea a fost cântată
într-o frumoasă romanță românească: Hai,
Dunărea mea, mi-o amintesc cântată deseori de Tatăl meu Constantin, un împătimit iubitor de folclor,în
serile lungi de iarnă, mamei mele Gheorghița,care țesea macaturile pe care le
mângăi și astăzi la mine în casă, ori la toate nunțile unde a fost mare Nănaș.
Marele suzeran albastru – Dunărea care, i-a
adus nemurire și lui Apolodor din Damasc, a înspăimântat pe greii lumii antice
precum Cirus cel Mare, Darius, Filip al II-lea, Alexandru Macedon, Lisimach,
Traian, valurile turbate migratoare și puzderiei de sultani otomani...
DANUBIUS, hotar și punte, curgere și
fredonări albastre, strajă și scut, ctitorie și dăinuire, adăpost și hrană,
fascinație și măreție, leagăn de creație lirică ori folclorică, tezaur de
datini, obiceiuri, areal privilegiat al celei mai frumoase și mai viteze
amazoane, tărâm regal și primitor al Creștinismului Mântuitorului HRISTOS prin
marii Apostoli Andrei, Pavel, Ioan, Filip, Marcu, unduire lirică în slova
regelui-poet Cotys I, mângâiere și îndulcire a exilului marelui poet Publius
Ovidius Naso, aflat cu domiciliu forțat la Pontul Euxin, loc de iluminare și
comuniune a savantului-sfânt Dionisie Areopagitul, loc de meditație și
inspirație pentru cel mai prolific scriitor bisericesc al veacului al V-lea
d.Hr., sfântul Ioan Casian, reflectare a mândriei Universității Tomis prin
celebra ei Școală literară de la Tomis, apoi
toiag al ierarhului Niceta de Remesiana ori lui Wulfila al goților ș.a.
„În
ziua în care Dunărea a evadat din marea închisă a Panoniei, a spart aici
muntele la Porțile de Fier. Prin aceste cazane a evadat spre Răsărit. Este cea
mai senzațională dintre evadări. Dunărea nu a evadat de una singură. A antrenat
cu sine Marea Panoniei. Și aceasta a evadat din propria închisoare. În locul
mării se află acum această imensă stepă plată, ca un fund de farfurie – pusta.
Pentru a sparge lanțul Carpaților, la Porțile de Fier, înainte de a evada,
Dunărea a cheltuit o energie titanică.” (Constantin Virgil Gheorghiu,( Constantin Virgil Gheorghiu, Amazoanele Dunării, trad.
din franceză de Gheorghiță Ciocioi, Ed. Sofia, București-2022)
Soarta DUNĂRII s-a împletit cu Destinul
geto-daco-românilor, care s-au înverșunat să RĂMÂNĂ și să REZISTE dintr-o
nemăsurată dorință de viață, de jertfă, de iubire și de adevăr.
Frumosul și viteazul Domn valah– „Io, Mircea, mare voievod și singur
stăpânitor, domn a toată țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă
și spre părțile tătărești, și herțeg al Almașului ș Făgărașului și Domn al
Banatului Severinului și de amândouă părțile peste toată PODUNAVIA – Dunărea,
până la Marea cea Mare, și al cetății Dîrstor-Silistra singur stăpânitor”, l-a
trăsnit pe sultanul Baiazid-Fulgerul la Rovine, făcând ca Dunărea de la
Silistra în jos să devină valahă.
Părintele istoriei, getul Herodot, (dar și
alții) a scris o istorioară despre regatul faimoaselor Amazoane, în care arată
limpede că viața amazoanelor este legată fidel de viața Dunării știindu-se că
de fapt prima Patrie a Amazoanelor au fost țărmurile neîmblânzite ale Mării
Negre.
„De acolo, una
dintre reginele lor a plecat să ia parte la războiul Troiei și să lupte cu
Ahile. Tot de pe țărmurile Mării Negre, o altă regină a Amazoanelor, Tomyris a
plecat să se războiască împotriva lui Cirus, împăratul perșilor, învingându-l,
tăindu-i capul, înfundându-l într-un burduf plin cu sânge și spunându-i:
„Satură-te de sânge!” (ibid., p. 22)
HOTAR și PUNTE a fost DANUBIUS și în vremea
voievodului Transilvaniei Iancu de Hunedoara, care și-a apărat eroic Regatul
prin victoriile de la Chilia la Varna (1444), dar și mai departe la Belgrad
(1456), împiedicându-l pe Mahomed al II-lea să ajungă stăpânul Europei.
DUNĂREA a fost, de asemenea, martora tuturor izbânzilor marilor
Voievozi, precum Vlad Țepeș, Ștefan cel Mare, Radu de la Afumați care în scurta
sa domnie a avut asupra turcilor nu mai puțin de 20 de victorii fulgerătoare.
Când pe la anul 1595 cel mai brav dintre voievozii valahi ai tuturor românilor,
Mihai Viteazul a nimicit garnizoanele otomane de pe malurile albastre la
Brăila, Hârșova, Silistra, Rusciuc, Nicopole și Vidin, aprinzând sentimentul
libertății în inima tuturor popoarelor până la Egeea și la Adriatica, l-a făcut
pe un martor ocular, văzând fulgerând paloșul libertății, să exclame cu tărie
că: „Viteazul Domn a purces să ardă
Dunărea.”
Acele biruințe ale marilor Voievozi valahi la care a
participat cu mult zel și marele DANUBIUS, l-a făcut pe Profetul nostru drag
Mihail Eminescu să imortalizeze în slovele sale de aur, nemuritoare pentru
toate generațiile de după el, pururea MÂNDRIA noastră de Neam:
...„Mulți durară,
după vremuri, peste Dunăre vrun pod,/ De-au trecut cu spaima lumii și mulțime
de norod;/ Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă/ Au venit și-n țara
noastră de-au cerut pământ și apă./ Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să
te-nspăimânt,/ Cum veniră se făcură toți o apă și-un pământ...” (Scrisoarea III,
ciclul Poezii, op. cit.)
„Prințul
aurului”, marele cărturar, ctitor și martir Constantin Brâncoveanu, a
îmbrățișat părintește ambele maluri albastre ale Dunării, durând ctitorii
pentru Cerul și pământul străbun. „Dar,
în afară de voievozi, sute și mii de oameni de rând, de bărbați curajoși,
rămași anonimi, au luptat la Dunăre. De ei s-au ocupat doinele și baladele,
îmbogățind această comoară de artă și informație. „Poeziile populare – scria
Vasile Alecsandri – alcătuiesc o avere națională, vrednică de a fi scoasă la
lumină, ca un titlu vecinic de glorie pentru nația română.” (Dumitru Almaș,
Popasuri la vetrele istoriei românești,
Ed. Didactică și Pedagogică, București – 1981)
După ce a fierăstruit cu ambiție și migală Muntele
dinspre Porțile de Fier, dăltuind cu măiestrie Cazanele, bătrânul DANUBIUS s-a
înfipt destul de puternic în glia noastră geto-dacică, pentru a călători
suveran în pace, libertate și dăinuire înspre Marea cea Mare, călăuzind Neamul
înspre ZIUA a OPTA, când Nația va avea un nou cer și un nou pământ. „În acea zi, Dunărea va curge în cer.”
(Constantin Virgil Gheorghiu, Amazoanele
Dunării, op. cit., p. 176)
Soarta și Destinul geto-daco-românilor a
făcut ca Bătrânul Fluviu să fie și martorul marilor prigoniri care au fost
revărsate apocaliptic de antihriști asupra Națiunii noastre creștine în
diabolica epocă a regimului concentraționar, privind „Canalul morții”, Dunărea – Marea Neagră, ordin, trudă, teroare,
ucidere și fraternitate proletaro-politică sovieto-română.
Marele scriitor peruan Mario Vargas Llosa,
laureat al Premiului Nobel, n-a fost de acord cu marele orator, filosof și om
politic roman Marcus Tullius Cicero, care milita rațional astfel: „activitatea politică, privită ca o datorie
sacră, nu este concepută decât în conformitate cu cele mai înalte principii ale
spiritului.” (Horia Matei, Civilizația
Lumii Antice, Ed. Eminescu, București-1983, p. 137); ci definea politica precum că este, „o îndeletnicire de canalii.” (cf. Constantin Iorgulescu, Memoria ca Exercițiu de Uitare, vol.
III, Mediași – 2003, p. 343)
Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost o
caracatiță a morții cu multe tentacole – colonii de muncă, unde zeci de mii de
întemnițați religios ori deținuți politici care au mai rămas în viață după
perioada de exterminare din închisori, penitenciare și lagăre trebuiau să
sfârșească acolo ori să se împuțineze cât mai mult cu putință.
„Acest
Canal blestemat era inspirat de sovietici care experimentaseră de mulți ani
acest mijloc de genocid. Lucrarea nu era destinată pentru o utilitate practică
majoră. Se putea și fără ea, dar era nevoie de un asemenea loc de distrugere
considerat mult mai practic și folositor totodată.” (Victor Corbuț, Civitas Diaboli, Ed. Elisavaros,
București-2005, p. 19)
Supraviețuitorii temnițelor dintre
întemnițații religios și deținuții politici, umbre șterse, schelete mișcătoare,
fâlfâiri de zeghe ruptă și cârpită, hârșiit de lanțuri, de cătușe însângerate,
n-au fost înfrânți așa cum n-au fost nici camarazii lor deveniți martiri,
mucenici, sfinți, căci așa cum grăia marele savant al medicinii, fiul al
Bisericii și patriot a Nației Doctorul Iuliu Hațieganu: „Nici temnițele, nici lanțurile nu pot sugruma puterile spirituale ale
unui popor puternic și disciplinat ca poporul român.” (I. Hațieganu, Țara, Sibiu, nr. 750/21 Nov. 1943)
Cu sclipiri de geniu și aure aprinse asupra
capetelor Fiii Patriei întemnițați religios nu s-au aplecat decât în fața
Domnului, nelăsând nici trupul să îngenuncheze. Ei care au avut cultul muncii,
Ei care au fost Fiii Bisericii Ortodoxe, Odraslele alese ale Națiunii, Ei care
au fost PÂINEA și VINUL Patriei, cuminecare a poporului drept măritor creștin, când
au fost azvârliți în temnițe cu ură viscerală, grație ideologiei atee,
anticreștină și antipatriotică, batjocoritoare a muncii ziditoare, a onoarei,
demnității, erau de fapt ELITA SPIRITUALĂ a NAȚIUNII ROMÂNE CREȘTINE.
Acolo între gardurile înalte de sârmă
ghimpată prevăzute cu turnuri de pază din care se trăgea omorând fără somație
creștinii arestați abuziv, între zidurile încremenite, între celulele de gheață
cu gratii de fier și obloane ale beznei totale, reprezentanții, slugoii și
executorii diabolici ai orânduirii comuniste selectați dintre scursorile și
bestiile societății proletare, ordonau Elitei:
„Vă dăm ocazia
să vă reabilitați, să deveniți oameni și nu exploatatori, să învățați să
munciți și să vă câștigați pâinea în mod cinstit. Sunteți dușmani ai poporului
și ai clasei muncitoare. Până când nu veți învăța să respectați munca, nu veți
pleca de-aici: aici vă vor rămâne oasele.” (Victor Corbuț, op. cit., p. 20)
Așa cum în multe temnițe au înflorit și
rodit mari poeți creștini, între care Aiudul ce ni l-a dăruit pe cel mai mare
Poet al Crucii– Radu Gyr, la fel Canalul morții printre mulți alți artiști
lirici ni l-a oferit pe cel mai mare Poet al Canalului Dunăre-Marea Neagră,
căruia Mântuitorul Hristos și Măicuța
noastră MARIA, mi-a făcut onoarea să-l cunosc îndeaproape, pe ANDREI CIURUNGA.
CANALUL
„Aici am ars și-am sângerat cu anii,/ aici am rupt cu
dinții din țărână,/ și-aici ne-am cununat, cu bolovanii,/ câte-un picior uitat
sau câte-o mână.// Pe-aceste văi și dealuri dobrogene/ am dat cu veacuri înapoi
lumina./ Amare bezne-am așternut pe gene/ și le-am gustat în inimi rădăcina.//
Aprinși sub biciul vântului fierbinte,/ bolnavi și goi pe ger și pe ninsoare,/
am presărat cu mii de oseminte/ meleagul dintre Dunăre și Mare.// Trudind, flămânzi
de cântec și de pâine,/ înjurături și pumni ne-au fost răsplata./ Să facem drum
vapoarelor de mâine,/ am spintecat Dobrogea cu lopata.// Istoria, ce curge –
acum întoarsă,/ va ține minte și-ntre foi va strânge/ acest cumplit Danubiu
care varsă/ pe trei guri apă și pe-a patra sânge.// Iar cântecele smulse din
robie/ vor ctitori, cu anii care vin,/ în cărțile pe care le vom scrie,/ o nouă
Tristie la Pontul Euxin.” (Andrei Ciurunga, Poemele Cumplitului Canal (1950-1954), Ed. Universalia, Craiova – 1992)
Închei cu două cuvinte de duh la care
subscriu cu toată tăria mea sufletească și românească: „Roman
on pere!”- „Românul nu va pieri!” (Jules Verne); „Socotesc o binecuvântare că am venit pe lume în acest neam, că n-am
fost deviat în altă parte. Apartenența mea la neamul românesc este într-adevăr,
o bucurie și un dar ceresc!” (Pantelimon M. Vizirescu)
2 Februarie 2025 + Întâmpinarea
Domnului
Întru mulți ani binecuvântați tuturor
sărbătoriților!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu