HORA
CĂLUGĂRILOR
Ca tot românul crescut şi educat în regimul communist, am
îndrăgit să ascult,să citesc şi să retransmit apoi şi altora
…bancuri, acele mici istorioare hazlii,cu umor mai mult sau mai puţin
subtil, care ne descreţeau frunţile în acele vremuri mohorâte şi lipsite de
orice perspectivă civilizată… Bancurile au fost şi rămân în continuare o
ilustrare a capacităţii recunoscute a românilor de a “face haz de necaz”, în
orice situaţie s-ar afla…
În acelaşi timp,
bancurile mi-au ridicat şi nişte întrebări, la care nu am putut afla nici până
astăzi răspunsuri satisfăcătoare…
- Cine sunt autorii de bancuri?
- Unde se spun/publică ele prima dată?
- Cum se difuzează bancurile ?
- Cine şi cum le modifică, ajungâdu-se la mai multe
versiuni ale aceluiaşi banc ?
- Cum ajung bancurile să circule concomitent în
mai multe ţări şi în limbi diferite?...
Nu cred că acest
subiect, în ciuda interesului său potenţial, ar putea reprezenta o temă de
cercetare pentru o teză de diplomă sau de doctorat, datorită în special lipsei
de lucrări de specialitate publicate în acest domeniu…În schimb, cred, că nişte
« studii de caz » pentru un număr de bancuri ar fi o posibilitate
distinctă …
Pe această temă, aş dori să vă împărtăşesc mai jos,
ceea ce am trăit personal, legat de procesul de creare a unui banc(şi nu unul
din cele mai ortodoxe…)
Lucram pe la
sfârşitul anilor 1970 în Bucureşti ,la Ministerul Comerţului Exterior, în
Secţia de Organizaţii Economice Internaţionale. Într-o zi am fost abordat
de către un coleg, cu numele de Liviu Păunescu, un expert în grupul care
se ocupa de Acordul GATT. El m-a întrebat:
- Nelule,
tu ai auzit istoria despre “Hora Călugărilor”?
Nu mi-am dat seama imediat dacă Liviu vorbea serios
sau era pus pe glumă şi cum am avut întotdeauna un complex al lipsei de
cunoştinţe în cele duhovniceşti, am răspuns precaut:
- Nu,
Liviule, din câte pot să-mi amintesc nu am auzit aşa ceva...
- Atunci,
ascultă...Se spune că la un schit de călugări, la miezul nopţii, toţi călugării
ies în pielea goală în curtea schitului, aşezaţi în şir indian, fiecare cu
mâinile sprijinite pe şoldurile celui din faţă şi încep să avanseze ţopăind în
ritm...regulat ca într-o formă de horă ... După câteva momente, călugărul din
fruntea şirului strigă:
„ Astă horă nu e bună
C-ai in c..., dar n-ai în p...”
La scurt timp, călugărul aflat la coada şirului, a
strigat şi el:
„ Strângeţi hora , nu fiţi hoţi
Să ne intre-n c... la toţi...”
Imediat, Liviu, cu un zâmbet triumfător m-a
intrebat:
- Ei, ce zici, Nelule, nu-i aşa că e bun bancul ?
Destins deja din momentul de cumpănă, i-am răspuns:
- Liviule, nu e rău, dar după parerea mea, bancul tău
pare a fi cam...incomplet...
Liviu se uită la mine precum elevul, care primeşte
comunicarea că a trecut examenul de admitere, dar...fără loc...
- Cum adică, incomplet?
- Vezi tu, bancul nu menţioneză nimic despre călugării
de la mijlocul şirului...
- Păi, e de înţeles că ei nu ar avea ...nemulţumiri...
- Dar, totuşi, un călugăr... mijlocaş trebuie să
exprime o opinie şi să strige şi el ceva...
- Şi ce ar putea să strige?
Cu facilitatea mea de a rima, dobândită in cursul
liceului şi exersată în calitate de textier al brigăzii MCE la ...”Cântarea
României”, am improvizat pe loc un distih:
- Cred că un călugăr din mijlocul şirului, ar putea să
strige astfel:
„ Hora
merge bine-aşa
Nu schimba...poziţia!”.
Liviu a izbucnit în hohote de râs...În următoarele
două zile, bancul „reformat” a făcut înconjurul
ministerului...Ca să-i dea o tentă juridică
completării mele la „Hora călugărilor”, Liviu a intitulat-o ...”Amendamentul
Gionea”...
............................................................................................................................................................
Vă îmbrăţişează colegial(era cât pe ce să
spun...călugăreşte)...
Ioan Gionea
