Drepturile
cutumare ale militarilor
Mihai
Batog Bujenita
12
Ianuarie 2025
Luptele de orice orice fel sau chiar războaiele sunt
fenomene sociale congruente cu vârsta omenirii și nu poate fi definită vreo
perioadă istorică în care acestea să fi lipsit, cum nu poate fi determinată
nici o cauză unică pentru declanșarea lor, cu toate că, preponderent, filosofii
marxiști au promovat drept cauză principală a războaielor motivația economică,
se dovedește că de multe ori aceasta a fost devansată de unele tare specifice
firii omenești precum trufia, orgoliile, dorințele de răzbunare și nu de puține
ori simpla gelozie sau vreo iubire, uneori chiar o aventură, a unui potentat.
Este foarte posibil ca războaiele să fi început în
zorii omenirii ca înfruntări între toți membrii vreunui clan și ca totul să se
considere încheiat atunci când membrii clanului advers erau morți, răniți sau
robiți învingătorilor. Cum însă acest model de lupte implica în totalitate
resursele umane ale beligeranților și puteau avea ca efect dispariția totală a
unui competitor, a fost considerat atât de periculos încât a fost destul de
repede înlocuit cu luptători antrenați, oameni care știau cum trebuie duse
luptele și a căror eventuală dispariție nu punea în pericol existența tribului.
Cu alte cuvinte, se născuse războiul și, în consecință, regulile sale cele care
de-a lungul timpului se vor moderniza continuu, dar în esență vor rămâne
aceleași indiferent dacă armatele vor aparține unei entități statale sau unui
angajator privat.
Este util de precizat și faptul că războiul a fost
factorul germinativ al unor legislații speciale, diferite în orice epocă de
legislația general valabilă a statului deoarece dinamica evenimentelor pe timp
de război este mult diferită de cea funcțională pe timp de pace indiferent de
cerințele oricărui tip de armate: private sau ale statului.
Cum însă exemplele angajatorilor privați, mari nobili
sau chiar regi ori împărați sunt mult mai ușor de înțeles de aici vom porni
analiza drepturilor cutumiare ale luptătorilor cele care la început erau doar
reguli de bună funcționare și mai apoi au devenit legi la vremea când și-au
dovedit valabilitatea în mod empiric.
Abordez astfel situația în primul rând pentru că
angajatorul privat, cel care este desemnat de seniorul său să întrețină un corp
de oaste pe cheltuiala sa, dar în contul moșiilor pe care seniorul i le dă în
administrare, va fi modelul din care se vor naște armatele moderne cele care nu
mai pot fi ale unor oameni cu resurse limitate, ci devin armate profesioniste
aparținând statului, singurul finanțator care în epoca modernă poate asigura o
înarmare corespunzătoare și, mult mai mult decât atât, va asigura centralizarea
puterii armate care va deveni astfel simbolul, dar și garantul, suveranității
și independenței statului.
În principiu, angajatorul are la dispoziție o anumită
resursă umană pe care o poate folosi într-un eventual conflict. Dacă luăm
modelul roman această resursă era formată din bărbați (la început numai
cetățeni romani!) cu vârsta cuprinsă între șaisprezece și patruzeci de ani,
fără defecte fizice sau tare psihice, apți de a purta arme și de a le folosi pe
câmpul de luptă. Această resursă era desigur angrenată în mod obișnuit în viața
ecomomică a țării, însă periodic, o parte din ea era chemată pentru antrenamente
specifice câmpului de luptă în timp ce o altă parte se afla prinsă efectiv în
operațiuni militare pe diferite fronturi. Așadar, cei astfel convocați își
părăseau activitățile zilnice și mergeau să se antreneze. Numai că o asemenea
convocare putea face ca familia celui chemat să nu mai aibă mijloace de
supraviețuire, prin urmare angajatorul îi plătea respectivului o anumită sumă
cu care acesta își întreținea familia sau, foarte posibil, în unele cazuri, i
se suplimentau veniturile personale. Oricum era o ofertă de nerefuzat mai ales
că neprezentarea la sediul de antranament, de regulă o tabără militară, se
sancționa foarte aspru. Ajuns în tabără, luptătorul primea deocamdată o
uniformă de lucru, dar și una de paradă, armele necesare categoriei de luptă,
era cazat în corturi așa cum se va întâmpla și pe câmpul de luptă, fiind și
hrănit corespunzător totul pe cheltuiala angajatorului.
Viața într-o asemenea tabără era foarte dură,
antrenamentele de luptă, marșurile și pregătirea teoretică desfășurându-se sub
autoritatea unor soldați cu experiență de luptă, unii ale căror bune intenții,
respectiv o cât mai bună pregătire fizică și a dezvoltării aptitudinilor de
luptă, nu se împiedicau de eventuale drepturi ale omului, cele numite pe atunci
drepturi cetățenești. Scopul lor era unul singur: instruirea luptătorului cu
maximum de eficiență și minimul de investiții logistice. Totul era posibil numai
în contextul unei discipline de fier și cu folosirea oricăror mijloace pentru a
o impune, prin urmare, bătaia era considerată ceva absolut necesar pentru
atingerea scopului propus. Este de amintit și faptul că fiecare luptător avea
datoria de a-și întreține uniformele, dar mai ales armele deoarece, la
terminarea stagiului de pregătire, dacă nu era trimis la luptă, trebuia să
returneze aceste bunuri angajatorului în perfectă stare de funcționare, ele
fiind apoi refolosite. Simpla deteriorare a acestor bunuri se plătea foarte
scump!
Ne putem întreba însă dacă oamenii aveau dreptul să
refuze serviciul militar indiferent de poziția în care se aflau sau dacă, după
încorporare, puteau să se retragă din sistem. Ei, bine, legal, nu! Serviciul
militar era considerat o obligație cetățenească, dar mult mai mult decât atât,
nu puteai primi funcții reprezentative în stat dacă nu intrai în acest sistem
de pregătire și nu participai efectiv la lupte, iar dacă te distingeai pe
timpul conflictelor erai cu atât mai apreciat de întregul popor cel care, în
viitor, îți dădea votul de încredere pentru a ocupa o asemenea funcție. Devenea
deci foarte tentant să participi la sistemul de pregătire militară, mai ales că
acei care erau scutiți de un asemenea angajament aveau defecte fizice majore
ceea ce făcea ca inclusiv soarta lor ca viitori soți, capi de familie sau chiar
amanți să fie una total nesigură, de unde și oprobiul public față de asemenea
bărbați, o formă gravă de degradare civică. Importanța participării la
pregătirea militară, dar mai ales la război, este subliniată și de faptul că și
fii regilor sau ai împăraților treceau obligatoriu prin acest sistem și nu de
puține ori aceștia își consolidau statutul de moștenitori ai tronului prin
victoriile obținute pe câmpul de luptă.
Dar ce se putea întîmpla dacă, după angajare, un
luptător se dovedea a fi ineficient sau chiar încerca, printr-un fel sau altul,
să scape de uriașele greutăți ale perioadei de instruire sau de luptă efectivă.
Lucrurile se rezolvau foarte simplu! Pentru anumite abateri de la reguli bătaia
primită în fața trupelor era considerată cea mai rezonabilă formă de reeducare,
însă pentru delicte mai grave comandantul tău direct, cel care răspundea în
fața angajatorului de buna ta pregătire, te putea trimite la închisoare fără
nici un fel de proces. Hotărârea lui era considerată perfect legală, iar
închisorile militare, altele decât cele obișnuite, își puneau în aplicare
metodele lor de reinserție sistemică. Abia acum viața devenea un calvar
deoarece, spre deosebire de tot ce vedem în filmele actuale, deținuții din
închisprile militare nu aveau nici un fel de drepturi și nici nu petreceau
timpul de detenție jucând zaruri ori punând la cale evadări cu care să încânte
mai târziu poporul. Aveau doar obligația de a munci fără vreun program, după
cum și cât era nevoie, la diferite construcții defensive, la construirea de
castre, în minele de sare sau în exploatările de piatră acestea fiind necesare
fortificațiilor. Hrana era la limită, o limită foarte scăzută, iar bătaia și
torturile făceau parte din meniul zilnic. Dar, cu toate acestea, nu se urmărea
exterminarea fizică a celor întemnițați deoarece, la cerere, ei puteau fi
eliberați și trimiși în punctele fierbinți ale războaielor acolo un speranța de
supraviețuire era foarte limitată. Cu toate acestea, dacă un individ eliberat
din închisoare se distingea în lupte el era recompensat exact precum un altul
care nu făcuse pușcărie. Ba mai mult, dacă individul reușea să supraviețuiască,
pedeapsa nu-i era trecută ca atare în ceea ce mai târziu se va numi cazier,
deci din punct de vedere social avea toate drepturile cetățenești cuvenite unui
om care a luptat pentru patrie. Un lucru, trebuie să recunoaștem înțelept deși,
pentru noi, foarte controversat cu toate că prezentul are suficiente modele
care arată că această tradiție milenară nu este deloc dispărută.
Dar oamenii erau oare atrași de acest mod în care erau
privite lucrurile? În mod sigur da, deoarece instrucția militară îți aducea
prestigiu social remarcabil, iar dacă aveai și o oarecare pregătire școlară
puteai aspira la orice funcție în stat, însă nici partea materială a lucrurilor
nu era de neglijat. Cum agricultura era o activitate care necesita multă muncă,
iar rezultatele, chiar atunci când recoltele erau bune, nu numai că nu te
îmbogățeau, dar nici măcar o viață decentă nu-ți ofereau și la fel se petreceau
lucrurile și în alte domenii cum ar fi meșteșugurile sau comerțul, războiul
devenea o activitate care, cel puțin teoretic, te putea îmbogăți rapid
scoțându-te astfel din anonimat.
Veniturile militarilor aflați în leafă (plată) erau
constituite din solda care în armată se plătea cu regularitate și care era
destul de motivantă, dar și din recompensele primite de combatanți atunci când
erau victorioși. Este bine să știm că armatele purtau cu ele tezaurele cu care
plăteau soldele sau cu care făceau tot felul de cumpărături absolut necesare
trupelor adică hrană pentru oameni, dar și pentru animale (cai, catâri, bovine
sau uneori chiar elefanți de luptă) ori materiale de construcție, acest tezaur
nefiind chiar de neglijat, ba chiar având uneori o valoare considerabilă.
Evident, tezaurul era ținta inamicului, iar armata învingătoare îl confisca și
mai târziu era împărțit de comandantul victorios tuturor celor care
contribuiseră la victorie, într-un mod foarte judicios și corect. Alte surse de
venit erau prizonierii. Aceștia plăteau răscumpărare dacă aveau posibilități
ori, dacă nu, erau vânduți ca sclavi negustorilor care însoțeau de regulă
armata exact în acest scop.
Mai exista desigur, tot ca sursă de venituri, jaful!
Dreptul de jaf era acordat luptătorilor de regulă atunci când un oraș asediat
rezistate mult timp și pierderile asediatorilor erau mari. Să nu credem că
respectivul act, oribil din orice punct ar fi privit, era lipsit de reguli! Nu!
Jaful dura un număr strict reglementat de zile, iar bunurile jefuite reveneau
în totalitate jefuitorilor. În consecință și aceștia se specializau pe diferie
direcții cea mai profitabilă fiind tot procurarea de sclavi, mai ales dacă
puteau pune mâna pe femei tinere și frumoase care aveau un preț foarte bun pe
piața de profil. Desigur, și acum era vânat cu prioritate tezaurul cetății cel
care îi revenea comandantului, iar acesta plătea o parte din el superiorului
său, de regulă regele sau împăratul. Cu toate acestea unii comandanți de
armate, practicând jaful, deveneau extrem de bogați, iar armatele conduse de ei
se autonomizau și nu de puține ori interveneau direct în luptele politice
interne atentând la viața împăratului și susținându-și proprii comandanți
pentru această funcție. Consecința era declanșarea războaielor civile cele în
care masacrele nu mai vizau posibili inamici ai țării, ci proprii concetățeni.
Să mai spunem și că titlul de împărat își are obâșia
în cuvântul imperator, un cuvânt de sorgine militară însemnând cel care comandă
trupele. Situația, extrem de gravă totuși, a dus la scoaterea în afara legii a
jafului ca sursă de îmbogățire pentru comandanți, încriminarea acestuia și
interzicerea unor asemenea practici pe câmpul de luptă. Ca orice restricție a
fost însă repede depășită de realitate, iar armatele de mai târziu ale
invadatorilor din pustiurile Asiei nu au avut niciodată asemena restricții. Cu
toate acestea, armatele civilizate pedepseau aspru soldații care se pretau la
jafuri, de regulă osândindu-i la moarte fără nici un fel de judecată. Dar cum
contextul politic modern în care armatele funcționau impunea și judecata unor
abateri mai mult sau mai puțin grave de la normele cuvenite, au apărut și
tribunelele militare cele care se numeau Curți Marțiale (de la Marte, zeul
războiului) și funcționau după legi speciale deosebit de severe. Legislația lor
era deosebită de cea a normelor civile cuprinse în diferite coduri de legi.
Asta nu a însemnat însă că jafurile au dispărut din tradiția trupelor fiind
practicate și în cel de-Al Doilea Război Mondial cu, inclusiv, scopuri de tip
terorist, deci de intimidare și înspăimântare a populației civile.
Este bine să analizăm însă și ce se petrecea în
taberele de antrenament după ce un contigent se considera a fi suficient de
instruit pentru a intra în luptă. Ei bine, chiar dacă cei instruiți erau
trimiși pe câmpul de luptă ori dacă erau demobilizați, în locul lor veneau
alții urmând aceeași logică a pregătirii militare. Nevoia de a avea întotdeauna
rezerve de soldați bine pregătiți, capabili să intre în luptă în cel mai scurt
timp a impus această manieră de lucru la foc continuu deoarece trupele aflate
în luptă au inevitabil pierderi, iar acestea trebuie completate continuu. Dar
mai era un aspect! Un militar, atunci când era chemat sub arme se considera că
are încheiat un contract cu angajatorul devenind într-un fel bun al acestuia.
Contractul însă era limitat în timp, iar la încheierea acestuia, luptătorul se
putea retrage din armată beneficiind de toate bunurile acumulate sau, dacă
dorea și era apt din punct de vedere fizic, putea încheia un nou contract.
Precizez și faptul că dacă un luptător murea pe câmpul de luptă toate bunurile
lui erau trimise familiei, acest lucru fiind de asemenea specificat în contract
sau în înțelegerile nelegiferate din diferite peioade istorice.
Problema rezervei armate este însă mai complexă și
merită a fi prezentată mai pe larg. Pentru început însă voi face specificația
că o armată este posibil victorioasă pe câmpul de luptă dacă are trei elemente
de bază.
Primul este o conducere competentă formată dintr-un
corp de cadre foarte bine pregăite profesional, cu un înalt simț al datoriei,
capabil de elaborarea unor planuri de luptă realiste, conducerea fermă a
trupelor din subordine pe timpul luptelor, dar și asumarea răspunderilor
aferente fără compromisuri profesionale în fața puterii politice.
Al doilea element este nivelul de pregătire al
trupelor, motivația pentru a lupta (o chestiune extrem de complexă care
interferează cu politica de îndoctrinare care fundamentează suportul
motivațional) și desigur experiența de luptă.
O componentă de bază pentru asigurarea victoriei este
însă și nivelul de înzestrare al armatei, calitatea, dar și cantitatea de arme
și muniții precum și asigurarea permanentă a trupelor cu asemenea materiale.
Tot la acest capitol se înscrie și asigurarea hrănirii sau a materialelor
sanitare, a echipamentelor individuale, uniforme adecvate, apă, combustibili,
etc...
Cu toate acestea, știut fiind că indiferent de
rezultatul luptelor pierderile sunt inerente apare ca prioritară înlocuirea
oamenilor sau a materialelor aflate pe câmpul de luptă, prin urmare, uriașa
problemă a rezervelor disponibile. Din această cauză, angajatorul (indiferent
cine este!) trebuie să aibă în spatele frontului, de preferat cât mai aproape
în spațiu, efective gata de a intra în luptă cel puțin egale cantitativ, dar
și, pe cât posibil, calitativ cu cele aflate în contact direct cu inamicul. Asta
însemnând că trupele aflate în ceea ce am putea numi rezerva activă să fie cel
puțin la fel de instruite și motivate precum cele căzute în luptă, dar mai
trebuie să avem încă pe atâtea forțe, tot în rezerva activă, dar mult în
spatele frontului, de regulă în cazărmile din propriul teritoriu, care se
pregătesc și care pot intra în dispozitiv într-un timp optim pentru a susține
sau, la nevoie, pentru a intensifica efortul de luptă.
În afara acestor trupe, să le numim proaspete, mai
exista o rezervă formată din oamenii care fuseseră militari (este vorba de
modelul roman!) timp de aproximativ douăzeci și cinci de ani și acum se aflau
cel mai probabil pe pământurile primite la demobilizare, ca răsplată pentru
serviciile aduse. Așa se justifică și de ce acești oameni erau, să folosim
termenul mai ușor de înțeles acum: pensionați, cu aproximativ douăzeci de ani
înaintea celor care munciseră în alte domenii. La nevoie, ei erau cei care puteau
fi rechemați sub arme și, chiar dacă nu erau folosiți ca luptători din prima
linie, îndeplineau multiplele sarcini din armată care asigură transporturi,
aprovizionări, paza unor obiective, poliție militară sau lucrul în cadrul
statelor majore la diferite eșaloane, eliberând astfel forța combativă din
aceste posturi.
Putem vorbi astfel despre rolul rezervei armate ca
fiind unul esențial în ducerea cu succes a operațiunilor de pe front, iar
istoria recentă ne livrează un caz tipic în acest sens. Armata germană din cel
de-al doilea Război Mondial era, de departe, cea mai pregătită, din toate
punctele de vedere, dintre toate armatele care vor intra în conflict numai că
exact această armată a început să piardă bătălii atunci când liniile de
aprovizionare au devenit prea lungi, deci foarte vulnerabile, pierzând apoi
războiul atunci când statul nu a mai avut rezerve materiale și umane pentru a
înlocui pierderile de pe front.
Concluzii:
- Armata este
factorul principal în definirea conceptului de suveranitate și independență a
unei entități statale. Ea este însă un sistem social extrem de complex și chiar
complicat cu ramificații și puternice influențe atât în economia respectivei
entități cât și în zonele culturale sau comportamentale și politice.
- Eforturile bugetare pentru pregătirea, întreținerea
și dotarea cu arme moderne a acestei structuri sunt extrem de mari și uneori
chiar nesustenabile pentru o economie, însă dacă ne-am lipsi de aceasta putem
fi siguri că vom condamna la dispariție statul în sine, iar condiția de națiune
se va transforma în popor sau chiar populație minoritară, deci acceptată un
timp într-un teritoriu pe care nu are dreptul de a-l gestiona. Putem fi siguri
că observatorii externi privesc foarte atent la fenomenul militar din fiecare
țară și, funcție de evoluția acestuia, se întocmesc și planurile de cooperare
sau cele de preluare prin forță.
- Istoria ne mai arată și că regulile străvechi după
care funcționau armatele lumii au fost între timp legalizate, dar trebuie să
mai știm și că ingorarea sau nerespectarea lor, destul de frecvent apărută în
timp de pace, duce la antagonizarea relațiilor dintre armată, în general
vorbind, și puterea politică. Această antagonizare are ca efect, de regulă,
schimbarea puterii politice însă, din nenorocire, cu imense sacrificii
materiale și umane.
- Totuși este întotdeauna necesară o politică
echilibrată! Nu are rost să întreții în funcțiune o armată disproporționată
față de eventualele amenințări, ci este bine să ai un nucleu militar bine
pregătit și bine dotat material, dar mai ales un bazin larg de rezervă, adică
oameni cu pregătire militară de bază aflați în circuitul economic, pe care, la
nevoie, să-i poți activa în cel mai scurt timp. Aici însă intervin și alți
factori care aparent nu au legătură cu puterea de apărare a unei țări. Factorul
demografic, emigrarea sau cetățeniile multiple, lipsa educației specifice ori
demotivarea (acțiune susținută constant și cu mijloace propagandistice adecvate
de dușmanii potențiali!) ar putea fi doar câteva dintre cauze care însă pot fi
reglementate printr-o politcă înțeleaptă care să pună interesul general
deasupra intereselor personale sau de grup și să asigure în mod optim
necesitățile de apărare ale unei țări.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu