Mircea
Dorin Istrate
Eminescului
mărire
(Partea
a II-a)
~*~
Întrebări
Câte
oare mii CATARGE s-au desprins la țărm de mare,
De
când tu, slăvit poete, drumețești prin căi cerești?
Ca
să vezi cât a ta spusă, nopți gândind la lumânare,
Era
șoapta cea de taină, din tării dumnezeiești.
Oare
PLOPI-ți de poveste înmulțitu-s-au de-acuma
Sub
fereastra unde-o lampă pâlpâit-a a chemare?
Oare
FATA cea de-atuncea, te-a vrăjit o clipă numa
Și-a
uitat apoi de tine, ce aprinsu-te-ai văpaie?
Oare
STEAUA răsărindă pe cerescul nopții noastre
Mai
străluce în adâncuri dup-atâția mii de ani?
Ori
s-a stins de mult sărmana, în acele spații vaste
Unde-i
un pustiu de-a-ntregul, înghițit de mari titani?
Și-apoi
oare cel LUCEAFĂR și acum mai hoinărește
Prin
întinsul fără margini căutând o muritoare?
S-o
momească, să îi jure că-i va da tot ce-și dorește
Numai
steie-i ca mireasă la a lui însurătoare?
Și-apoi
oare tu găsit-ai un răspuns la întrebarea:
Cini’
făcut-a ÎNCEPUTUL, la ce-acuma-i vasta lume?
Cine-i
dară NENĂSCUTUL, cum făcutu-și-a lucrarea?
Cât
va ȚINE lumea asta și când ea îmi va APUNE?
*
Doamne
câte încă TAINE va avea să îmi dezlege
În
VECIA ce o are tot la rând de petrecut,
Și-apoi
când va fi la urmă și pe toate le-onțelege
Odihni-va
o vecie, ca s-o ia de la-nceput.?
**
Dar
mai știi? poate veni-va într-o vreme pe-nserat,
Heruvin
cu dalbe plete, să ne bată la fereastră,
L-om
primi-n a noastre inimi, cu un dulce sărutat
Și
l-om pune într-o glastră, să ne fie, Floare-Albastră.
***
Mărite
domn al poeziei
motto:
Trecător
prin ceruri ninse/ Cu luceferii în roi,
Însfințești
cu-a tale vise/ Urma carului cu boi.
De
nu ți-o fi cu supărare, te-ntreb mărite Eminesc,
Ce
faci domnia ta acuma, pe-acol, prin ‘naltul Rai ceresc?
Mai
scrii poeme ca odată, râmăie pentru veșnicire,
În
care pui, ca-ntotdeauna, scânteie de dumnezeire?
Te
plimbi, cum încă tot dorit-ai, prin încâlcite căi cerești
Să
deslușești acele taine ce încă nici că le gândești?
Să
vezi cu ochii-ți necuprinsul? să-i cauți clipa de-nceput
În
care tot ce e pe-acolo, dintr-un nimic mi s-a făcut?
Prin
lumile de sus tu dat-ai de mări de liniște și haos?
De
mari genuni îngrozitoare, de lume vie și repaos?
De
Universuri cât nisipuri într-un deșert de necuprins
Pe
care gândul tău de-o clipă, n-atale brațe le-a cuprins?
Ai
dat cumva de cel Luceafăr, ce pe aici s-a-namorat
De-o
pământeancă preafrumoasă, ce-a vrut s-o ducă în înalt?
I-ai
spus în pace să mi-o lase, că e din neam de omenesc
Și-aici
își va găsi norocul, nu-n sfere ‘nalte din ceresc?
Gustat-ai
cum îmi e vecia prin înălțimile de sus?
Îmi
e mai altfel ca pe-aicea din lumea-n care tu te-ai dus?
Nu
îți dorești n-apoi te-ntoarce, să-ncerci mai înc-odat’ pruncia?
Și
tot ce-n gând de-apururi pus-ai, când ți-ai trăit copilăria?
Pe-acolo
ai un codru verde și-o apă rece de izvor?
Și
crângul cela de poveste, cu vre-o codană prinsă-n dor?
Și
plopii tăi fără pereche și lacul veșnic tremurat?
Și
o fereastră luminată, c-o fată stând în așteptat?
*
Mărite
,,Domn al Poeziei”, eu nici nu cred că ai plecat,
Tu
ești în noi, în fiecare, când versul tău, înfiorat,
Înmoaie
sufletele noastre și-atât de-aproape te simțim,
Că
nemurit vei fi poete, cât versul tău încă-l iubim.
Tu
spui în câteva cuvinte, cum nimeni încă poate spune
Ce
noi simțim, visăm și încă, dorim să fie-n astă lume,
Ne-alinți
cu versul tău măestru, ce-i leac la inimile noastre,
Cu-aripa
clipei de poveste, care ne plimbă printre astre.
La-ltarul
sufletului nostru îți pun aprinsă lumânare
Și-ți
mulțumesc în gând poete, într-o smerită închinare,
Că
Domnul ni te-a dat pe lume să spui în versul tău mărit,
Ce
noi, nicicând, cei muritorii, n-aveam cuvinte de rostit.
N-am
să te caut sus pe boltă, acolo-n sferele cerești,
Că
tu ești, cum îmi sunt mai toate, minunile dumnezeiești,
Înrisipit
în noi și-n lume, în largul cer și pe pământ,
În
cei de-acum și-n viitorii, în a lor suflete și-n gând.
**
Când
pus-ai slovele-ți ales, în marea cupă de rubin,
Ne
dat-ai mierea din cuvinte și-nfiorarea din divin,
Să
știm că tu ai fost alesul de însuși Domnul din ceresc,
Să
fii cel ,,Domn al Poezie”, pe-al nostru suflet, românesc.
***
Învrednicește-ne
mărite Eminesc
Renaști,
în fiecare an, a câta oară?
În
luna înghețat-a lui Gerar,
Când
fulgi de nea din ceruri lin coboară
Și
scârțâie pe uliți, lungi, urmele de car.
Renaști
a fi o nouă Bobotează
A
sufletului nostru creștinesc,
Ca
să ne ții a noastră veghe trează,
Să
nu ne-ndepărtăm de cel ceresc.
Să
ne aduci aminte că sub humă
Sunt
moșii noștri ceia înțelepți,
De
care în povești, smerita Bună,
Mereu
spunea că fost-au buni și drepți.
Iar
ei aminte încă să ne-aducă
Că-ndatorați
îi suntem ăstui neam,
Ce
di-nceput arareori apucă
Trăiască-n
pace, doar bucăți de ani.
Și
ăstei țări smerelnice și bune,
Mereu
prea risipită-n guri de rai,
Ce-n
timp din timpuri vrea mereu s-adune
Pe
cei de-o limbă, pe-un picior de plai,
Și
crângul tău, pădure să se facă,
Poteci
să-mi ai de-acum de cărărit,
Pe-un
lac cu nuferi barca să te treacă,
Cu
dulcea ta codană-n tăinuit.
Și-n
nopți cu lună, mintea ta isteață,
Colindă-mi
infinitu-n lung și-n lat,
Dezlege-mi
taine de-nceput de viață
Și
umble-mi prin tărâmul celălalt.
*
Când
vii ‘napoi, în versuri să ne-nveți
Învredniciți
să fim apoi în tot și-n toate,
În
urma ta-s puzderii de poeți
Să-ți
poarte rima-n suflete și-n șoapte.
Și-apoi
mărite, pune-ne pe geană
Înlăcrimate
boabe de iubire,
Și-n
sufletele noastre, de prihană
Iertare
la păcate... mântuire.
***
Odă
Eminescului
Când
moare clipa zilei, cuprinsă-ntr-un fior,
Când
tremur plopi-n frunze. stârniţi de-un vânt uşor,
Cu
mierea din cuvinte ce-ar stâmpăra şi-o rană,
Vecernii
tu coboară pe obosita seară.
Pe
cei cu drag în suflet, cuprinde-i cu iubire
Şi-n
‘nălţătoare vise mi-i urcă peste fire,
Speranţa
viu le-o ardă dorinţele în şoapte,
Și
dulcea cea iubire, topească-mi-i din noapte.
Că
tu îmi ştii mai bine, cum nu ştiu mulţi în lume,
Ce-i
rugul din iubire şi-a chinului genune,
Ce-nseamnă-ombrăţişare,
arsura din sărut,
Şi
mii de înţelesuri când mi-e cuvântul mut,
Smeritul
şi curatul de fată ne-ntinată,
Căldura
din iubirea ce ea şi-ar da-o toată,
Plăcerea
mângâiată şi ruga visătoare
Şi
lacrima-ndurării ascunsă în iertare.
Şi
dorul plâns în Doină de-un suflet pătimit
Şi-al
mamei chip-icoană pe-altare însfinţit
Şi
neamul din ţărână la ceruri ridicat,
Strămoşul
din Columnă în piatră, înstelat.
Să
nu uităm că toate-s sămânţă de lumesc,
Că
din iubiri şi patimi a noastre vieţi îmi cresc,
Pe
cei urcaţi la ceruri tu fă-mi-i veşnicie,
Ca-l
nostru gând perpetuum, mereu la ei să-mi fie.
***
Acum
te du-n rotire spre cerurile ‘nalte,
Luceafăr
fii pe boltă în miez adânc de noapte,
Iar
din celeste spaţii ne ţine-n ocrotire
Şi
peste noi revarsă, speranţe şi iubire.
Noi,
încă te vom ţine icoană pusă-n ramă,
Un
gând ce lăcrima-va în clipele de taină,
Şi-n
candelă de suflet, tu muc de nemurire
Vei
licări cât vremuri, s-or face amintire.
***
Cântec
lui Eminescu
Ne-ai
învăţat cuvântul ne fie înviere
Şi
moştenita limbă un fagure de miere,
Să
nu-nşelăm speranţa, ce încă ne-a fost dată,
Să
ardem în iubirea bobocului de fată.
Din
vis făcut-ai aripi să poată muritorul
Să
urece-n nefiinţă, să ia din tine zborul,
Plecând
spre zări deschise şi large infinituri,
Să
se-ntrupeze încă-n, nepieritoare mituri.
Să
guste din plăcerea puterilor divine,
Să-mi
fie călătorul prin lumile străine,
Să
ţină soarta lumii în mâna-i tremurândă,
Să
scurme taina vieţii, cu mintea lui flămândă.
*
Ne-ai
dat apoi Luceafăr să-nfiorăm iubirea
Si-n
căile celeste să ne aflăm menirea,
Si
vârsta cea de aur cu inima curată,
Şi-ntorsul
în pruncia fiinţei nepătată.
Pădurea
fermecată cu lacul de cleştar,
Şi-n
nopţi, sub clar de lună, iubirile de jar,
Şi
lebăda pe ape ducând a noastre vise
Prin
căile luminii, din ceruri necuprinse.
**
Tu
ne-ai lăsat icoane, ce-or atârna la grindă,
Iar
sufletu-ţi altare, pe toţi să ne cuprindă,
De
ochiul vieţii noastre va lăcrima lumina,
Vom
nemuri cu tine, în veacuri ce-or să vină.
***
De
s-ar putea
Preamăritul
de-o să-mi deie, înmiita Lui putere,
Să
te-nviu pe loc aş face-o, şi un pumn de ani avere
Ţi-aş
mai da să duci în spate, să visezi, ca-n nemurire
Să
te duci, de astă lume mi te-o vrea să-i fii solie.
Că
doar tu îmi ştii ca nimeni harta celor infinituri,
Când
umblat-ai cu-a ta minte să dezlegi a sale mituri,
Şi
prin Căile Lactee, drum făcut-ai de iubire
Întorcând
a lumii timpuri, spre a ta copilărie.
Şi-un
Luceafăr coborât-ai din neanturi lucitoare.
Cu
iubire, suflet tânăr de fecioară să-nfioare,
Să
se-mbete-n fericire şi-n iatacul cel ascuns
Schimb
să de-a pe-o sărutare, nemurirea lui de sus.
Ne-ai
mai dus prin codri negri şi la margine de mare
Să-i
cunoaştem începutul şi sfârşitul de cărare,
Şi-n
istorie cu tine, ars-am inima în pară,
Să-nstelăm
pe veci trecutul, cu iubirea lui de ţară.
*
Nu
sunt eu nici Preamăritul şi nici am a Lui putere,
Dar
a tale versuri toate, îndulcite-n a lor miere,
Înălţa-vor
a mea minte searbădă, nepârguită,
Către
căile celeste ce-i în toate veşnicită,
Ca
să văd nemărginirea întinzându-se-n mişcare
Şi
nimicul care suntem pe a timpului cărare,
Doar
atuncea vom pricepe, câte-au stat în el tăcând,
Şi-nfinitul
cum străpuns-a, cu sclipirile-i de gând.
Fără
el, în veci rămânem prinşi în tina frământată,
Iar
în nopţi neadormite, sus, pe bolta înstelată,
Vom
vedea doar galbeni aştri, stând sleiţi şi-n nemişcare,
Negândind
că şi pe-acolo, viaţa-ntinde-a ei hotare.
***
Înfrăţiţi
cu Eminescu în lungimea unui vers,
Veşnicie
îi vom face, nelăsându-l lumii şters,
Leac
la suflet îl vom pune, şi-n fântâna unui gând,
Zburător
cu negre plete, îndrăgite-om, rând la rând.
***
Unde
încăput-a oare?
Motto:
Al
tău vers de poezie/ E fior şi e trăire
Unde
încăput-a oare într-o minte omenească
Câte
toate-s cunoscute despre viaţa cea lumească?
Şi-ncă
taine neştiute ce-s ascunse-n mii de mituri,
Despre
lumi necunoscute, din adânc de infinituri,
Despre
cât de larg e cerul cu puzderia-i de stele,
Ce
se-adună-n roi de astre îndesate-n Căi Lactee,
Despre
neagra cea Genune ce născut-a-ntr-o clipită
Din
nimica Universuri şi-apoi lumea infinită.
Despre
Timpul care n-are nici trecut nici început,
Unde
noi suntem nimicuri, trăitori pe-un pumn de lut,
Despre
dâra de Lumină ce străbate-n fulgerare
Cu
iuţeala ei distanţe, greu cuprins-n numărare.
Despre
taina Nemuririi cunoscută doar de Zei,
Despre
fiii de lumină întrupaţi în Dumnezei,
Despre
toate ce se-ntâmplă sus, prin căile celeste
Unde
noi, neştiutorii, zicem: file-s de poveste.
***
Mai
apoi, el adunat-a din cea lume pământescă
Doruri
cât-s din iubire, în fiinţa omenească,
Patimi,
lacrimi, înălţare din cel suflet ars de dor,
Coborârea
în genune, când iubirile îmi mor.
Şi-apoi
dragostea de ţară moştenire din strămoşi,
Şi
durerea din robia unor ani nenorocoşi,
Şi
pomelnicul de fapte ce urcatu-ne-a-n mărire,
Când
cu viaţa dată vamă ne-am făcut, cea dăinuire.
*
Unde
oare încăput-a în lărgimea minţii sale
Câte-n
lume îs ştiute, bucurii, durere, jale,
Şi
de-asupra, peste toate, cea de geniu scânteire
Ce
îi face al său nume, veşnicească-n nemurire.
***
O
clipă doar gândind la tine
Într-un
rând de poezie, tu, mărite Eminesc,
Ale
noastre toate simțuri înălțat-ai la ceresc,
Să
gustăm dumnezeirea ce ai pus-o în cuvânt,
Să-nfiori
un suflet care, trecător e pe pământ.
Ale
tale fost-au toate în a ta copilărie:
Cea
pădure arămită, frunza galbenă din vie,
Șipotul
cu apa-i rece, crângul cela înflorat
Și
poveștile pe care niciodat nu le-ai uitat.
Tu
ne-ai dus, întorși cu gândul, în cea vreme de-nceput,
Când
strămoșii noști jertfelnici, erau vetrei noastre scut,
Când
iubirea de moșie, era viața dată vamă,
Când
sub umbră de credință, de nimic n-avut-am teamă.
*
Toate
tu le-ai pus măestru în lungimea unui vers
Ce
cuprins-a-n el pământul, nesfârșitul univers,
Bolta
noapți înstelate cu luceferii în roi
Și
iubirea unei fete, pământene ca și noi.
Nimeni
n-a știut ca tine ce-i iubirea-adevărată,
Cât
divin și cât durere-i într-o lacrimă de fată,
Ce-i
genunea care naște universul din nimic,
Și
cum el, cât e de mare, stă în degetul tău mic.
*
Har
ți-a pus în a ta minte, Domnul nostru din ceresc,
Să
fii steauă lucitoare peste-ntinsul omenesc,
Să
ne pui, cu-a noastre toate, într-un vers de poezie,
Și
din ce suntem nimicuri, tu ne fă să fim, vecie.
Noi,
întinători în toate, într-o rugă lăcrimată,
La
Măritul îi vom cere, deie-ți veșnicia toată,
Să
rămâi în scânteiere pe întinsul Lui ceresc,
Câtă
viață încă fi-va, pe aicea, prin lumesc.
***
Tu,
mare domn al Limbii Românești
Tu,mare
domn al limbii românești
Ce-n
noi ai pus fior şi nostalgie,
Cu-n
vers ne-ai dus prin lumile cereşti
De
la izvorul lor, spre veşnicie.
Să
ştim că pe acol’, prin nesfârşituri
Sunt
alte legi ce-s greu de înţeles,
Pe
care noi le-am întrupat în mituri
Ce
minţii noastre dau adesea ghes.
Tu
ne-ai întors trăirea în pruncie
Să
mai simţim cum fost-am la-nceput,
Să
ştim că-n puritate-a fost să fie
Curatul
vieţii-n care-am încăput.
Apoi
ca taină, tu ne-ai dat iubirea
Să
ne-nfioare simţul omenesc,
Divinul
să ne-mbete fericirea
Şi
să ne-nalţe sufletu-n ceresc.
Şi
ne-ai purtat prin crânguri şi pădure
Să
ne-ndulcim simţirea cu senin,
Să
ştim că frumuseţea-n veci purure
Îmi
stă şi-n firul ierbii, de-l privim.
De
suntem slabi, tu datu-ne-ai puterea
Purtându-ne
în lupte cu-a mei Buni,
Ca-n
mari Columne să ne spunem vrerea
Cum
au făcut vitejii mei, străbuni.
În
vers ţi-ai pus din suflet lăcrimare
Să-i
picuri pe acei ce pătimesc,
Să
mi-i înalţi pe rând, pe fiecare,
Din
păcătoasa tină, spre ceresc.
*
Tu
MARE DOMN al Limbii Româneşti
În
suflet te vom face veşnicie,
Că
tu de-apururi, Eminesc ce-mi eşti
Vei
fi în viaţa mea, jertfelnicie.
***
Veghetorii
Eminescu
și Vieru
Cu
Vieru, stă alături bunul nostru Eminesc
Și-amândoi,
unul la altul, versurile își citesc,
Cum
le vin din a lor suflet, ori din inimă și gând,
’Nălțătoare-nfiorate,
curgătoare, rând la rând.
Ele
cântă neamul, țara și piciorul ăst de plai,
Tot
ce pus-aicea Domnu,l fie gura cea de rai,
A
cuibarului în care lumea noastră a-ncăput,
Din
a negurelor vreme și din timpul de-nceput.
Versul
lor e miere-lapte, e sămânță de divin,
Șoaptă
parcă pus-a Domnul în cuvântul lor sublim,
Să-nfiore-a
noastre simțuri, să ne urce în visare,
Ca
citindu-le să ardem, ca o sfântă lumânare.
*
Doamne,
ține-i lângă tine candele mereu arzânde,
Să
vegheze-n veșnicie sufletele noastre blânde,
Să
ne-nflăcăre iubirea și curaj ne de-a mereu
Când
ajungem, ca acuma, să ne fie drumul greu.
Să
ne spună cine fost-am, ca să pună-n noi putere,
Să
răzbim prin aste timpuri, să ne facem sfânta vrere,
Și
uniți să ținem neamul, țara mai presus de toate
Că-n
nevolnicele timpuri, doar așa pe-aici se poate.
Să
fim iar ce-am fost odată, fala lumi-n vrednicie,
Nu
stăpâni mereu vremelnici peste-ntinsa cea moșie,
Ce
din tată-n fiu lăsată-i ca avere moștenită,
Nouă
fie-ne de-a pururi, chiar de Domnul sorocită.
Și
să fim, ca și odată, buni cu ceilalți, iertători,
Nu
mereu din veac în veacuri, cap plecat și răbdători,
Să
ne știe-mprejurimea că aici suntem stăpâni
Și
că locul ăsta nu e, sat pustiu și fără câini.
*
De-asta
ține-mi-i Mărite pe cei doi împreunați,
Veghetori
de neam și țară și de-apururea buni frați,
Că
de ei îmi e nevoie în aceste timpuri grele,
Când
suntem iar la strâmtoare, păcătoși cu multe rele.
***
Mulțumire
Cum
de oare încăput-au, în scurtimea unui vers,
Câte
taine tu cuprins-ai din adânc de univers,
Câte
doruri, cât simțire, cât ‘nălțare spre ceresc,
Pusu-ți-ai
în al tău suflet, nemurite Eminesc.
Tu
le știi ca nimeni altul, fiindcă toate le-ai simțit,
Și-n
căușul minții tale, puse-n slove, rânduit,
Ni
le-ai dat să ne-nfioare vremi ce fi-vor nemurire,
Iar
în ele Domnul pus-a, boabă de dumnezeire.
Gândul
tău a fost’naintea câtor multe n-am știut,
Simțul
tău a fost simțirea lumi-n care-am încăput,
Că
tu har primit-ai încă, din înaltul ăst ceresc,
Să-nfiori
cu a ta slovă, păcătosul omenesc.
Tu
ai ars făclie vie, în scurtimea vieții tale,
Să
ne-arăți cum doar iubirea e a lumii veșnic cale,
Și
că-n cerurile vaste, sunt minuni dumnezeiești,
Iar
aici, prin tina noastră, păcătoase firi lumești.
*
Pentru
Sine, Iertătorul, te-a luat să-i fii o liră,
Să-i
încânți a Sale gânduri privegheați de o feștilă,
Să-i
fii iară Zburătorul coborând din înălțimi,
Să-nfioare-n
nopți de taină‚ preacuratele iubiri.
**
Mintea
mea n-are cuvinte, ca în gând să-ți mulțumescă
Pentru
toate cât făcut-ai, în trăire-ți cea lumească,
Așadară,
te voi pune, într-un bob de lăcrimare,
Când
citind a tale versuri, tu mă urcă, în visare.
***
~*~
Mircea
Dorin Istrate
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu