Corvin Lupu - Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale. Eseu (19)

 

Fapte istorice ignorate ale României contemporane și marotele din scrierile oficiale. Eseu (19)

Prof. univ. dr. Corvin Lupu

12 Ianuarie 2025

 

Evaluărigreșite ale guvernului SUA privitoare la România Socialistă (3)

 

Referindu-se la erorile de percepție ale analiștilor guvernului S.U.A. față de România Populară și Socialistă, Larry L. Watts arată că o cauză a situației o reprezintă și un raport din 1947 al C.I.A. în care se scria că România era „cel mai puțin capabil” dintre supușii U.R.S.S. să facă probleme Moscovei.

 

Șeful filialei C.I.A. pentru România era o celebritate a serviciului, Frank Wisner, ulterior coordonator al unor spații europene mai întinse, iar în ultima parte a carierei a fost șeful structurilor operative în C.I.A. El se bucura de o mare credibilitate în rândul contemporanilor și a urmașilor. În timpul celui de al doilea război mondial a acționat în estul Europei și în Orientul Apropiat. El este cel care a recuperat din România, după lovitura de stat de la 23 august 1944, piloții americani și britanici care s-au parașutat după ce avioanele lor au fost lovite de antiaeriana și aviația română și germană. Printre ei, Frank Wisner a strecurat și a recuperat o serie de spioni germani care au acționat pe teritoriul României și care au trecut de partea inamicului american, de frica de a fi capturați de Armata Roșie. În primul deceniu după război, Frank Wisner a infiltrat zona sovietică de influență cu agenți ai C.I.A. A început cu șase sute, ca apoi să ajungă la 3000 de spioni plasați în câmpul tactic. În 1956 a acționat pentru catalizarea revoluției din Ungaria. A înființat și un post de radio clandestin prin care a transmis știri false, cea mai importantă dintre ele fiind cea potrivit căreia o armată a S.U.A. ar fi fost pregătită să intre în Ungaria să ajute poporul maghiar să se elibereze de sub dominația sovietică, știre rostogolită mult și care i-a încurajat pe unguri să lupte, să moară degeaba și să-și sacrifice și familiile.

 

Or, sferele de influență erau „bătute în cuie” și nu se putea pune o asemenea problemă. În 1958, Frank Wisner a condus o operațiune de mare amploare pentru a provoca o revoltă populară de mare amploare în Indonezia, în spatele căreia să se dea o lovitură de stat pentru răsturnarea regimului pro-comunist al președintelui Sukarno. Cu armament al C.I.A. au fost înarmată și echipată o armată întreagă de 40.000 de indonezieni. Operațiunea s-a soldat cu un eșec. Președintele Sukarno nu a fost trădat de serviciile sale de securitate și revolta a fost stinsă. Nemulțumit de eșec, vicepreședintele S.U.A., Richard Nixon, a insistat pentru destituirea lui Frank Wisner și pentru destituirea întregii sale rețele din Asia, care își avea sediul la Saigon (Vietnam). Frank Wisner nu a putut suporta umilința lui și a camarazilor săi și s-a sinucis. Ulterior, C.I.A. nu l-a iertat pe Richard Nixon pentru distrugerea profesională și umană a lui Wisner și, prin Operațiunea „Watergate”, a făcut ca Richard Nixon să fie primul președinte al S.U.A. destituit din funcție.

 

Ca urmare a credibilității lui Frank Wisner, raportul despre România la care m-am referit a statuat cu putere de axiomă că România este un supus orb al Moscovei și trebuie tratată ca atare. Dar Frank Wisner nu a fost singurul oficial al S.U.A. care a raportat că România nu duce o politică de independență, ci este un supus orb al Moscovei.

 

În toamna anului 1953, Gheorghe Gheorghiu-Dej a transmis guvernului S.U.A. o ofertă de colaborare, atunci în calitate de prim-ministru. Cu un an în urmă, după cum am arătat în altă parte, Gheorghe Gheorghiu-Dej răsturnase de la putere gruparea judeo-cominternistă condusă de Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Teohari Georgescu (BaruhTescovici) și Vasile Luca (Laszlo Luka), iar în martie 1953 murise Stalin, ulterior fiind asasinat și șeful N.K.V.D., Lavrenti Beria, sperietoarea tuturor supușilor Moscovei. Guvernul S.U.A. nu a răspuns ofertei românești.

 

La 1 decembrie 1955, cu ocazia unei recepții oferite de Ambasada Iugoslaviei la București, Gheorghe Gheorghiu-Dej, care părăsise funcția de prim-ministru și devenise de curând, din nou, prim-secretar al C.C. al P.M.R., l-a abordat pe trimisul SUA la București, Robert H. Thayer și i-a declarat că este necesar ca între România și SUA să se stabilească relații de cooperare culturală și economică și să se elimine măsurile represive luate reciproc de cele două state. Convorbirea a durat două ore, timp în care ambasadorul U.R.S.S. la București, Alexei Epișev, a încercat în mod repetat să întrerupă discuția liderului român cu reprezentantul S.U.A. la București, să intre în vorbă cu alte chestiuni, dar a fost ignorat de români. Ulterior, Alexei Epișev, general G.R.U., avea să devină șeful Direcției Politice a Armatei Roșii.

 

Robert  H. Thayer a raportat la Washington că lui i se pare neserioasă această abordare a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și a propus guvernului S.U.A. să nu facă pași în direcția propusă de liderul României… În raport, Thayer a menționat că, în noiembrie 1955, Gheorghiu-Dej i-a transmis pentru guvernul S.U.A. aceeași ofertă, de data aceea în prezența fostului prim-ministru Petru Groza, devenit președinte al Marii Adunări Naționale și a ministrului de Externe, Grigore Preoteasa.

 

Iată unele dintre cauzele cele mai importante ale imposibilității României de a se apropia de S.U.A., în perioada lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Desigur, în condițiile specifice ale Războiului Rece, atitudinea mai mult decât rezervată a S.U.A., în momentul în care România, asumându-și nemulțumirea U.R.S.S. față de demersul său, a determinat pe liderii români să aprecieze că S.U.A. doresc să continue politica de confruntare, de parașutare de agenți în sprijinul rezistenței antistatale din munții României, de denigrare la posturile de radio a politicii economico-sociale a guvernului de la București etc. În același timp, atitudinea guvernului S.U.A. „a dat apă la moară” adversarilor din România ai Occidentului, respectiv cominterniștilor care propuneau relații exclusiv cu U.R.S.S. și statele din zona de influență a acesteia și condamnau atitudinile de independență națională ale grupării naționaliste condusă de Dej. Este evident că această poziție a S.U.A., de respingere a stabilirii unor relații normale cu România a influențat și continuarea propagandei anti-americane din România și a restricțiilor de multiple feluri aplicate de statul român oricărui tip de relații ale cetățenilor României cu parteneri din SUA. Pe linie instituțională, au mai existat însă relații între cele două țări.

 

Larry L. Watts este foarte explicit în analizele sale. Adevărurile pe care le spune, le spune în rândurile cărților sale, nu printre rânduri. El nu sugerează, el afirmă, bazat pe o documentație foarte largă.

 

În 15 mai 1955, U.R.S.S. a semnat, în Palatul Belvedere din Viena, alături de celelalte puteri învingătoare în al doilea război mondial,  „Tratatul de reînființare a unei Austrii independente și democratice”, în baza căruia Kremlinul și-a retras armata de ocupație care staționa în apropierea Vienei. În schimb, Austria s-a angajat să rămână un stat neutru și să nu adere la N.A.T.O., lucru pe care l-a respectat cu sfințenie, până astăzi.

 

Acest fapt a încurajat gruparea național-românească din Partidul Muncitoresc Român, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, să înceapă, la începutul lunii august 1955, demersuri pentru ca U.R.S.S. să-și retragă armata de ocupație și din România. Conducerea U.R.S.S. a fost foarte nemulțumită de demersul românilor și a înghețat relațiile cu România, pentru trei luni de zile, după cum am mai spus. Agentura americană a raportat la CIA și la Departamentul de Stat al S.UA aceste evenimente, dar guvernul de la Casa Albă le-a ignorat și, în mod cu totul eronat, le-a apreciat ca fiind o stratagemă propagandistică a Kremlinului, „lipsită de importanță”, cum menționează Larry L. Watts.

 

Au urmat alte gesturi de politică independentă ale puterii de la București. În septembrie 1956, P.M.R. și-a oferit serviciile să medieze între S.U.A. și China problema obligațiilor financiare ale S.U.A. față de China, restante din timpul celui de al doilea război mondial.

 

În octombrie 1956, România, împreună cu Iugoslavia, de care începea să se apropie din nou, după ruptura totală din vremea lui Stalin, au inițiat un demers prin care doreau să impună în rândul tuturor țărilor socialiste principiul neintervenției în treburile interne ale statelor. Larry L. Watts vine și ne arată cum erau privite la Washington aceste evenimente. Serviciile secrete americane au perceput total eronat aceste politici românești. Le-au perceput, spune Larry L. Watts, „exact invers” (!) și face precizările necesare.

 

După reprimarea violentă a revoluției din Ungaria de către URSS, serviciile secrete americane au raportat decidenților politici că după acea reprimare nici o țară socialistă nu se va mai manifesta independent. A fost o nouă eroare. România și-a intensificat politica de independență. În 1957, a fost destituită încă o grupare judeo-cominternistă, compusă din minoritari etnici pro-sovietici, din conducerea superioară a PMR, respectiv cea condusă de Iosif Chișinevschi (Ioșka Roitman) și Miron Constantinescu (Mehr Kohn). Pe lângă retragerea Armatei Roșii din România, național-socialiștii de la București au cerut și retragerea consilierilor sovietici, numeroși, din multe instituții ale României. În decembrie 1956, în ciuda opoziției personale a conducătorului sovietic Nikita Sergheevici Hrușciov, Gheorghe Gheorghiu-Dej a desființat cotele obligatorii pe produse impuse țăranilor români, în vremea lui Stalin.

 

În 1958, Armata Roșie s-a retras din România. Ulterior au trebuit să plece și consilierii sovietici. La plecarea acestora cu trenul, din Gara de Nord, Gheorghiu-Dej mima că ar fi necăjit că îi pleacă prietenii. Un general sovietic, care a sesizat falsitatea lui Dej, deprinsă în cei doisprezece ani de temniță, care conferea deținuților în acele timpuri o viclenie specială, obligatoriu necesară supraviețuirii, i-a spus: „Nu vă bucurați că plecăm, tovarășe Dej, că am lăsat în România atâtea cozi de topor, încât nu avem destule topoare pentru ele!” Generalul nu mințea și această realitate s-a văzut în decembrie 1989, când România a fost atacată de serviciile secrete sovietice, în cooperare cu cele ale altor state din Est și din Vest.

 

Larry L. Watts face o precizare importantă. Având acces neîngrădit la documente și informații americane privitoare la România, el concluzionează că, pe lângă niște „prejudecăți cognitive”, create de rapoarte anterioare, începând de după Al Doilea Război Mondial, decidenții de la Casa Albă au fost dezinformați intenționat. Afirmația lui Larry L. Watts este corectă și după părerea mea. Serviciile secrete americane erau foarte competente și nu ar fi fost capabile de asemenea erori, dacă nu ar fi avut un interes de a-i dezinforma pe decidenții de la Casa Albă.

 

Cititorii noștri se vor întreba: ce interes să fi avut C.I.A. să-i dezinformeze pe liderii americani și prin aceasta să încalce consemnul profesional? De asemenea, în aceste situații, unii se întreabă dacă nu cumva este o manie românească a persecuției, care să genereze asemenea afirmații. Larry L. Watts nu este român și nu suferă de scenarită.

 

Cercetarea istorică a identificat faptul că, după Al Doilea Război Mondial, serviciile secrete americane au fost cele care au creat intenționat o lume bipolară, bazată pe confruntarea ideologică între capitalism și socialismul de stat și pe rivalitatea militară dintre SUA și URSS, în special în cursa înarmărilor și a cuceririi spațiului cosmic, cele care conferă puterea reală. Întreaga politică a celor două supraputeri s-a bazat pe argumentul pericolului pe care l-ar reprezenta celălalt. În numele pericolului reprezentat de adversar s-a general cursa înarmărilor și a cuceriri spațiului cosmic, care a îmbogățit companiile producătoare de armament și de echipamente spațiale. În numele acestui pericol reprezentat de adversarul ideologic, serviciile secrete din ambele sfere de influență au instituit un control tot mai accentuat asupra popoarelor și au putut exercita poliția politică represivă împotriva adversarilor regimurilor politice, sau a unor presupuși adversari. Poliție politică au făcut amândouă supraputerile, unii mai bădăran, alții mai „cu perdea”, dar tot poliție politică represivă. Întreaga lume a fost construită pe bipolaritate și adversitate. Așa s-a derulat Războiul Rece, pe toată durata lui.

 

Adversitatea bazată pe bipolaritate a fost doar o scurtă perioadă de timp întreruptă în perioada „domniilor” lui Gorbaciov și Elțîn la Kremlin, care au cedat în fața S.U.A. și pentru mai puțin de două decenii lumea a fost una unipolară, cu SUA unică supraputere politică, „jandarm universal”, o lume „cocostârc”, într-un singur picior. Anul 2008, când Federația Rusă nu a mai îngăduit înaintarea N.A.T.O. către est și încorporarea Georgiei, alegând calea distrugerii și dezmembrării acestei țări prin război, a fost momentul în care s-a reluat confruntarea bipolară. Dar, de data aceasta, confruntarea s-a reluat cu Rusia având alături, la braț, atât China, cât și alte state puternice ale Lumii.

 

În perioada Războiului Rece, ca și după 2008, destinderea nu slujea și nu slujește lumii bazată pe adversitate. Serviciile secrete americane au fost principalele adversare ale destinderii. Dar și serviciile sovietice descurajau destinderea. Ambele servicii își trăgeau seva și-și construiau propria importanță în societate pe gestionarea adversității cu cealaltă putere. Acesta este un motiv suficient pentru a explica de ce a dezinformat CIA guvernul SUA privitor la realitatea politicii românești de independență, la dorința sinceră a conducerii României de a se desprinde de Moscova, fără să se rupă complet de ea, pentru a continua să profite de umbrela de protecție pe care o reprezentau sovieticii și de a se apropia și de S.U.A. și de Occident, în general, în scop de cooperare economico-socială în vederea dezvoltării generale a țării.

 

Nu numai serviciile secrete americane dezinformau și acționau pe cont propriu, în afara directivelor legale ale decidenților politici. În România s-a întâmplat la fel. În 1964, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a proclamat încheierea luptei de clasă și împăcarea regimului din acel timp cu întregul popor român, primii care au fost nemulțumiți și care au încălcat directiva încheierii luptei de clasă au fost securiștii. România a fost singura țară din sfera sovietică de influență care a încheiat procesul luptei de clasă, care era considerat un principiu fundamental al ideologiei comuniste. Securiștii vedeau în această măsură a conducerii țării o formă de pierdere a obiectului muncii lor. Ei se bazaseră tot timpul pe represiune și poliție politică, or atunci, în 1964, conducerea țării propunea și dorea pacea socială. Pacea socială scădea rolul Securității în societate, or Securitatea dorea să-și crească mereu rolul și puterea și prin acestea bogăția.

 

În primăvara anului 1964, la Penitenciarul Jilava, deținuții au fost scoși din celule și adunați la un loc pentru a audia cuvântarea unui foarte înalt demnitar al Partidului Comunist. Memorialistul care ne-a relatat acest eveniment, ca și un al doilea memorialist care l-a confirmat, sunt foști deținuți politici. Ei nu cunoșteau numele celui care le-a vorbit. Înaltul demnitar de partid a spus deținuților că în curând vor fi eliberați, că în România lupta de clasă s-a sfârșit, că ei și-au ispășit pedepsele pentru faptele pe care le-au săvârșit și conducerea țării îi iartă și îi va trata în continuare cu respect. A mai spus că fiecare deținut eliberat va fi reîncadrat în muncă în conformitate cu pregătirea pe care o avea. De asemenea, le-a spus deținuților că el știe că în penitenciare s-au comis unele abuzuri împotriva lor, iar după liberare vor avea posibilitatea să reclame aceste abuzuri și li se va face dreptate. După ce a plecat înaltul activist al C.C. al P.M.R., după câteva ore, deținuții au fost din nou scoși din celule și adunați la un loc, pe platou, iar comandantul închisorii le-a spus să nu creadă cumva că s-a schimbat ceva, în conformitate cu cele afirmate de activistul P.M.R., pentru că nu s-a schimbat nimic și deținuții să nu îndrăznească cumva, după liberare, să spună ceva din ceea ce au trăit și au văzut în temniță, că vor fi aduși înapoi și atunci vor vedea ei ce vor păți…, ce n-au pățit niciodată. Securiștii români erau încurajați de faptul că știau că liderii Uniunii Sovietice nu erau de acord cu politica de autonomie și independență a P.M.R. și nici cu libertățile cetățenești pe care le primeau românii și la care ar fi putut aspira și alte popoare.  Serviciile secrete sabotau ascuns și perfid linia stabilită de decidenții politici ai țării.

 

Această politică a serviciilor secrete și de securitate, diferită prin obiective și interese de cea a decidenților politici, s-a întâmplat adeseori și în S.U.A.. Astăzi, această politică este cunoscută și sub numele de „statul paralel”. În S.U.A., președintele Eisenhower a vorbit despre „statul paralel”, caracterizându-l ca fiind o forță ascunsă care acționează în afara deciziilor guvernamentale, iar președintele John Kennedy, nu a vorbit nici el despre „statul paralel” (deep state”, cum îl numesc americanii), dar a încercat să-l supună și a fost asasinat, ca și fratele său, Robert Kennedy, care dorea același lucru. Președintele Donald Trump a vorbit deschis, în public, despre „statul paralel” și despre „iluminați” și, cu sprijinul unor structuri de forță ale statului, i-a dominat în parte un mandat întreg, fără a-l putea răpune. Dar, statul paralel s-a mobilizat și Donald Trump a fost înlăturat de la putere, în 2021. În Partidul Republican din S.U.A. s-a vorbit de faptul că în alegerile prezidențiale din 6 noiembrie 2020 s-au fraudat 40 de milioane de voturi…

 

Politicile statelor pot fi implementate benefic, în litera și spiritul lor, doar dacă se bazează pe informații corecte, complete și oferite la timp de către serviciile de specialitate. Este o condiție sine qua non a bunei guvernări.

 

România a fost afectată de această percepție eronată de la Washington, astfel că adversitatea româno-americană a fost înlăturată abia în 1963, fiind apoi reluată de către SUA, către sfârșitul Războiului Rece, când S.U.A. înaintau pe calea proiectului de acaparare a estului Europei de la U.R.S.S., iar politica de cooperare cu România a fost înlocuită cu o politică a învinuirilor României, care a precedat politica de acaparare ulterioară totală a ei.

 

- Va urma -