Mircea
Dorin Istrate
Poezii
pentru sâmbăta seara
Eminescului
mărire
(Partea
a III-a)
~*~
Eminescului
mărire
Motto
Tu,
făcut-ai din cuvinte /Giuvaeruri și potire,
Să
te ținem veșnic minte, /Vremurilor în rotire.
Ochiul
meu când mi se-mchide
Peste-a
dumitale carte,
Universul
v-oi cuprinde
Și
pe tine, dus departe,
Te-oi
căta prin ceruri vaste
Să
mă-nclin că te-am văzut,
Tu,
Luceafăr între astre,
Vis
divin, și-al nost’ durut.
Că,
înconjurat de iele
Din
clipita-ți de-nceput,
Fost-ai
îndrăgit de ele,
Pământean,
cu chip de lut.
Cu-a
ta limbă îndulcită
Mărgelată
într-un vers,
Mi-ești
icoană drumuită
Pe
cărări de univers.
Fală
pentru timp ce vine,
Liniște
mângâietoare,
Sterpi
am fi fără de tine,
Limbă
făr’ de-nfiorare.
*
Acum
seara stă să vină
Peste
noi și lumea toată,
Eu,
căta-te-oi după cină
Sus
pe bolta înstelată,
Și
când m-o cuprinde somnul,
Și-mi
va face pleoapa grea,
Cum
mereu îmi vrut-a Domnul
Te-o
aprinde într-o stea.
Tu,
mi-i priveghea din ‘nalturi
Huma
asta pământească,
Și
pe-a noastre toate neamuri,
Ce-s
din viță, românească.
*
Azi,
un muc de lumânare
Pe
altar de pământesc,
Voi
aprinde-n lăcrimare,
Pentru
tine, cel ceresc.
***
Doamne,
cum aș vrea să fie
Oare
ce-ar fi ca odată,
Într-o
ziuă neuitată,
Tu,
Mărite Eminesc
Să
cobori din cel ceresc
În
ținutul românesc,
La
o sfântă sărbătoare
Cum
de mult n-a fost sub soare?
Și
din suflet să ne spui
,,DOINA,,
ta cum alta nu-i,
Și-un
,,LUCEAFĂR,, nestemat
Din
cel gându-ți preacurat,
Și
o vorbă-mbărbătată
Cum
nu fost-a niciodată,
Și-ncă
,,CE-ȚI DORESC EU ȚIE
DULCEA
NOASTRĂ ROMÂNIE,,
Ca
din noi să faci bărbați
Luptători
adevărați,
Care
să putem da vamă
Țării
ăstei, dragă mamă,
Jertfitori
să fim în toate
Pentru
sfânta LIBERTATE.
Și-apoi
leac ne fii pe rană
Când
visăm la cea codană
Ce
ne-amobocit iubirea
Când
pierdutu-ne-am cu firea,
Lângă
șipotul ce-ngână
Când
luatu-ne-am de mână
Într-o
zi de primăvară,
Noi
copii, fără prihană.
*
Dacă
asta ne vei face,
Du-te
dară-n sfântă pace
Din
străvechiul pământesc
Pe
întinsul tău ceresc,
Unde
fii Luceafăr blând
Din
înaltu-ți priveghind
Peste
nația-ți română,
Peste
stâna cea bătrână
Veșnicită-n
cela deal
Din
străbunul meu, Ardeal.
***
La
steaua care-a răsărit
Eminescului
cu drag
Gândul
meu il fac șirag.
Drumuit-ai
Căi Lactee cu-a ta minte visătoare,
Să
ne spui ce e pe-acolo, ce e dincolo de soare,
Cât
departe e de-aicea pân’ atingem altă stea,
Și
când dacă ne-om întoarce, pe-aici ce vom vedea?
Fericiți
noi vom pleca-vom pe cărări necunoscute,
Fi-vom
învățații lumii, genii care ști-vor multe,
Dar
n-apoi mi s-or întoarce doar nepoți de strănepoții,
Ce
pe-aicea ce vedea-vor, nici gândi-vei tu că poți.
Lasă-mi
dară cei luceferi pironiți pe cerul nopții
Fiincă
ei nu-s cei de-acuma, ci mi-s chipul vag al morții,
Ce
s-au stins prin lumi nebune în mari hăuri de genuni
După
ce au fost o vreme, lucitori prin alte lumi.
*
De-asta
zic, că de pleca-vom spre vre-o stea din depărtare,
Ea
de-acuma-i o himeră, ce s-a stins îl larga zare,
Iar
în locul ei mai alte îmi venit-au rând la rând,
Ce-or
lucii pe cerul nostru, nici nu știm cât de curând.
**
Hai
mai bine și-nfioară sufletele noastre sterpe,
Cu-ale
tale dulci cuvinte ce-s ca strunele de harpe,
Lasă
cerul facă-și rostul dup-a sale aspre legi,
Chiar
așa cum tu ne spus-ai: Eși nebun de le-nțelegi!
***
Trăim
sub a ta umbră
Trăim
sub a ta umbră mărite Eminesc,
Tu
veghetorul nostru, de-acolo din ceresc
Unde
ne ești Luceafăr scânteietor în noapte,
Punând
în noi smeritul, cuvânt de miere-n
șoapte.
Tu
ești acela care, știut-ai să ghicești
Ce
taină-ascund în ele bătrânele povești,
Ce
ne-au făcut divină copilăria noastră,
În
gând mereu s-o ținem, ca lucitoare astră.
Și-apoi,
ca nimeni altul, frumoasa tinerețe
Cu
muguri de iubire ce ne dădeau binețe,
Tu
pusu-ai pe toată în dulcele fior,
De
ea în veci purure ne fie veșnic dor.
Iar
pe străbuni aminte i-ai pus în poezie,
De
ei, preajertfitorii, urmași-n veci să știe,
C-au
fost în fala lumii în vremea cea bătrână,
Când
toți eram ca unul, ca pumnul strâns din mână.
Și-n
seri cu lună plină tu ne-ai plimbat prin stele,
Ne-nfioreze
taine din Căile Lactee,
Să
știm unde ni-i locul în cela nesfârșit,
Din
ce Genuni și Haos ne tragem și-am venit.
Apoi,
ne-ai dat Luceafăr, stăpân pe-o lume-ntreagă,
Să
vină-n huma noastră, să vrea o fată dragă,
Boboc
de fetișcană cu buze dulci și moi
Ce
își avea ursitut, de-aicea, dintre noi .
Ea,
tânăra codană, îl vrut-a pe Călin,
Cu
vorba lui mieroasă, amirosind melin,
În
schimb la Universul ce fostu-i-a promis
Cu
tot ce e în dânsul, un tainic, rece vis.
Săgalnic
paj cu plete, nebunul pus pe glume,
Ce
mi-o iubea cu sete, dar se ferea a-i spune,
A
vrut să fugă-n lume cu ea, nimeni să-i știe,
Le
piară-n urmă pașii, vecie de vecie.
Urechii
tale însuși, eu cred că ți-a șoptit
Din
ceruri Preamăritul, cuvântul rostuit,
Să-l
pui în poezia-ți divină ce-nfioară
Smerelnicul
nost’ suflet, ca struna de vioară.
**
De
tine de-or rămâne doar câte înc-ai scris,
Pe
când din astă lume noi încă ne-om fi stins,
Cel
ce-o citi vre-odată acestea, mai cândva,
O
ști că-n astă lume, noi fost-am ....cineva.
***
E
greu fără de tine aicea-n pământesc,
Dar
știm măcar că meriți să fii în Rai ceresc,
Te
simt în orice seară, că-mi spui tu, ,,Noapte Bună!!,,
C-a-tale
vise toate, pe pleoape să-mi apună.
În
schimb, eu ți-oi aprinde un muc de lumânare,
În
tainiță de suflet, să-l am în lăcrimare,
Pe
pleoapa-mi picurată cu pulbere de slele,
Știindu-te
acolo, că veșnicești cu ele.
***
Preasmerită
plecăciune
motto
Când
citesc cu drag de-acuma rodul gândurilor tale,
Ce
făcutu-le-ai în versuri șiruri de mărgăritare,
Pleoapa
mea îmi lăcrima-va pe a tale file scrise,
Ce-s
un cer cu mii de stele, din afunduri necuprinse.
Eu,
mă plec cu-nchinăciune la nestăpânitu-ți gând,
Drag
poet cu plete dalbe și cu sufletu-ți cel blând,
Preaștiind
că Domnul însuși cu-a Lui mână ți-a deschis,
Ale
sale porți de aur, să treci pragu-n Paradis,
Ca
prin cele necuprinsuri ale Lui să cărărești,
Toate
cele ce le scris-ai, în poeme și povești.
Ia
cu tine, cel Luceafăr să străbateți infinituri,
Ce
cuprisu-le-ai odată în eresuri și în mituri,
Să
vezi lumi nebănuite din ‘nălțimile cerești,
Când
în nopți neadormite colindai cărări lumești,
Să
vă soarbă cea fântână de genuni nestăpânite,
Să
v-arunce-n hăuri care-s, prinse-n lumi nemărginite.
*
Și-n
vecia unei clipe să vezi tot ce ai trăit,
Când
erai pe a ta tină în lumescul nevoit,
Crângul,
lunca și pădurea, lacu-n unde tremurat,
Unde
dulcea ta codană inima ți-a fulgerat
Și
ți-a dat înfiorarea unei clipe neuitate,
Ce
în ea cuprins-ai încă, ale tale doruri toate.
**
Când
o fi să mi te saturi de atâta hoinărit,
Printre
mii de Universuri din lărgitul infinit,
Obosit
de toate celea, pe o rază îmi coboară,
Și
îmi vino ca odată pe-nierbata-ți ulicioră,
Iar
de-o fi pe înserate, urcă-n deal la sfânta stână,
Sună-n
bucium de acolo și pe toți tu ne adună,
Să
ne spui unde-i mai bine, în cerescul nesfârșit,
Ori
aici, în pănântescul, cel cu toate dăruit.
***
Noi,
ruga-l-om pe Măritul să te-nvie mai odată,
Să
iei pana ta măiastră în visare înmuiată,
Și
din Cronicile lumii puse-n rafturi prăfuite,
Din
antice vechi Istorii și Ceasloave mucezite,
Din
Homerice poeme, din a noastre Legi Bătrâne
Scrie-o
carte adevărată, ce veciile mi-o-ngâne,
Afle
lumea ce noi fost-am într-o vreme de-altădată,
Ce
acuma e pierdută, iar de mâine-o fi...uitată.
***
El,
al nostru Eminesc
Ce-are-n
el, poetul nostru de atât îl preamărim?
Harul
? Vorba-i unsă-n miere? Adevărul care-l știm?
Și
pe care el, Mihaiul, veșnicitu-l-a-ntr-un vers,
Ca
tărie pună-n brațe și la inimi, deie-i ghes,
Iar
la gând cea libertate, la iubire-nfiorare,
La
cel dor de neam și țară, plâns la soarta care-o are,
La
cei hoți, la cele Iude, la-nmulțiți trădători
Un
blestem mai rău ca toate, de-l rostești îți dă fiori,
De-asta
el, din toți ce încă rostuiesc o poezie,
E
de-asupra lor cu visul, cu-țelesul ce-o să fie
De
pătrundem cele taine din cerescul necuprins,
Ce
acum de-abia le naștem în căușul unui vis,
De
cum încă soarta lumii e în mîini Dumnezeiești
Ce-s
înscrise-n legi și taine, ne-nțelese, nefirești,
Și
la urmă, peste toate, pus de Domnul nostru sfânt
Veghetor
va fi la toate, câte-n lumea noastră sunt.
**
Va
veni cândva-ntr-o vreme, timpul cela, dragii mei,
Când,
din cer or să coboare strămoșești noștri zei,
Moși
bătrâni cu IO în frunte, să se plimbe pân’ la cină
Printre
oameni de-acuma, din a Maicii cea Grădină,
Așteptat
e EMINESCU, ce cu ei să îmi închine,
Și-apoi
până-n miez de noapte, când pe gene somnul vine,
Să
mi-i farmece cu spus-ai rostitoare de povești,
Poezii
înălțătoare, cu parfum, dumnezeești,
Să
îmi știe toți ca unul, că al nostru Eminesc,
E
poetul care-ncântă, nesfârșitul cel ceresc.
***
Eminescu
e cu noi
După
sfințirea bustului Eminescului
de
la Mănăstirea din orașul Sărmaș,
Jud.Mureș
2023
Acum,
că suntem singuri, veniți puțin aproape,
Ca
să vă spun că-n voie am petrecut în noapte,
La
sfânta mănăstire cu toții împreună,
Și
cântece cânta-am ținându-ne de mână,
Și
îmbiat de gazde, așa cum e firesc,
La
masa noastră-ntinsă, chiar domnul Eminesc
A
cobort din soclu de ziua dumnealui,
Lăsându-și
cea scurteică-n chilie, într-un cui,
Și
cu-n pahar în față, din vinul bun, popesc,
Am
povestit de toate ce încă-s în lumesc.
*
Și-apoi,
când cele stele au scânteiat în noapte,
Când
vinul ne făcut-a ca să vorbim în șoapte,
El
dusu-s-a-n rotire spre lumile de vis,
Luceafăr
să se-aprindă, pe cer de necuprins.
Noi,
am rămas în noapte, la un pahar de vin,
Să
tot hulim cea viață de-amar, ca de pelin,
Să
mai privim cea boltă de el străluminată,
Ne
fie din cerescuri, o clipă-nfiorată.
***
&
Va
urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu