Dreptul
de port carte
Mircea
Lungu
19-06-2024
Lumea și muzica se oglindesc reciproc. La fel se
întâmplă și cu cartea. Azi știm la ce destin se referă Hector când îi spune
Andromacăi, în Iliada homeriană:
Fi-va ea, ziua aceea, când Troia cea sfântă pieri-va,
Și-apoi și Priam, și oastea lui Priam, vestit pentru
lancea-i!
Închise între un fel de a vorbi și unul de a fi
scrise, desigur nu din motive de securitate și protecție ci pentru dreapta lor
valorificare, cuvintele își marchează teritoriul, ca să zic așa, și scena e cât
se poate de reală, fie și numai dacă-i dăm atenție lui Cervantes ale cărui
trăsături fizice de la vârsta de șaizeci și șase de ani par că dispar în cele
ale lui Don Quijote, pentru cine compară gravurile din deschiderea romanului cu
cele din interior: căci felul vrăjit de a scrie, depinde numai de forța imaginației.
Cum absoarbe cititorul forța acesteia? Dumneavoastră,
pentru că nu v-ați zidit biblioteca și n-ați fost cumpărați și vânduți ca niște
curtezani, cum se-ntâmpla cu artiștii în Renaștere (sfârșitul ei este marcat de
Girolamo Savonarola și rugul vanităților sale prin arderea cărților,
tapiseriilor, tablourilor de Botticelli) dar și pentru că aveți temperament
artistic, precum Iona din Vechiul Testament, să-mi spuneți.
Dacă aerul este contagios, de ce n-ar fi și cel al
cititului? Brazilianul Gustavo Kuerten schițează, adânc, cu racheta pe zgura
Roland Garros-ului, la câștigarea turneului, o imensă inimă. Totul pentru
libertatea imaginației cititorului. Un fapt rămâne: nu ne scăldăm de două ori
în apele aceleiași cărți, cum nici moartea nu rămâne promisiunea unei decizii
exprese.
Și totuși, zilele trecute mi s-a-ntâmplat, și nu
pentru a-mi lustrui pielea, să mă scufund în apele aceleiași cărți, cu metodă.
Prilejul? Umanitatea vocii care s-a făcut auzită, care și-a făcut vizibile
personajele ca alter ego-uri, ca niște flamuri, la întâlnirea gingașă cu o
parte dintre elevii membri ai Clubului de lectură al școlilor partenere în
proiectul meu educațional Bucuria lecturii.
Proză contemporană românească 2022-2024, pornit în
luna februarie a anului în curs: mă refer la umanitatea vocii din Invizibilii,
cartea Ioanei Pârvulescu. În alți termeni, componentele timpului traduse în
limbajul literaturii de către una dintre cele mai importante scriitoare
contemporane; receptarea scriiturii sale au fost exemplificate și prin
prezența, în tolba multor copii sau a profesoarelor de limba română, și a altor
titluri publicate, inclusiv poezie. Ca-ntr-o cetire neîntreruptă. Codul Tomisului
a devenit dintr-odată unul universal. Îmi pare rău că s-a ajuns aici. Cică s-a
dat și la radioul constănțean!
M-am lăsat, ca să zic așa, trup și suflet, prins în
vârtejul îmbăierii de care aminteam. Și ca mine, și autoarea. Dimineții zilei
de vineri, când tradițional elevii ar fi intrat în vacanță, cititorule, i-am
dat un subiect asupra căruia merita să mediteze: întâlnirea cu elevii celor
cinci școli din proiectul menționat.
A fost ca la un maraton pe care nu-l pot asemăna, cum
nu asemăn vara și iarna, locul de muncă cu un loc în breasla scriitoricească,
focul și apa, un maraton la care mi-am câștigat și eu biletul, unul al
lecturilor, al argumentelor și întrebărilor ascunse în buzunarul plicurilor, al
iscusinței de a iscodi și de a fi original, al prieteniei și educației, al
respectului.
Traseul? Colegiul Național Militar constănțean, trei
școli gimnaziale din Năvodari reunite la un loc într-o sală de sport (aplauzele
elevilor ne-au însoțit de la intrarea în școală, pe treptele scărilor, până în
sala de sport, de parcă participam în finala unei competiții, și, da, aceea a
lecturilor) și-un final, la Corbu, la Centrul Cultural.
O singură poveste și câtă bogăție de înțelesuri!
Spunerea ei mi-a revenit mie pentru că întâlnirea elevilor cu una dintre cele
mai merituoase scriitoare din literatura română nu se face ca și cum te-ai
sprijini de pernele ridicate, ascultând o dădacă citind înspăimântătoarele
povești ale Fraților Grimm. Și ce continuitate spirituală!
E adevărat, cartea bate unde poftește, ca și vântul,
legând trecutul de prezent și de viitor. N-am să dau explicații complexe și
poetice, spun doar că lectura imaginilor a devenit lectura sfintelor cuvinte
traduse, prin dialoguri molatice, precise, de câteva ore cu elevii, într-un
limbaj firesc, fermecător, erudit pe care oricine, chiar lipsit de educație,
precum mama lui François Villon, le putea înțelegere.
Sfaturi precum constituiți-vă propria bibliotecă,
intrați în librărie, notați-vă titlurile care vă plac, cereți bani părinților
și cumpărați-le, creați-vă obiceiul cumpărării cărților, verificați detaliile
care vă interesează prin reveniri asupra paginii, încercați să vă țineți
propriul jurnal, aici îndemnul era deja pus în practică, prin pădurea de mâini
ridicate.
Am văzut cum obișnuința cititului a devenit lecția
permanței școlare, chiar și prin împrumutatul cărților, și nu pentru că un
proiect educațional fusese pus pe picioare, fie el și a proiect pilot.
A fost o bucurie solemnă de final de an școlar pentru
peste o sută de elevi. O sută de autografe pe Invizibilii și alte câteva zeci
pe manualul de clasa aV-a unde semnează un text. Copiii radiau, trăiau o
experiență unică. Eu însumi nu mi-am refuzat, în tot timpul cât am însoțit-o pe
Ioana Pârvulescu, condiția de elev, cuibărindu-mă între paginile, în substanța
cărții sale, fixându-mă în titlurile capitolelor, în ilustrațiile din interior
(cartea a făcut parte din lista cărților preferate de elevi).
Dacă am reușit să generez o anume intimitate pe axa
autoare-elevi-profesori, dacă metafora lecturii s-a transformat într-una a
autodescoperirii interioare, ce-mi mai pot cere? În niciun caz să-l parafrazez
pe protagonistul din Zăpezile de pe Kilimanjaro, înainte de a muri: ,,Știa cel
puțin douăzeci de povestiri bune de prin locurile acelea și nu scrisese
niciuna”. În ceea ce mă privește, eu m-am salvat scriind doar aceste câteva
șiruri.
La Centrul Cultural din Corbu, elevii de la ,,Gheorghe
Lazăr” ne-au așteptat în grădină, sub ramuri umbroase. Ploaia, ca un rapsod
deplângându-și bătrânețea, se oprise, cu înțelepciune. Nu am spus-o, dar mi-am
amintit că poetul Omar Khayyam recomanda citirea versurilor în aer liber, sub
crengile copacilor.
Să-i vezi pe copii venind la microfon,
recomandându-se, emoționați, ca la un examen, spre a-i adresa o întrebare
autoarei și prelungind momentul fără a da vreun semn că ar vrea să plece.
O carte atrage, la rândul ei, o alta. Whitman spunea
că sarcina noastră este să citim lumea, de vreme ce această colosală carte este
singura sursă a cunoașterii pentru muritori. Printr-un noroc extraordinar,
autoarea Invizibililor ne-a întins ambele mâini. Și muritorii au nevoie de
intimitate!
Cartea devenise în acea zi de vineri, ea însăși o
acțiune. Ieșise din cancelarii, într-un iureș. Acțiunea, un fel de fantasmă din
mașinăria gândirii, pe care nimeni nu o vede până în momentul în care autorul
nu ne-ndeamnă, printr-un semn de la distanță, distanța intimității, să
ne-nfășurăm pe arătător panglica-semn-de carte.
Dreptul de port carte rămâne o promisiune de
împlinire, de emancipare, o problemă de educație și de integrare, de
civilizație, de schimbare a toposului, un fel de therapon, cameră antică sau
însoțitor care investighează pluralitatea sinelui și a celuilalt, chemarea și
răspunsul, și singurătatea și comuniunea, prin ascultare profundă: Spune un
cuvânt și sunt acolo...
Sursa: MARIAN
ILIE
https://timpul.info/articol/31753/dreptul-de-port-carte.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu